Gânduri potrivite

mai există mIRC? Ce nopţi pierdute, ce prostii, ce vremuri, ce amintiri…

Vine o zi în viaţa unei mame în care trebuie să se laude cu ce-i mai face sau zice odrasla. Cum de făcut face mult prea multe ca să poate fi cuprinse într-o însemnare neplictisitoare, ne vom ocupa azi de ce mai zice.

Dau şi contextul să pricepeţi despre ce-i vorba, da’ nu dau traducerea, deci va trebui să ghiciţi

Situaţia a:

La masă. Alexei ca de obicei nu doreşte să mănânce. După îndelungate rugăminţi, trecem la ameninţarea supremă: dacă nu mănânci, acuma când vine poliţia să verifice la uşi cine nu a mâncat o să-i deschid uşa. De data asta nu glumesc. Cum tot nu vrea, iau telefonul şi mă pregătesc să sun. El: “nu şuna, mănânc”. Şi mănâncă. Pe seară îi aduce tat’su budincă de brânză dulce cu vanilie şi stafide. De la Milli. Cum fiu-meu are prostul obicei moştenit de la mă-sa de a nu gusta nimic din ce nu cunoaşte refuză să se uite măcar la deliciul ăla. Şi atunci, tat’su îi dă cu forţa pe la gură cu linguriţa, să simtă ce gust bun şi dulce are. Dar fiu-meu, care are personalitate [de fapt încăpăţânare, dar toţi părinţii preferă să-i spună "personalitate" acestui prost obicei, trecem peste deci] se îmbufnă, ia telefonul şi sună: “alo, poliţia. vino ia tata. lău.” Şi se duce la uşă, prefăcându-se că o descuie, revine şi zice: “na, o vinit poliţia”.

Situaţia b:

Venim de la grădiniţă. Alexei, cu o personalitate ceva de speriat. Urlă pe casa scării, refuză să urce, refuză să se lase dezbrăcat, refuză să-i bag hainele în maşina de spălat. Drept care decid că e momentul unei pedepse. Îi dau vreo 2 peste fund (mai mult de atenţie) şi-i spun că rămâne la el în cameră (încuiat; da, ştiu e barbar) până când îi trec mofturile şi ştie să se poarte. Când îi trece personalitatea mă strigă, spune “cuză-mă, iată-mă, păcăm” etc. Pe seară fac ceva ce-l supără (nu-mi amintesc ce, din păcate). Şi-l supără atât de tare încât decide: “eci lea. teci camălă tine. cui colo.” Şi iese din cameră tacticos şi ţine cleanţa blocată. M-a pedepsit.

Ipostaza c:

De când cu blestematul ăla de pseudomonas, am trecut pe tinctură de propolis. Care are un gust oribil. Şi cum nu o vrea nici cu pâine, biscuiţi sau apă, am trecut la barbarul obicei de a i-o vârî cu forţa cu seringa (fără ac, nu suntem chiar atât de barbari). Azi aşa, mâine aşa până când, aseară, găseşte în sertarul de linguri o seringă de dozare pentru picături de nurofen. O tot ia, o suceşte. Şi-l aud repetând prin casă, cu ursuleţul lui: “dau foţa seringa”. Şi-i tot vâra seringa ursului. Apoi a venit şi la mine aplicându-mi acelaşi tratament. Ba chiar spunându-mi şi să înghit odată, “ghite dată”.

