Gânduri potrivite

1. Dacă îmi fac pantofii cu cremă şi apoi luciu în fiecare dimineaţă (deci arată impecabil) şi dacă merg cu maşina până la grădiniţă şi apoi până la birou, de ce pantofii mei sunt mereu murdari? De ce, de ce, de ce?

2. Cum se procedează, doamnelor care conduceţi, cu tocurile mai înalte? Reuşiţi să nu le juliţi de la apăsatul pedalelor? În special a acceleraţiei? Tocul botinelor mele arată ca după război. După 2 luni de purtare.

3. De ce îşi cară unii/unele geanta de laptop pe umăr sau poşeta chiar şi dacă se dau jos din maşină, intră în grădiniţă, dezbracă pruncul şi apoi se întorc în maşină? Am văzut azi-dimineaţă un tătic ce s-a dat jos, a luat geanta de laptop din portbagaj şi copilul din scaunul auto, a intrat în grădiniţă, a lăsat copilul şi apoi spre maşină din nou. În grădiniţă, 70% din mame dezbracă pruncii cu poşeta pe umăr.

4. Când începe primăvara? Când pot să renunţ la fular şi la palton?

Că se despart înţeleg. Că pleacă unii pentru că au fost cenzuraţi şi pentru că ei făceau toată munca şi alţii culegeau roadele, înţeleg şi asta. Nu înţeleg de ce nu au plecat atunci când a început cenzura şi problemele şi pleacă abia acuma, însă să zicem că pot trăi cu asta. Ce NU pot să pricep e de ce se împroaşcă noroi. Şi, culmea, o fac numai tinerii. De unde se vede treaba că titulatura de “seniori” nu s-a dobândit degeaba. Adică de ce după 4 ani în care ai trăit şi bune şi rele, (mai ales bune), cu succesul aferent, după ce ai profitat din plin de renumele şi prestigiul unei publicaţii care, indiferent ce se mai spune, rămâne cea mai bună publicaţie românească tipărită, după ce ai învăţat tot ce s-a putut învăţa de la seniorii ăia ce-i huleşti acuma, de ce după toate astea, scuipi unde ai lins, întorci spatele şi crezi că tot capitalul pe care-l iei cu tine e mai valoros decât ce laşi în urmă? Ei bine, tocmai ura şi vorbele astea urâte aruncate fără rost, bălăcărerile internetice şi tot mâlul aferent nu fac decât să spună cu totul altceva.

Cred că noul caţavencu va fi în sfârşit un demn urmaş al ilustrului personaj omonim. Pentru că la fel ca Nae, noii caţavenci sunt oportunişti, rău intenţionaţi, oarecum demagogi (vezi acuzele de cenzură, venite hăăăt târziu…) orgolioşi şi agresivi pentru că simt că deţin puterea. Să sperăm doar că nu va fi nevoie să devină umili, supuşi şi linguşitori pentru că fie roata cât pătrată, tot se mai învârte-odată …

Iar ca logo al noii reviste, sugerez, domnilor, o mască….

Citeam Academia Caţavencu. Începând de prin ‘93. Aveam pe atunci vreo 13 ani. Şi l-am tot citit până prin 2003, apoi sporadic în 2004 şi 2005. Pentru ca dup’aia să încetez aproape de tot. Tata îl mai citeşte şi acum.

Academia Caţavencu era visul că e posibil. Posibil să scrii bine, cu umor, fără să te compromiţi.

Acum s-au scindat. Explicaţiile din ambele tabere lasă gust amar. Seniorii au fondat Academia şi au creat visul. Oamenii de seminţe au scris. Împreună l-au întreţinut. Unii sunt noi, alţii vechi. Explicaţiile lui Istodor sunt triste. Îmi vine să plâng cu gândul la colecţia mea Caţavencu din podul de la Domaşnea. Poate o voi reciti cândva, la pensie.

