Gânduri potrivite

Cică am temperament obsesiv-compulsiv. Asta o ştiu din liceu când un coleg îmi repeta mereu chestia asta. Şi cu temperamentul ăsta al meu obsesiv-compulsiv, e normal să am multe … obsesii. Înşir mai jos pe cele mai … “obsedante”, evident, ce credeaţi că urmează? (E vineri seara, de unde creativitate…)

• clamele de rufe: agăţ mereu hainele cu 2 clame (obligatoriu de aceeaşi culoare); dacă e posibil şi asortate (clamele cu hainele). Adică nu vei vedea un tricou prins cu o clamă verde şi un roz. NEVER;

• scaunele sub masă: mereu în unghiuri identice (le pun oarecum oblic, nu drept),  aliniate la aceeaşi dungă a gresiei;

• robineţii din baie: mereu paralel (asta nu mai ştiu s-o explic, dar chestia aia de care tragi în sus să curgă apa, atunci când e închisă, e mereu paralelă cu robineul în sine; închideţi ochii şi imaginaţi-vă);

• perdelele şi draperiile: trebuie să formeze mereu cute perfect simetrice. În cămin, la facultate, patul era orientat către geam. La orice oră din zi sau noapte, oricât de comod stăteam, dacă într-o parte se formau prea multe cute şi-n alta prea puţine, mă ridicam să aranjez perdeaua;

• hainele în dulap: la dungă, evident. În special prosoapele, puse pe culori; umeraşele orientate mereu în aceeaşi direcţie, toate;

• pantofii în dulap: normal, aşezaţi toţi în linie, niciunul nu-l depăşeşte pe celălalt;

• roţile la maşină trebuie să stea mereu drepte (asta şi pentru că am auzit eu că se f*** direcţia);

• lavete asortate cu faianţa: în bucătărie galben şi-n baie verde. Nu suport lavetele albastre!!!!

Şi probabil lista poate continua (probabil va şi continua pe măsură ce-mi amintesc)

PS: explicaţia titlului: pentru când voi ajunge la cincizeci roman şi nu voi şti să-l scriu

Mi se pare foarte interesant că într-o ţară care se pretinde a fi săracă cea mai dezvoltată industrie este comerţul. Nu reuşesc să-mi explic cum fiecare supermarket din orice colţ de ţară (Real, Plus, Kaufland, Billa, Metro, ORICE) este plin mereu şi în perioada sărbătorilor se declanşează o adevărată isterie. Sau la început de an şcolar. Nu pricep de ce începutul de an şcolar vine mereu cu: ghiozdan nou, penar nou, coperte noi (chiar, se mai cer copertele la şcoala primară?). Nu mai sunt bune cele de anul trecut???? Vorbesc aici despre cei care nu intră în clasa I, V sau IX. Mai sunt şi cei care vizitează supermarketurile ca pe un muzeu sau parc. Nu se mai plimbă prin parcuri decât bătrânii sau tinerii cu role. Restul mergem prin supermarketuri să vedem “ce oferte mai sunt”. Şi luăm “la ofertă” orice fel de tâmpenii, sau nu – nu contează – doar pentru că sunt reduse. La cozile de la casă – invariabil la orice supermarket e şi coadă la orice casă – ne înghesuim de parcă mâine vine Apocalipsa (deşi Arhi e de părere că la noi nu mai vine:D) şi nu apucăm să ne bucurăm de produsele ce le-am luat. Ne împingem în cel din faţă, căutăm plase astfel încât să fie nevoie ca cel din faţă să se dea la o parte, să se împingă în cărucior sau în cel din faţa sa, facem zgomot, căutăm banii numai atunci când ne scoate bonul şi atunci stăm jumătate de oră să scotocim prin poşetă/borsetă/buzunar. Luăm MULT MAI MULTE PUNGI DECÂT AVEM NEVOIE, ieşim în trombă, mergem ţanţoşi, punem totul în maşină şi lăsăm coşul la întâmplare (că noi nu stăm în ăia 5 mii), de preferat în aşa fel încât o altă maşină să nu poată ieşi decât dacă şoferul se dă jos să ne mute coşul.

Avem cele mai multe maşini de lux pe salariu mediu pe economie ), am aflat recent că există Bugatti Veyron, costă 1 mil de dolari şi există un român care-l are. Bineînţeles. Cum altfel. Avem un cioban cu Maybach şi rangă, avem Rolls-uri şi bemveie cât cuprinde, Logan, bineînţeles “nu e maşină”, haine numai de firmă, de preferat Nike, D&G, Armani, Prada să ştie lumea că asta e firmă dom’le, mâncăm la McDonald’s sau la KFC, bem apă plată cu lămâie că e fancy, plimbarea de duminică se face, invariabil, prin Mall unde sigur că ne oprim “să bem o cafea sau un frappe”, window-shopping sau nu, nu mai contează. Şi tot aşa, de la un salariu la altul, cheltuim mai mult decât ar fi de bun simţ pentru o ţară care merge pe drumuri comunale sau pietruite, importă mai mult decât produce, mizerabilă până în rărunchi şi urâtă de toţi, de la locuitori până la vecini externi.

Am aşteptat câteva zile de la revenirea de pe litoral pentru ca toate impresiile să se cristalizeze. Deci: am fost pe litoralul românesc. În ciuda tuturor avertismentelor de genul: la banii ăştia mergi în Grecia, Croaţia, ba chiar în Antalya, servicii, mizerie etc.