Va urma

Urăsc când au alţii dreptate. Sau mai bine zis când au dreptate legat de ceva ce am zis eu vreodată că nu o să fac niciodată. Mai precis, ca să înţelegeţi ceva din toată polologhia asta:

Soţul meu s-a apucat de fumat nu la 14-16 ani când se apucă toţi idioţii (şi nu, nu tai cuvântul ăsta şi-mi cer iertare la toţi cei care fumează, dar chiar nu văd niciun motiv pentru care cineva ar fuma), ci la 25 de ani. Când deja avea mintea destul de coaptă. Se presupune, deşi se ştie că bărbaţii se maturizează mult mai greu (fie vorba între noi, unii niciodată). E, şi cum eu sunt total anti-fumat, supusă din fragedă pruncie la “du-te cumpără-mi un pachet de ţigări”, mi-am manifestat cu orice ocazie revolta faţă de acest gest. Cum? Păi refuzând să-i cumpăr, urlând de fiecare dată când o aprindea, refuzând să-l pup pe motiv că duhneşte scârbos etc. No, şi când naşul nostru mi-a spus: “lasă că o să ajungi ca atunci când mergi să iei pâine să cumperi şi-un pachet de ţigări. Din proprie iniţiativă”, i-am răspuns, cum altfel: “EU????? Niciodată!!!!”. Iaca, la 5 ani de la evenimente, cumpără Tatiana de la buticul de la colţ: pâine, seminţe, lapte şi ţigări [aici dacă-aş avea aş pune emoticonul ăla de pe YM care-şi smulge părul din cap].

Tot din acest ciclu, am mai spus-o şi cu alte ocazii, subsemnata nu găteşte nimica nimicuţa niciodată. Iarăşi niciodată. Cred că de fapt cuvântul ăsta e blestemat. Eh, datorită unor evenimente de ultimă oră (petrecute în ultimele 2 luni), care au făcut ca soţul meu să treacă de la statutul de “menajeră” care face de toate în casă la ipostaza în care să nu mai poată face mare lucru, fiind deja extenuat de la ceea ce unii numesc “serviciu”, m-am trezit în situaţia repetată că ajung acasă şi n-am mare lucru prin frigider. Iar copilul, fie vorba între noi, nu poate fi hrănit cu crenvurşti, pateu, nuggets sau alte aiureli din astea. No, şi după o luptă crâncenă între sinele meu de “superwoman de carieră” şi sinele meu de mamă (fără ghilimele) am chemat-o pe doamna Roşu, vecina mea de suflet, mama mea de pe scară, să mă înveţe să fac o supă. Deci, da, Darius, până la urmă aveai dreptate. Iaca, ajunge să-mi şi placă.

“EU? Niciodată???” Na, că s-a transformat în “Eu??? Sigur că da”.

Oraşul seara…
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul seara…
Pe o piaţă
Cu sclipiri de fier
Claxon, armonic, a sunat.

Foburgul
Cu bachice dorinţi,
Şi cugetări
De opere văzute.

Oraşul, seara…
Din statica uitării, -
Destul frumos,
Destul departe.

(”Estetic urban”, de G. Bacovia)

De multă vreme trăiesc cu decizia de a rămâne la un singur copil. Dinainte de a naşte sau de a şti ce înseamnă naşterea. N-am născut greu, am născut cu cezariană. Dar recuperarea a fost cumplită. Nu recomand nimănui cezariana. Sarcina n-a fost grea în sine. N-am avut pofte, nu am avut mofturi de niciun fel. Atât doar că în primele luni mi-era extrem de somn. Am adormit odată-n autobuz şi m-am trezit după 2 ture. Munceam foarte mult. Şi ziua şi noaptea. Era mereu câte ceva de tradus. Nici pentru soţ n-a fost sarcina mea o traumă. Nu l-am trimis la 3 noaptea după porumb fiert în februarie sau după căpşuni sau mai ştiu eu ce. Nu am fost nervoasă, isterică, cu toane. M-am umflat în schimb ca un balon. Am reţinut multă apă care s-a eliminat greu. Foarte greu.

Vreau un singur copil pentru că simt că nu aş putea iubi 2 la fel. Şi pentru că acum e prea devreme (i-aş lua lui Alexei mult din atenţia cu care e obişnuit pentru un alt copil, l-aş îndepărta oarecum în favoarea celuilalt), iar mai târziu este deja prea târziu ca ei să mai stabilească o relaţie frăţească foarte apropiată. Din punct de vedere material nu ar fi foarte dificil, dar cum nu-i azi ce-i mâine nu poţi să ştii unde şi cum ajungi. Plus de asta, nu e dificil, dar nici uşor nu e să asiguri un viitor în ziua de azi. Din câte aud până şi şcoala e o provocare majoră.