Nu am nicio speranţă nici în ce rămâne, nici în noul săptămânal ce va fi creat. Pentru că eu voiam verva aia din anii ‘93-2005. Verva aia care te face să scrii, care nu te-a moleşit şi nu te-a corupt, verva aia de ochi deschişi şi verb acid. Verva aia care nu a fost contaminată de publicitate peste publicitate şi de monden peste monden (pentru că s-a observat că mondenul vinde). Verva aia săracă, când s-a scumpit revista cu 50 de bani şi-şi cereau scuze faţă de cititori. Verva aia a murit când s-a aflat că au fost cumpăraţi de Vântu. Indiferent dacă au fost şi înainte sub Vântu sau nu, a fost suficient ca certitudinea să fie publică. A fost suficient să fie în trust cu Realitatea, cu Ursu, cu Tatulici şi cu madama aia ciufută cu ochelari, care stă lângă Ursu prin diferite emisiuni. A fost suficient să se simtă din scrisul lor că multe nu mai sunt la fel. Discutabil e nivelul moral al tuturor, domnule Vântu, dar mai ales al celor care au furat un vis. Discutabilă e însăşi moralitatea.

Visul a murit. Trăiască cenuşa.

Adio!

Se face multă vâlvă zilele astea pe fondul măsurilor propuse pentru acordarea alocaţiei în funcţie de venitul părinţilor. Problema e că situaţia e atât de complexă, încât nu-mi dau seama dacă să fiu de acord sau nu. Voi începe prin a-mi spune întâi şi întâi părerea despre alocaţie în general.

În calitate de părinte şi fost profesor (nu că ar avea mare importanţă, dar are tocmai pentru că pot să prezint cel mai bine efectele devastatoare ale alocaţiei) afirm sus şi tare că toată problema alocaţiei este înţeleasă complet greşit. Alocaţia NU se acordă copiilor şi nu este un drept al lor per se. Alocaţia se acordă PENTRU îngrijirea copiilor, ceea ce este o diferenţă enormă…

Nu vorbesc aici de cazurile la limita socialului unde dintr-o alocaţie trăieşte o familie întreagă puţin obişnuită cu munca şi unde alocaţia respectivă numai pentru îngrijirea copilului nu ajunge. Vorbind de familii sănătoase în care părinţii muncesc şi se preocupă de bunăstarea copilului, nu există niciun motiv pentru care copilul ar trebui să-şi gestioneze singur alocaţia. Alocaţia respectivă poate fi direcţionată către diverse cheltuieli în interesul copilului: costum de serbare, teatru, jucării, cărţi sau nu dacă părinţii oricum se îngrijesc ca aceste lucruri să nu-i lipsească unui copil. Sigur, atunci când e foarte mic problema nu este atât de acută, însă începând cu vârsta la care copilul are nevoie de bani, faptul că i se dă alocaţia pe mână prezintă 2 pericole (mă rog prezintă mai multe, dar 2 în principal): copilul creşte cu senzaţia că sunt bani pe care-i merită şi trebuie să i se acorde ŞI părintele nu gestionează modul în care aceşti bani sunt cheltuiţi. Sigur, eu sunt în general pentru restricţionarea banilor de buzunar şi acordarea lor cu măsură: abonament pe mijloacele în comun, sandwich la pachet (eventual şi apă), haine curate, cărţi, caiete şi pixuri să le aibă la el la şcoală. În condiţiile astea pentru ce ar mai avea nevoie copilul de bani de buzunar? Banii de buzunar aduc numai necazuri: chiul, cumpărat de chip-suri, Pepsi sau Coca cola, ţigări sau altele. Părintele nu poate controla asta, nu are cum să controleze. Profesorii de asemenea nu pot interzice unui copil ce să-şi cumpere cu banii primiţi de la părinţi.

Da, copilul poate primi bani de buzunar dacă anunţă că, să zicem, mâine va ieşi la un suc cu colegii. Nici aici părintele nu poate gestiona situaţia pe moment pentru că nu are nicio garanţie că va merge după orele de curs sau în timpul acesta, dar cunoaşte faptul că a ieşit şi urmăreşte catalogul pentru a vedea absenţele şi ştie pe viitor dacă mai acordă bani pentru ieşiri sau nu. Haine, dulciuri cu moderaţie, alte materiale necesare, mofturi, discotecă le plăteşte tot părintele, cu control strict şi cu măsură, evaluând dacă merite să i se acorde ultimul răcnet sau doar haine curate. Vă spun, cel mai mare pericol îl reprezintă lipsa de control a părinţilor asupra situaţiei şcolare, sociale şi emoţionale a copilului. Pe cea emoţională nu o poate controla, dar este bine să o cunoască.

