Gânduri potrivite

cade singur în ea. Asta este continuarea unei faimoase ziceri româneşti. Ei bine, la noi în firmă se întâmplă proverbul ăsta. Îl trăiesc live cum s-ar zice.

Avem contabilă nouă. Ştiu că modern le zice economişti, tot aşa cum şi secretara este assistent manager şi portarul este security officer. Dar până la urmă tot contabilă este. Problema, aşa cum o văd eu, este că la angajare nu i s-a spus doamnei contabil că nu este angajată ca şefă. Ştim cu toţii că în România e criză mare de şefi şi toţi vor să fie şefi. Cum şefa noastră, adevărata şefă, adică, este o persoană foarte tolerantă cu care nu poţi să ai probleme dacă-ţi faci treaba, există multe scăpări pe care numai o minte genială le putea identifica şi reglementa. Iaca, mintea genială s-a pogorât la noi în birou de câteva luni. Luni în care a încercat prin toate metodele să fie şefă. Una din problemele identificate a fost că … vai! nu avem condică de prezenţă. Ştiţi voi, instrumentul acela comunist prin care dacă ai întârziat 10 minute te-ai scos cu ziua respectivă la salariu. Şi taman pe mine s-a găsit luminata să mă informeze că de la anul vom avea condică de prezenţă. Bineînţeles că era cu ţintă. Că doar numai eu vin şi plec când mă taie capul din birou. Şi cum nu şi-o găsit persoana potrivită, am întrebat-o: “când lucrez sâmbăta mă trec în condica de prezenţă; sau când plec 4 zile din ţară să traduc sesiunile de training cum mă trec în condică?”. Pentru o secundă geniul a amuţit. O altă problemă identificată a fost că ne-a pus pe toţi să ne luăm concediu pentru zilele astea libere din perioada în care firma este închisă oricum.

Ei bine, gropile sunt săpate. Să vedem cum cade madama. Simplu de tot, cu luxaţii de glezne: i s-au înmulţit sarcinile strict contabile, care până acuma erau împărţite la alţi fraieri (de ex. plăţi comisioane prin online banking); apoi a primit drăguţa şi un ditamai excel-ul cu peste 3000 de nume să verifice toate plăţile cu data exactă a efecutării plăţii. Păi nu e drăguţ?

Mno, ce să mai zici … viaţa asta de şef e tare grea

Fiecare venim dintr-un sat -
Unii direct, alţii trecând prin părinţi,
Unii direct, purtători de eresuri şi basme,
Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând.

Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi
Pe crengile sângelui depărtate, subţiri,
În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând
Alcoolul cuvântului extras din acestea.

Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc,
Vreau satul cu sunetul lacrimei mele,
Poteca din holde ştiută din somn
Şi reintrarea vorbelor în lucruri.

Să intru-n cimitirul cu crucile căzute
Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor,
Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii
Bolborosind cuvinte de patimă în somn.

Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar seara
Când trec pe bulevarde îmi simt apropiaţi
Portarii metafizici lângă intrări de blocuri
Precum la porţi, pe laviţi, într-un sat.

["Dintr-un sat", de Ana Blandiana]

Pentru că sunt MAMĂ, pentru că sunt timişoreancă şi pentru că sunt om:

Şi pentru că n-aş putea scrie mai bine decât a făcut-o Tomata

Nu sunt sigură, dar am un sentiment pozitiv legat de monstruoasa coaliţie ce ne va guverna până se supără primul spirtos al ţării, îşi ia jucăriile şi se retrage la somn.

O fi din cauză că m-am plictisit de tăriceanu, orban şi crin antonescu? Sau din cauză că e sfârşit de an şi sunt deja mai bună şi mai tolerantă aşa cum se recomandă de Crăciun …?

Toate astea le-am trăit …

Nu ştiu câţi sunt familiarizaţi cu noţiunile de “camera bună”, “rochia bună”, “pantofii ăi buni” etc. Ele ne vin din vremurile comuniste când era mare eveniment când reuşeai să-ţi cumperi ceva şi atunci trebuia păstrat … de bun. Camera bună era aia în care intrai cu sfinţenie să ştergi praful şi să aeriseşti scurt. Sau să ţii prăjiturile înainte de Paşte, Crăciun, rugă etc. Atât. Rar aveai ocazia să dormi în camera bună. Şi oricum, ceva eveniment trebuia să fie. În rest era doar … camera bună.

Ei bine, acum, în secolul 21 s-a reinventat noţiunea. Şi au apărut jucăriile bune. Povestea zice aşa: aseară s-a împachetat subsemnata pe fugă, şi-a luat odrasla şi l-a dus în delegaţie la bunici. Că s-a-nchis creşa pentru renovări. Bun. Şi în timp ce alergam toţi 3 prin casă să vedem ce-i luăm odraslei, îi spun “du-te mamă adu-ţi văcuţa şi trusa de scule cu tirul” [adică jucării pe care i le-a adus "mocalie"] aud din altă cameră o voce fermă [soţul]: “nu, jucăriile bune nu le ia la Caransebeş”. Păi mi se pare logic. Alea trebuie păstrate, te uiţi numai la ele, le mângâi şi gata. Alea trebuie divinizate. Alexei s-a dus rapid să-i explice lu’ tat-su: “iau mine. joc ele”. Şi mi le-a adus să le pun în bagaj.

Din seria jucăriilor bune doresc să-mi amintesc aici o traumă: păpuşa rusească, Dana şi păpuşa primită în dar, adusă de la Bucureşti de bunu. Da, o păpuşă divină, cu bucle mari şi păr auriu-nisipiu-arginitiu, cu o fustă vişinie şi o cămaşă albă. Care a stat pe pat în … camera bună, unde naiba altundeva. Păpuşă cu care nu mă jucam, că era prea bună. Mă uitam doar la ea cu admiraţie. Păpuşă care mi-a fost distrusă brutal după vreo 2 ani de stat pe pat şi de mine uitat la ea, de către o soră turbată. Ocazie cu care a fost anulată şi camera bună că spărsese şi mare parte din bibelouri şi deja nu-şi mai avea rostul. La fel s-a întâmplat şi cu minunata păpuşă rusească, cu rochie roşie din mătase care … mergea ţinută de mână. A ajuns o bucată de plastic, nudă, plimbată sălbatic într-un cărucior albastru pentru fetiţe. Tot de turbata de soră, evident.