Gânduri potrivite

Da. Plec în Deltă. Sper ca “furia apelor” să se mai domolească să nu mă prindă viitura prin Tulcea. Îmi trebuie vestă de salvare că nu ştiu să înot. Soţul va umple portbagajul cu undiţe, lansete, 2 cutii de scule de peşte şi un cort. Cică el nu vrea să piardă niciun moment. Autan, Off!, soluţie de bronzat şi de protecţie.

Când mă întorc din Deltă plec în Bucovina. Doar că încă ne mai dă bătăi de cap alegerea traseului optim. Şi plec fără soţ că unii mai trebuie să şi muncească. Plec, deci, cu vechea familie. Adică mama şi tata şi sora. This should be fun!

Ce, nu-i bine să fii şomer?

Mai avem cam un an, aşa până la faliment. Cum nu suntem noi Argentina şi nici românii nu ştiu să muncească, cum nu avem nici curaj, nici coloană şi ne răzvrătim numai rar de tot, atât de rar încât nu ştii dacă am făcut-o că nu mai aveam ţuică pe masă sau ca să mai ieşim din monotonie, nu prea îmi imaginez ce se întâmplă cu o ţară când intră în faliment. E preluată de cineva? Se închide şi plecăm cu toţii … unde? Murim?

Dar s-a dovedit cu vârf şi îndesat şi numai proştii n-au priceput încă: noi nu putem să ne ţinem singuri frâiele. Nu suntem capabili să ne guvernăm. N-am reuşit decât o singură dată în istorie să ne guvernăm singuri şi să mai şi înflorim. Dar şi atunci am avut la cârmă nişte nemţi, dom’le, nu români de-ai noştri. Apoi, n-am mai făcut noi nimic de capul nostru începând cu prima sută de ani după Christos. Când a încercat un analfabet să se ridice şi a văzut el România cu stea-n frunte l-au lăsat cât l-au lăsat să se joace şi apoi i-au dat în cap, lăsându-ne cu alţii …

Aşa că… da, mai bine să ne preia dom’le cineva. Că nu poate fi mai rău de-atât.

De unde-mi vin cugetările astea la ceas de noapte? Păi pentru că am căutat un traseu de vizitat Moldova şi Bucovina. Şi am aflat că Transfăgărăşanul, da, aia “best road în the world” are o lungime de 92 de kilometri şi a fost construit în 4 ani.  Adică în 4 ani s-au spart cei mai înalţi munţi ai ţării noastre pentru a face o cale de acces rutieră. Înainte nu puteai străbate munţii ce-i străbate şoseaua nici cu calul. Deci, să repetăm cifrele: 92 de kilometri = 4 ani.

Există un drum în Banat, Caransebeş-Domaşnea ce se întinde pe o distanţă de aproximativ 40 de kilometri. Ştiţi de când se fac lucrări de reabilitare pe drumul ăsta? Din 2006. Adică de 4 ani. Adică în 4 ani nu s-a reuşit REABILITAREA unui drum DEJA construit. Mai există un drum, tot în Banat: Caransebeş-Timişoara. Reabilitarea tronsonului Lugoj-Timişoara (vreo 50 şi ceva de kilometri) s-a făcut în vreo 4 ani aşa. E gata acuma. Tronsonul Lugoj-Caransebeş (puţin sub 50 de kilometri) e tot de vreo 4 ani ÎN LUCRU. Drum prin câmpie. Nu prin munte, nu prin dealuri, nu prin văi, nu prin chei. Şi există drumuri în toată ţara asta în stare mult mai jalnică …

În 1989 aveam zero lei datorie externă şi aveam de recuperat bani. Banii ăia i-au recuperat sub o formă sau alta, mai mult sau mai puţin în totalitate oamenii lui iliescu. Şi se află în buzunarele şi conturile lor. Acum, în 2010 avem datorii de miliarde de euro, biruri mai mari decât cele ale iobagilor transilvani sau ale muntenilor către otomani, nu avem bani de salarii, de pensii, de antibiotice în spitale sau de cărţi în şcoli. Culmea, dară, nefiind bani lumea cumpără. Într-un oraş mic de provincie cum e Caransebeşul există vreo 7-8 magazine din astea de gresie, faianţă, materiale de construcţii etc. Şi magazinele astea sunt veşnic pline, ba stai şi la coadă să cumperi ceva. Lumea cumpără şi încarcă în maşini de parcă acum s-ar reconstrui România. În hipermarketurile din Timişoara aceleaşi cozi, aceleaşi cărucioare pline. Dacă te uiţi prin coşuri lumea are sucuri, chips-uri, bere. Fără de care la o adicătelea poţi trăi. Alţii, şomeri, pleacă în Deltă. Şi apoi în Bucovina. Prin şcolile unde s-au tăiat salariile toţi bugetarii de la profesori la personal administrativ taie frunză la câini. Şi nu numai acum că e vacanţă. Mereu. La fel în primării, în instituţii, în spitale. Şi totuşi, vor bani. Cel mai inspirat nume pentru ţara noastră e Paradoxia.