Aşadar, dacă am lămurit spinoasa problemă a unei alocaţii de 42 de lei, adică fix 4 pachete de ţigări sau 8 sticle de Coca Cola la 2 litri, ca să nu mai vorbim că probabil abia ajunge de 100 de Jack în discotecă (), să vorbim despre echitatea acordării alocaţiei diferenţiat:

S-a argumentat că nu este vina copiilor bogaţi că sunt bogaţi şi alocaţia este un drept al lor. Da, nu este vina lor, însă nici nu se poate vorbi de egalitate când copilul ăla merge la şcoală cu maşina, în condiţii de confort maxim iar altul merge pe frig, ploaie, vânt, secetă sau vreme bună cu tramvaiul. Tot aşa nu se poate vorbi de egalitate atâta timp cât copilul cu situaţie financiară mai mult decât privilegiată mănâncă icre şi celălalt vede carne numai la masa de duminică. Ca să nu mai vorbim că, în mare majoritate covârşitoare a cazurilor, în România, îmbogăţirea s-a făcut prin metode oneroase, care au prejudiciat şi statul (care acordă alocaţiile), chiar cu girul acestuia şi amărâţii contribuabili. Aşadar, măsura acordării diferenţiate a alocaţiei ar fi una benefică DACĂ s-ar întoarce la bugetul de stat sume semnificative. Or, bogaţii au maxim 2 copii în ţara asta, pe când ceilalţi…. nu chiar

Pe de altă parte, pentru familiile cu venituri mici, o alocaţie mai mare ar fi o mană cerească pentru că uneori chiar nu mai ştii cum naiba să o scoţi la capăt de la lună la lună, patronul a tăiat şi azi din orele suplimentare, întreţinerea e mare, cheltuielile cresc, mâncarea scumpă. Şi aici măsura ar avea conotaţii pozitive DACĂ ar putea fi gestionată eficient şi nu ar exista pericolul de încurajare a lenei, refuzul de a munci şi traiul pe banii contribuabililor şi ai statului.

Într-un articol viitor despre ce ar trebui să facă un părinte al unui şcolar (când spun şcolar vorbesc despre clasa I până în clasa a XII-a).

Toată lumea ştie că nemţii sunt ordonaţi, punctuali, verticali şi orice alt epitet din ăsta pozitiv. Nu ştiu de unde li se trage, ceva-ceva adevăr tot o fi.

Însă ocazional o mai dau şi ei cu bâtu’-n baltă, cum se zice pe la noi. Să vă povestesc:

Primesc săptămnile trecute un teanc de acte de tradus din germană în română pentru a fi depuse la o licitaţie, conform unui caiet de sarcini. Toate urgent, bineînţeles, toţi vor totul repede. Traduc repede, actele se legalizează (şi pentru cine nu ştie, notarii au tarife mai mari şi uneori legalizarea unui act, adică doar faptul că certifică ei semnătura traducătorului poate fi mai scumpă decât munca efectivă a traducătorului) şi sunt gata de depus.

Ei, dar să vezi pocinog: s-a amânat termenul de depunere a licitaţiei. Cu mai mult de o lună. Ceea ce înseamnă că anumite acte şi-au pierdut valabilitatea. Acte cum ar fi cazierul fiscal. Nu-i nimic, nu-i pagubă, spun clientului, când aveţi certificat nou schimb numai data, e simplu.

Aseară la 11 primesc telefon. 11 e o oră la care nu mulţi şi-ar permite să deranjeze şi în orice caz nu fără să ardă casa sau părul cuiva. Mă sună clientul cu scuze etc să-mi spună că mi-a trimis pe e-mail actele. Eu credeam că e vorba de cazierul fiscal şi mai un act. “Ştiţi, îmi spune, trebuie urgent, vineri se depun actele…” Eu: “păi nu e problemă, modific chiar acuma”. El: “păi, ştiţi (aici mi-l şi imaginez roşind) sunt mai multe acte….” Eu: păi, câte sunt? El: 20 La faza asta mie mi-au ieşit ochii din orbite şi s-au învârtit de 3 ori. 20 de acte nu se fac uşor, plus listat, capsat, pregătit pentru notar ia ceva vreme. Plus că dacă m-a sunat la 11 noaptea, cred că şi-a imaginat că lucrez pe loc la ele. Eu: “na, păi atunci am să văd ce pot face. Lucrez în noaptea asta” (adică şi-a imaginat perfect omul). El: “vă mulţumesc frumos, m-aţi salvat etc…”

Şi încep să lucrez. Când îmi dau seama (după ce am făcut vreo câteva) că de fapt actele sunt aceleaşi cu primele, doar au schimbat denumirea firmei. Şi nu complet, numai forma juridică, deci au renunţat la ceva gen srl sau sa şi au pus altceva. Mă uit atent la extrasul de Registrul Comerţului: hopa, păi noua firmă e activă deja de la 1 ianuarie 2010. Şi atunci mă întreb: de ce, pisici, n-or trimis toate actele de la început pe noua firmă??????????? Cumva pentru că or fost ameţiţi?