Pe de altă parte un copil singur la părinţi creşte … singur. Nu cunoaşte bucuria râsului complice, a pedepselor pe meritate sau nu, a împărţitutului bomboanelor şi a jucăriilor şi egoismul de a nu da jucăria preferată.

Şi nu-mi dau seama dacă decizia de a rămâne cu un singur copil e egoism sau nu.

Am uneori scurte “flashback” [jur că nu ştiu cum să-i spun în română, nu mă dau snoabă; şi mai jur că am senzaţia că am mai căutat cândva cuvântul ăsta ....] fragmente de amintiri din copilărie:

• îngheţata Polar (care până acu’ 4 ani se mai găsea într-o alimentară în TM pe lângă sediul central al Bancpost);
• jocul Nu te supăra, frate!
• cleidoscopul
• cărţile mele (”Căluţul cocoşat” (cartea aia cu copertă galbenă, lucioasă şi un căluţ), de Ersov “Stiletul şi pasărea de bronz” [asta era scrisă tot de-un rus Rîbakov, parcă, despre copiii comunişti], “Povestiri nemuritoare”, Basmele culese de Petre Ispirescu, “Povestiri istorice” [parcă-l avea pe Ştefan cel Mare pe copertă, impunător, într-o mantie galben-portocaliu, prima carte cu povestea “Capra cu trei iezi”, cumpărată dintr-o librărie din Herculane, “M-am făcut băiat mare”, a lui Niculiţă Tănase,
  
• colindatul de Crăciun şi mai ales momentul în care ne strângeam cu toţii la câte unul acasă, într-o căldură excesivă (cu lemne ce trosneau în sobă) să împărţim banii
  
• dovleacul-felinar sculptat de bunu şi agăţat pe fântâna din faţa casei să sperie duhurile rele
• cheia aurie la gât
• jocul în “spatele blocului” pe pătură cu păpuşile
• jocul “de-a prinţesele/zânele” când ne făceam baghete magice din tot felul de beţe găsite de care legam bandă din aia de casetă audio
• Ţară, ţară vrem ostaşi, 1, 2, 3 la perete şi-napoi;
• cordeluţa, cravata de pionier şi basca aia pe care mi-am pus-o ca un cioban de la stână (trasă cu totul pe cap, spre deosebire de colegii ce-o purtau falnic ca pe-o pălărie)
• Moş Crăciun care-a venit la mine era îmbrăcat ca vai de el în nişte cojoace răpciugoase, cu o căciulă din blană de oaie trasă pe urechi, cu o traistă urâtă, cu o boată mare şi cu barbă de lână netoarsă)
  
• bazarul pe care-l făcusem în curte cu tot felul de lucruri de vânzare (de la baticuri la ciocane din atelierul bunicului)
• orele pe care le predam copiilor în curte
• telefonul ăla cu mare, cu rotiţă din care eu aveam negru şi prietena mea galben. Eu eram Sue Ellen şi ea Pamela şi vorbeam la telefon din aceeaşi cameră, una cu cealaltă
• centrala telefonică de la poştă (p’asta nu v-o pot descrie)
• primele perechi de Puma, primul costum de blugi, cordeluţele de catifea cu mărgeluţe aurii/argintii
• balerinii de lac, fusta mini de blugi, fusta elastică, cizmele până la genunchi
• ghizdanul din clasa I a fost bestial: o chestie hidoasă, pătrată, roşu cu alb (mai mare decât spatele meu)
• jocul de-a profesoara cu “cizmele bune” cu toc ale mamei
• săritul coardei şi elasticul
• etc