Şi totuşi, ce e de făcut?

Am intrat p’acilea să şterg praful. Am aprobat vreo 3 comentarii, am şters 50 de spam-uri, m-am uitat în jur. Toate bune, nimica nimicuţa nu s-a mişcat de la loc. Intact, aşa cum am lăsat. Mai rămâne aşa o vreme că nici nu respir. La propriu şi la figurat. La propriu pentru că am 32 de grade în casă cu rulourile trase în jos (aşa-mi trebuie că nu mi-am pus aer condiţionat când mă lăfăiam…). La figurat pentru că am de lucru de nu-mi văd capul, copilul, soţul, casa, praful de pe mobili. A, mobili …. pe canicula asta infernală soţul a făcut supremul efort şi mi-a zugrăvit sufrageria azi. Mă rog de el de-o lună. Mobila e gata de 2 săptămâni, le-am zis la meşteri să mi-o ţină la ei în atelier că eu nu am zugrăvit încă. Azi am reuşit. Mă uit în casă e un haos total. Mâine împachetez pruncul cu destinaţia Caransebeş. Măcar acolo poate dormi noaptea că e răcoare. Şi de mâine trebuie să văd cum gestionez timpul: mobili şi lucruri sau traduceri? Trebe’ văzut şi studiat.

Ah, da. Nimeni nu angajează. E vară, e soare nu le arde de interviuri, probabil. Sau nu prezint interes. Indiferent, nu regret. Dacă merge tot aşa până-n toamnă nici nu mă mai angajez niciunde. E plăcut să stai acasă să ai timp să savurezi cafeaua. Ah, cafeaua. Am făcut o cafea azi de-am zis că-mi stă inima-n loc. Pff.Tare.

Au sosit şi pensulele mele şi primer-ul. I now feel complete.

Cireşele sunt bune. A apărut timid şi porumbul. Soiul ăla dulce dulce, modificat genetic cu boabe dese pe ştiulete. Un deliciu. Şi roşiile alea lunguieţe olteneşti. Deocamdată tot de seră da’ au gust de roşii, semn că tot oltenii cultivă cele mai bune roşii. Şi mierea de salcâm proaspăt stoarsă. Cu gust intens de ceară şi floare de salcâm şi albă-albă la culoare.

Şi oscilez dacă să mă tund scurt sau nu. Şi gata.

Peste 3 săptămâni plec în Deltă. La capătul lumii, acolo departe-departe unde nu circulă maşini, cu barca pe canale, printre stuf şi pelicani şi nuferi. Şi sper să mănânc şi raci. Şi sper că se va sătura şi soţul de pescuit să nu mai aud de undiţe până la anul.

Şi gata. Vă salut, vă doresc concedii plăcute şi relaxante. Good bye!

PS: Ah, a reapărut guma Turbo. Aia de la Italia ‘90 şi apoi SUA ‘94. Acelaşi gust, aceeaşi gumă tare. Acum şi cu tatuaje. Aceleaşi emoţii. Mă încearcă o tristeţe că s-au dus vremurile alea. Că România nu joacă la Mondiale, ci prin cluburi de noapte. Ce vremuri, ce emoţii, ce goluri. Argentina-România, România-Suedia. Apogeu şi declin. La alb-negru, da. M-am uitat la SUA ‘94, la tot campionatul la un Diamant alb-negru. Şi apoi seara pe stradă ne adunam cu toţii şi toatele să ne uităm la cartonaşele Turbo. Italia ‘90, ce imn de Mondiale. Ce Maldini superb. Şi ăla, de-i zicea Roberto Baggio. Şi Batistuta. Ştiţi ce intens l-am urât pe Vlădoiu? Bietul amărât….

la 19 ani la absolvirea liceului (aia din dreapta cu platformele alea)

şi apoi  la 29 de ani, anul trecut la întâlnirea de 10 ani (aceiaşi oameni):

Situaţia asta de şomeră e nouă pentru mine. Uneori când mă sună cineva şi mă întreabă ce fac îmi vine să răspund invariabil “uite, la lucru”. Altădată îmi vine chiar să zic: “M, bună ziua” (unde M e firma unde lucram). Mă uit în casă aragazul ar trebui spălat, geamului de la balcon nu i-ar strica şi lui nişte CIF şi CLIN, poate dacă aş vrea musai aş putea trece prin toată casa să mai deretic ceva. Dar nu-s gospodină. Când soţul e la lucru toată ziua îmi rămâne mie sarcina să fac ceva de mâncare pentru puiul de cioară mai ales, pentru că eu, în ciuda dimensiunilor considerabile aş putea trăi numai cu pateu decât să gătesc ceva…. Până acum 3 încercări culinare. Toate la cuptor. Hai să vă explic mai clar să nu credeţi că am făcut cine ştie ce minuni.

