Gânduri potrivite

Citesc presă dintotdeauna. De la tata moştenire genetică. Pe Caţavenci de pe la 13 ani(cam la 3 ani de când au apărut). În vremea aia citeam şi Evenimentul Zilei (era condus de Cristoiu pe atunci, ce vremuri), apoi mai târziu o scurtă perioadă, Ziua (de Sorin Roşca Stănescu). Dar la caţavenci am rămas fan forever and ever mereu. Cea mai mare plăcere era miercurea să cumpăr revista şi s-o savurez prin vreun colţ la universitate sau pe balconul căminului. Acum, însă, de când i-a luat Vântu sunt din ce în ce mai criticaţi cum că ar fi “pro-Băsescu”. Ce nu înţelege lumea, mai ales jurnaliştii de chip nou (vezi domnu’ ăla de şi-a comandat şi tonomat) e că ei au fost întotdeauna “anti-orice-ar fi cu asemănare de fsn-pdsr-psd-iliescu-năstase-hoţi-escroci-jigodii”. Dacă cineva i-a citit de la primele primele numere nu poate să spună cu mâna pe inimă şi capul pe umeri că au fost vreodată altfel. În ‘96 scrisul lor era clar pro-Constantinescu. Nu că ar fi fost mari adulatori ai domnului, ci pentru că reprezenta schimbarea de care am fi avut nevoie în ‘90. S-a dovedit că a fost atât de legat la mâini, ochi, urechi şi picioare încât s-a şifonat de tot în guvernarea sa. Cu toate astea, numai foarte rar, şi foarte puţin acide au fost comentariile lor la adresa lui Constantinescu & Co. În schimb cele la adresa hoţilor au fost mereu pline de nerv. Acum, plătiţi sau nu, comandaţi sau nu, nu pot fi dintr-o dată pro-iliescu doar pentru a fi mulţumit ciut.(nu-i dau numele complet să nu se creadă că-mi fac seo pe numele lui). În schimb, pe blogul său, stimabilul auto-proclamat nu poate scrie o singură însemnare fără să-l atace pe băsescu. Că-i jucător, beţivan, că s-a dus în mocasini la inundaţii, că că că. Măi, frate, înţelegem toţi că venitul asigura de securist este necesar şi vital. Pot înţelege asta. Oameni suntem toţi, nevoie de bani este, obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Însă de aici şi până la limita greţosului e cale lungă. De ce e musai să ajungi acolo? De ce nu poţi măcar mascat să fii jurnalist? De nu poţi să fii domn aşa cum te auto-proclami??? Apropo, unde au terminat ăştia jurnalismul? La Fabrica de Chibrite Uzate?

later edit: şi cât de jalnic poţi să fii ca în fiecare seară să te aduni într-un studio de televiziune şi să vorbeşti numai despre băsescu: ce-a făcut, ce-a zis, a rezistat nu a rezistat unei provocări, l-a făcut bou pe ciutacu, a jignit un sinistrat, a jignit un român etc???  Antenele au 3 mari comentatori (gâdea, cristoiu şi ciutacu) care se tot perindă dintr-un studio în altul şi nu au alt subiect decât băsescu.
Acuma sincer, decât să pupi în fund ilieştii, iaca mai bine-l pupi în fund pe băsescu, măcar te mai şi distrezi. Distractivă televiziunea asta.

Sunt clar în favoarea creditelor ipotecare sau imobiliare. Pentru că România nu are încă un sistem dezvoltat de “chirii” la preţuri decente (mai mici decât o rată lunară). “Casa mea” e un concept foarte foarte românesc. Sigur, plăteşti o rată lunară. Care creşte, creşte, creşte, ca Făt-Frumos. Şi cu dobândă şi tot calabalâcu’ la final plăteşti dublu faţă de cât ai luat. Dar nimic nu se compară cu sentimentul de proprietate, cu sentimentul că mă duc la mine acasă, casă pe care mi-am amenajat-o aşa cum am vrut şi putut/sau n-am vrut şi n-am putut, nu contează. Contează că POŢI să faci ce vrei. E casa ta. O casă pe care s-o păstrezi curată, frumos mirositoare, decorată, în care miroase dimineaţa a cafea proaspătă şi duminica a pui fript (ideal ar fi să fie făcut de soţ:D), în care poţi primi musafiri, din care nu te dă nimeni, niciodată afară (dacă eşti om serios şi-ţi plăteşti rata).