Deh, nişte nemţi….

Scrie Noaptea Iguanei un articol la care am vrut să comentez. A ieşit un comentariu prea lung şi l-am transformat direct în articol aici:

Violenţa verbală este la fel de agresivă ca cea fizică, dacă nu chiar mai agresivă, având în vedere că vorbele se vor întoarce mereu … Eu cred foarte mult în puterea cuvintelor. Pentru că săptămânile astea mă confrunt taman cu o situaţie supărătoare la generată de un copil de la grădiniţă care muşcă [adică l-a muşcat pe puiul de cioară de obraz până la sânge], copil cu care de altfel e bun prieten… mi s-a cristalizat şi ideea că cei 7 ani de-acasă nu-s doar o vorbă-n vânt. Totul pleacă din familie. Pentru că nici măcar familia nu a reuşit să-şi disciplineze odrasla de care vorbesc ….

În primul rând este important cum vorbesc şi cum se comportă părinţii între ei, părinţii cu şi despre rudele/vecinii/prietenii şi apoi părinţii cu copiii. Dacă aici totul este în ordine, mai există riscul colectivităţii. La grădiniţă/şcoală poţi pur şi simplu să ai ghinionul să fii nimerit într-o grupă/clasă în care un copil să nu fi crescut într-un mediu atât de “curat”. Şi, din păcate, comportamentele negative sunt foarte uşor absorbite oricât de binecrescut ar fi un copil. Se corectează toate aceste devieri de comportament asimilate în colectivitate, însă greu, cu multă tenacitate. Şi depinde foarte mult şi de structura copilului.

De aceea spun că responsabilitatea părinţilor e uriaşă în societate. Şi nu numai faţă de copilul căruia i-am dat naştere, ci faţă de toată generaţia de copii cu care acesta intră în contact. Pentru că aici e cheia pentru a avea o societate sănătoasă. Şi nu mă refer aici la sănătate fizică.

Ca să dau un exemplu: nu ne putem mira că părinţii noştri mai trăiesc încă drama colectatului pungilor din plastic (eu orice pot să-i duc la bunică-mea. dacă i-am dus însă un vraf de pungi, deja e fericită). Ea provine din vremuri adânc înrădăcinate când o întreagă societate a funcţionat pe principiul pungilor valoroase. Tot aşa, nu ne putem mira că generaţiile dinaintea noastră (ale părinţilor sau bunicilor) sunt atât de străine de apă şi săpun sau le folosesc cu discreţie. Provine tot din vremuri în care primeau apă 2 ore pe zi, timp în care priorităţile de “folosit apa” erau bine trasate. Sau din vremuri în care săpunul era un lux la fel de mare ca un gel de duş cu cristale lichide şi strălucire de diamant.

Societăţile sunt produsul educaţiei, produsul obieceiurilor unei epoci. Care obiceiuri încep întâi şi întâi în familie. Dacă un copil este obişnuit cu o rutină a spălatului corectă, şi-o va însuşi şi o va transmite mai departe. Dacă toţi părinţii unei generaţii fac asta, deja avem primul pas către o societate mai bună. Tot aşa putem merge mai departe către limbaj, comportament vizavi de oamenii cu care interacţionează.
Cât despre copii şi televizor şi Internet …. controlul părinţilor este vital. Am întâlnit părinţi care sunt mândri că odrasla de 3 ani poate selecta filmuleţele pe youtube. Deocamdată sunt filmuleţe pentru copii, cântecele şi activităţi, dar însăşi libertatea de informaţiei e periculoasă. La fel televizorul este un pericol şi e păcat că este prezent şi-n grădiniţe. Nu-i înţeleg rostul oricât de educative sunt desenele cu Sportacus din Lazy Town.

Nu mă încântă că ştie să folosească mouse-ul sau cd-ul. M-ar încânta totuşi să ştie cum miroase o carte din Biblioteca pentru Toţi.