Drumul: am crezut că o să pot să conduc seara (ca să doarmă maimuţa tot drumul). La ora 11 m-am oprit totuşi la Domaşnea la bunici (după 2 ore infernale pe un traseu cu semafoare şi o singură bandă de 40 de km) şi am dormit până la 5 dimineaţa. Drumul Timişoara-Drobeta e infernal. Restul drumului pe la olteni, aţă. Autostrada, la fel. Centura Craiovei nu am făcut-o că am intrat prin oraş să mâncăm ceva. Centura Bucureştiului e cum sunt coclaurile de pe dealurile Domaşnei: toată vălurită, urâtă, urâtă, urâtă. Şi cum prin toată Austria (pe care am şi traversat-o) nu m-am rătăcit defel trebuia să mă rătăcesc pe centura Bucureştiului la indicatorul Constanţa/Cernavodă pe care l-am omis pentru că era … îndoit. Autostrada Soarelui aţă. Dar chiar nu m-am aşteptat să nu aibă nicio benzinărie. Drept pentru care am ieşit de pe ea cu rezervorul pe 0 deja de 15 kilometri şi nişte emoţii groaznice. Am găsit rapid benzinărie şi am alimentat. Constanţa nu a fost o aventură din fericire pentru că ne-a dus bine gps-ul. Ne-a rătăcit însă prin Neptun. La ora 19 am ajuns la hotel în Jupiter. Cazare, masă somn.

Plaja: nisip amestecat cu o grămadă de scoici sparte, mucuri de ţigară, hârtii şi ambalaje. Valuri mari. Apa, deci murdară. Cu alge pe anumite porţiuni de nu puteai băga piciorul. Lumea din jur pitorescă, dar nu comentăm. Bine că n-am fost la Mamaia să văd toate fiţele alea. Am remarcat totuşi că în zilele fără valuri apa era semi-curată în sensul că se putea vedea nisipul de pe fund (al mării).

Preţurile: exagerat de mari. Serviciile: nu mai rele decât în alte părţi.

Motive să mai merg vreodată: nu prea sunt. Ar fi totuşi unul: oamenii. Suntem noi mai ciobani, mai mizerabili, mai gălăgioşi … dar suntem români. Suntem de-ai noştri printre ai noştri.

Drumul înapoi: normal că am ratat centura Bucureştiului şi m-am trezit dintr-o dată direct în Sectorul 2. După 2 ore am ieşit din Bucureşti. Şi mi-am dat seama (deşi ştiam) că nu aş putea trăi în Bucureşti. Soţul, nici atât. Centura Craiovei e un vis noaptea. Dar drumul Drobeta-Caransebeş e un coşmar şi noaptea. Pe lângă lucrări peste lucrări, semafoare şi alte table pe bandă care restricţionează câte un sens, puse imediat după câte-o curbă, fără preaviz, NU E MARCAT. Şi pe noapte a condus tata, chemat special pe post de co-pilot.

Totuşi, nu mă plâng: ştiam ce-o să fie, nu spun nici că trăim în rromânia, nici nu înjur autorităţile, nici locuitorii ăştia care îngroapă mucurile de ţigară în nisip. Pur şi simplu, la anul … mă duc în Antalya. Gata, mi-a trecut nostalgia Mării Negre…..

Cum să vii într-un birou al unei firme, să te adresezi unei persoane pentru consultanţă, să intri în sufletul persoanei (adică să ocoleşti biroul acesteia ca să ajungi atât de aproape încât să ţi se audă şi pulsul) şi să te adresezi mestecând gumă??? Să nu poţi vorbi clar pentru că trebuie să mesteci gumă???? Aşa la modul acela şmecheresc şi vulgar, printre dinţi, să se vadă şi guma??? Şi să mai fi şi femeie, cu pedichiură French relativ proaspătă, manichiură cojită şi călcâie murdare????

Zic şi eu: cum????

Îi compătimesc sincer pe toţi cei care lucrează cu publicul (la privat sau la stat).

Concediul s-a terminat, am revenit pe baricade. Prima zi (de ieri) a fost deosebit de obositoare: aprinde laptopul, deschide 2 căsuţe de e-mail, 5 bloguri şi YM. O căsuţă de e-mail are 13 mesaje, toate necesită răspuns. Cealaltă are 857 (nu spam-uri, ci notificări de pe proz.com şi de la 3 blog-uri). Vă daţi seama ce obositor a fost să şterg 857 de mesaje???? Apoi citeşte cele 3 blog-uri super-preferate (să ajung la zi) plus încă 2 preferate. Apoi nişte chestii strict profesionale, apoi discuţii pe YM: cum a fost, când veniţi pe la noi etc-uri din astea. Apoi activitate minoră şi scurtă de birou şi o traducere mică, de încălzire.

Final de program.

2 drumuri de curier pentru soţ. mers acasă. 3 genţi de despachetat, 2 maşini de haine de întins, făcut duş, căutat ondulator, nu găsit ondulator, ţipat la soţ că nu mi l-a luat (el e omul cu bagajele), sunat şi confirmat că uitat ondulator la Caransebeş, plecat la naşi, venit acasă, culcat copil şi navigat pe net.

Bine v-am regăsit!

Mă uit la ceas şi nu-mi vine să cred. Este ora 16.00, iar eu nu am făcut NIMIC din ce am în lucru. Miercuri seară, trebuie să fiu gata cu tot. În condiţiile în care miercuri petrec jumătate de zi la “înfrumuseţări” şi joi plecăm la mare. Iar eu am în jur de 90 de pagini de tradus (bun, că merg uşor cu Trados şi nu sunt grele), totuşi nici să tastez nu pot 30 de pagini/zi. Care zi de luni s-a terminat. Rămâne numai marţi şi seara de miercuri.

Colac peste pupăză azi nu am avut spor decât să traduc 4 amărâte de pagini în germană. Noaptea care vine nu se anunţă o binecuvântare….

Domnul să fie cu mine!

Să aveţi o săptămână de vis.