Sigur, casa ideală este cea pe sol, nu la 3 etaje … dar despre asta când cresc mare

În primul rând vreau să menţionez că sunt fan al limbii române. Adică sunt român (şi n-am fiţe de patriotism fals) şi-mi place să vorbesc româneşte. Cât mai corect posibil (uneori am şi eu dubii). Când am decis că nu-s la modă dacă n-am blog, mi-am zis că voi scrie în română. Pentru necunoscători, am studiat engleza, am fost profă de engleză, traduc în/din engleză. Îmi place foarte mult engleza, uneori “simt” mai bine în engleză şi unele stări pot fi descrise mai bine în engleză. Iar unele cuvinte nici nu pot fi traduse din engleză, oricât i s-a părut de fiabil profesorului (Dumnezeu să-l odihnească) Pruteanu. Uneori îmi dau seama că trebuie să strecor şi mici sintagme în engleză. Nu pot fără ele. Nu are sens fraza, nu mai sunt eu. Că şi-n viaţa live vorbesc cu “picăţele” în engleză cu prietenii.

În condiţiile în care engleza o simt ca o limbă maternă, uneori chiar mai bine decât româna, de ce nu mă pot hotărî să mă decid să vorbesc cu fiu-meu (de 2 ani) în engleză??? Că aşa-mi propusesem. Tat-su şi restul lumii să-i vorbească în română, iar eu în engleză. Eh, nu pot. Când îi citesc dintr-o cărticică de culcare în engleză, parcă nu sunt eu, vocea mea e nefirească, mi-am pierdut şi accentul uşor British, uşor American, modulaţiile sunt ciudate. Nu pot vorbi cu el în engleză. Nu-mi găsesc cuvintele, nu ştiu alinturi. M-am gândit că o fi şi deformaţie profesională, pentru că mă învârt numai printre termeni medicali, asigurări, bancari, tehnici (în funcţie de ce traduc). Şi când mama mă ceartă că nu vorbesc engleză cu el, că îi va fi mai uşor … rămân uşor în impas. Când am început eu cu engleza era abia introdusă printre limbile străine. Înlocuia încet-încet franceza. A fost fascinaţie mare, toţi părinţii făceau scandal că “engleză să se facă” etc. Nu era Internet (în România), nu erau sute de filme în engleză. Contactul cu engleza era doar în manuale şi profesorul. Acum însă există atâtea expuneri directe la limba engleză încât mă întreb ce rost are să vorbesc şi eu??? Sigur, o soluţie ar fi să vorbesc germană. Aia chiar e greu de învăţat şi se ştie că dacă nu o eşti expus de mic şi intens la mediu lingvistic german .. nema’ şanse. De aia nici eu nu o ştiu cum trebe’. Până la urmă cred că dacă are inclinaţii lingvistice poate învăţa orice. Sper.

Oh My Gosh! I just woke up to the fact I have not updated this since petrol was cheaper than a bottle of Grange!… You would not believe how terribly tardy the Victorian internet can be. Apologies to my regular readers! Even the little blue ones!.

I am absolutely consumed with setting fire to people wearing Crocs, personal projects, just generally being the life of the party to society in general, my day is long and tiring from sun-up to sun down and beyond. I am quite the socialite. I wish you could be here to share it.

I won’t promise anything to you but I will try to remember my blog password more often in future. Well, I’ll try. This is for my ever faithful, devoted public..