Ziua 1: Cartofi copţi. Luni dimineaţa, uitându-mă în frigider şi văzând doar ciorba de perişoare al cărei fan NU sunt, zic: ia să mânc eu cartofi copţi. Pare simplu, nu? Spălat, pus cartofii în tavă, aprins cuptorul. Mers să întorc cartofii. Ars la mână. La stânga. Am folosit mănuşi, m-am ars fix unde se termină mănuşile. Mers să scot cartofii din cuptor. Ars din nou. Cam tot în acelaşi loc, puţin mai la dreapta. Să am 2 semne.

Ziua 2: ciocănele la cuptor cu cartofi. Scos tava, ars la mâna dreaptă unde se termină mănuşile. Ieşit destul de bine ciocănelele doar că nu s-au rumenit aşa frumos.

Ziua 3: pulpe de pui la cuptor cu legume. Ieşit destul de bine. Ars la buricele degetelor, cu tot cu mănuşi pe ele atunci când scos tava ca să întorc pulpele că aşa dictat soţul la telefon că se rumenesc mai bine dacă le mai întorc şi picur apă (din tavă) pe ele.

Azi iară sunt singură de capul meu la bucătărie. Mă uit la mâini, ar fi locuri unde mă mai pot arde ….

Cu partea de freelancing stau foarte foarte bine. Parcă toate semnele mi-ar arăta că ar fi mai bine să mă orientez spre asta. Comenzi peste comenzi, nu mai adorm cu Alexei când citesc povestea, instinctiv îmi sare somnul aşa cum îmi sărea prin 2008 când ştiam că am tone de tradus şi nu-mi permit luxul de a dormi. O singură problemă ar fi aici că în afară de cei câţiva clienţi direcţi şi constanţi (care oricum nu au de tradus atâta încât să make eu a living) tarifele sunt jalnic de mici. Ar însemna să ajung la tarifele pe care le practicam prin 2004 când am intrat în branşă. Puţin descurajant pentru cineva care ar vrea să trăiască din traduceri. La tarifele astea cred că nici lucrând NON STOP, presupunând că e şi de lucru şi am şi eu putere nu aş ajunge la vreo bânză decentă. Soluţia ar fi să mă zbat să “cuceresc” clienţi direcţi noi. Clienţi direcţi înseamnă companii cu alt obiect decât traducerile, dar care au nevoie de traduceri constant. Multinaţionale din astea. Timişoara e mare. Sunt multe companii. Dar ar fi ciudat să mă prezint la uşă cu o carte de vizită să spun: ştiţi, eu sunt … Vedem…

Ei, dar în ciuda faptului că AM DE LUCRU, metehnele vechi nu se lasă vindecate prea uşor. Scrie ieri Tomata un articol-leapşă pe care-l citeşte Tatiana cu nesaţ. Apoi intră pe youtube şi dă căutare: Corazon Salvaje…. Şi de ieri stă pe youtube şi savurează iubirea din filme. Nu mă uit la telenovele. Nu mă uit nici măcar la televizor; când sunt singură acasă televizorul e stins. Dar Corazon Salvaje asta e cea mai bună şi mai romantică telenovelă a tuturor timpurilor posibile. Şi actorul ăsta căruia-i şade părul mai bine decât îmi stă mie când plec de la coafor, cu vocea asta … spuneţi voi dacă nu vă dă fiori ….

(Ascultaţi şi dialogurile…. cu răbdare că altfel pierdeţi farmecul conversaţiei. Domnii să se abţină de la cârcoteli ridicole )

Adevărul e că dorm foarte rău în fiecare noapte. Chinuită pe un colţ de pat, cu mâinile veşnic spânzurânde şi amorţite (nu v-am povestit că îmi doream mereu să nu am mâini când dorm? niciodată nu ştiu ce să fac cu ele), pe o perniţă din aia de dimensiunile unei perne decorative de sufragerie. Uneori am plapumă multă, multă şi nu mai reuşesc să mă învârt de ea. Altădată n-am plapumă deloc. Da, dorm foarte rău noapte de noapte.

Dar ce bine dorm când mă răsucesc şi pot să-l sărut. Să-i ascult respiraţia şi să-i privesc chipul minunat. Să-l ating pe mână sau să mi-o lipesc de obraz. Ce bine dorm când am grijă să fie acoperit sau să nu fie sufocat de plapumă. Ce bine dorm când mă trezesc în fiecare dimineaţă şi-i văd faţa dragă pe care o pup înainte de a mă ridica din pat.

Da, e cel mai minunat lucru din lume să fii mamă, deşi în dormitor mă aşteaptă un pat imens, cu un bărbat veşnic în aşteptare pe care-l vizitez când nu adorm de tot citind povestea ….