(post generat automat cu: http://www.aussiebloggers.com.au/blogpost.html)

Excelent ))))))))))))))))))

Experienţă cu Poliţia Română în dimineaţa asta. După ce am venit circa 2 sate după un camion, la un moment dat am super vizibilitate şi depăşesc. Văzusem eu 2 faruri aprinse şi am ştiut că e poliţie, dar nu depăşisem 90, nu părea să fie niciun semn. Normal că mă înscriu la loc pe banda mea după depăşire şi-l văd pe ăla că se dă jos, semnalizez şi eu şi mă opresc. Îmi dau ochelarii jos, deschid geamul, zâmbesc: bună dimineaţa. “Bună dimineaţa. De ce sunteţi aşa zâmbăreaţă?”

(Cu asta m-a-ncuiat? De ce n-aş fi fost?)

“M-aţi văzut?” întreabă el

“Da, v-am văzut”.

“Păi am şi aprins farurile, am crezut că o să fiţi mai atentă”.

“Păi ce, era linie continuă?” (cu linia continuă am eu o mică problemă”.

El: “Nu era, dar noi urmărim indicatoarele, nu linia continuă”.

“Păi şi aveam indicator?” (Mă uit înapoi, văd într-adevăr indicator de depăşire interzisă, dar era pentru celălalt sens.)

Şi-i zic: “păi sincer, nu am văzut niciun indicator pe sensul meu. Văd acuma că este pentru ceilalţi, dar oricum nu vreau să mă cert cu dumneavoastră. Dacă am greşit, daţi-mi amendă şi gata.”

Îi dau actele se uită, zâmbeşte, zâmbesc şi eu. Mă întreabă de ce a expirat RCA-ul, îi spun că am uitat să listez copie după ăla nou, dar aprind repede laptopul dacă vrea. Mă întreabă de ce nu am originalul, îi spun că trăim în România şi l-au trimis prin curier, dar nu l-am primit. Mă întreabă unde merg şi-mi spune că poate să-mi suspende şi permisul. Mă uit cu un zâmbet tâmp, dau din umeri. Îmi dă actele şi spune altădată să fiu mai atentă. Îi mulţumesc frumos şi plec şi eu. Dacă-mi dădea amendă, mă şi întorceam să văd dacă am avut sau nu indicator cu depăşire interzisă. Era o zonă excelentă de pe sensul meu, mă îndoiesc că aveam. Cert e că iară m-am trezit după camionul cu vaci şi până la Lugoj nu l-am mai putut depăşi ….

Despre ce să scriu azi? Să cuget ceva filozofic sau vă povestesc despre salonul de cosmetică? Cum filozofia e departe vineri la prânz, hai să încercăm să vedem ce iese cu cosmetica.

Sun ieri la cosmeticiană (pentru prima dată, primisem recomandare). “bună ziua, aş vrea şi eu o programare la cosmetică etc”. “Sigur, când aţi dori?”…. “Hm… Acum?” Şi râd. Râd şi eu, râde şi ea. “Acum nu se poate. Mâine?” “Mâine e bine. Dar … credeţi că aţi putea de dimineaţă? Să ajung la 11 măcar la birou (am program de la 10).” Râde. “Bine, vino la 9.”

M-am prezentat aşadar la 9. Lucrează acasă. Săraca, era cheaună de somn. Dar mi-a plăcut instant. E foarte important să-mi placă persoanele astea din servicii gen coafură, manichiură etc. Deşi dormea din picioare, avea aşa un aer … foarte curat şi tonic. Între timp, din discuţii mărunte am aflat că terminase biologia (se vedea şi după cum vorbeşte), vrea un băieţel şi o casă. Casă pe sol adică nu la 5 etaje. Şi a lucrat deosebit de fin. În afară de faptul că îmi stătea părul în 15 mii de direcţii din cauza banderolei ce mi-o pusese pe cap, nici nu se vedea vreun semn pe faţă.

Diseară mă duc şi la mama. Mereu mă ceartă că umblu ca o despletită şi nu mă aranjez deloc. Iaca, acuma o să fiu superbă…

Să aveţi un week-end genial!