Gânduri potrivite

Ce faci?

Ce faci când ţi se învălmăşesc multe idei şi nu se cristalizează nimic pe monitor (că pe hârtie ar fi prea poetic să spun)? Ce faci atunci când ajungi la acea saturaţie şi la faza în care ţi se pare că oricum nu spui nimic deosebit faţă de alţii, că eşti doar o persoană în plus care are blog? Ce faci atunci când timpul se aglomerează şi aşa cum în Moromeţii la început “timpul avea răbdare” la final ” timpul nu mai are răbdare”? (citate aproximative). Ce faci atunci când îţi vin în cap mult prea multe planuri din viaţa reală şi timpul e prea scurt să le poţi îndeplini, iar pe termen lung nu-şi mai au rostul? Ce faci atunci când nu mai aprinzi laptopul acasă pentru a petrece mai mult timp cu piticul care oricum în câţiva ani nu va mai avea timp de tine şi tu ţi-ai pierdut timpul pe bloguri când puteai să stai cu el să construiţi castel de lego sau să reparaţi câte ceva prin casă? Ce faci când la birou lipeşti 2700 de plicuri cu Merry Christmas şi Happy New Year pe care le trimitem acum că-n decembrie n-am avut timp. Şi de trimis trebuie trimise pentru că au costat o groază de bani? Ce faci când ieşi afară pe vremea asta oribilă şi mohorâtă şi cizmele sunt tot murdare de noroi?

Spuneţi-mi voi. Ce faci?

La sfârşitul anului, ca tot omul gospodar am făcut curăţenie la birou. Şi am adunat tone de hârtie (acuma tone e o denumire generică, nu o luaţi ca atare) pe care le-am depozitat în nişte unghere pentru a le duce ulterior la reciclat. Şi au stat acolo până ieri, când, deşi erau în unghere şi nu se împiedica nimeni de ele, mi-a spus şefa clar: “Tatiana, fă ceva cu hârtia asta. Ia băieţii şi mergeţi cu ea.”

Bun. Băieţii au cărat hârtia la parter, Tatiana s-a dus şi a adus maşina pe strada cu biroul (pentru că dintr-un mai vechi obicei nu caut loc de parcare niciodată unde ştiu sigur că nu găsesc şi era maşina la 2 străzi de birou), pune avariile şi se începe umplerea portbagajului cu hârtie. Între timp, strada fiind de o singură maşină, în spate se adună muulte maşini care răbdătoare au aşteptat să umplem cu hârtie un portbagaj de Logan şi tot spaţiul din spate, inclusiv scaunul copilului. Emoţionată de atâta populaţie de maşini venite din toate sensurile, îl las pe colegul să manevreze ieşirea de pe strada cu pericol. Şi dacă tot a fost la volan şi era ploaie am zis să conducă el până la centrul de reciclare. Pe drum nu au fost peripeţii deci vom sări cu povestea până la centrul de reciclare. La poartă ne întâmpină …. portarul evident. M-am mirat un pic. E centru de reciclare nu generator termoelectric cu plutoniu, dar zic: hai treacă de la mine, sunt profesionişti oamenii. Ne spune portarul să mergem: “acolo în faţă, între barele alea galbene, la cântar şi o să vină cineva”. Ne-am dus noi, ne-am poziţionat între bare şi, fiind ploaie, am stat în maşină până a catadicisit un domn să ne spună râzând să ne dăm jos din maşină, să mergem la geam să chemăm pe cineva. În fine, de tot râsul. Iese un domn ne întreabă ce avem. Eu: hârtie. “Hârtie sau carton?”, mă întreabă. Şi hârtie şi carton. Atunci trecem amestec. Treceţi amestec. Persoană fizică sau firmă. Persoană fizică. Bine, întoarceţi maşina, faceţi dreapta după colţ şi la mormanul ăla mare puteţi descărca. Să se remarce “puteţi descărca”. Adică noi, cu mâinile proprii. No, bine, zic. Ne apucăm descărcăm când apare un alt domn, într-un excavator, care ne spune revoltat “hârtia albă trebuie dincolo, după colţ, la mormanul de hârtie albă”. Adică trebuia să şi sortăm???? Ne-am făcut că plouă. La drept vorbind şi ploua. Apoi iară mergem cu maşina pe cântar s-o cântărească goală. Apoi i se spune colegului să o tragă de pe cântar. Când încearcă să o parcheze în parcarea centrului vine dom’ portar să spună că nu mai avem voie să staţionăm după ce am descărcat şi-l pofteşte afară, la câteva sute de metri. Eu între timp mă duc să ridic buletinul colegului. Suma nu era oricum mare, am zis să nu mai pierdem timpul. Acolo, birocraţia ca la generatorul termoelectric: “nu se poate. Buletinul trebuie să-l ridice domnul personal. Trebuie să semneze şi să ia banii”. Eu: cât sunt? Ea: “6 lei”. Eu: “Păi ţineţi-i. Daţi-mi buletinul şi plecăm. Semnez eu”. Ea: “Nu se poate, trebuie să mă scad cu ei. (cu 6 lei să se reţină)”. Bun, vine colegul, semnează 4 hârtii şi o declaraţie de proprie răspundere, facem 2 minute prin ploaie până la maşină şi ne pornim spre casă.

Pe drum spre birou am decis şi vă supun atenţiei următoarea dilemă: “ce credeţi mai duc hârtie la reciclat vreodată?”

Mai trăiesc, da. Fac multe lucruri, unele se materializează, altele nu. Sper să ne liniştim curând şi să vă povestesc cum ne-am bătut pe cuburi (care să se joace cu ele: eu sau maimuţa mică).

O zi superbă să aveţi!

Lucrând tangenţial în acest domeniu şi intrând în legătură cu alte persoane din vânzări (domenii diferite) am avut ocazia să alcătuiesc în mintea mea profilul vânzătorului cu comision. În opinia mea nu există o carieră în sine “în vânzări”, existând cel mult cariere conexe, care din diverse raţiuni nu au fost materializate cu succes, iar atunci persoanele s-au re-orientat spre domeniul cel mai facil: vânzările. Drept care, nici pregătirea de vânzări nu există. Sau există, dar lipseşte cu desăvârşire.

Una din calităţile esenţiale ale unui bun vânzător este tupeul. Oricât de cretin e produsul pe care-l vinzi şi pentru care primeşti comision, tu atât ştii: “trebuie să-l vând”. De asta depinde cariera vânzătorilor. Modul în care un vânzător ajunge să-şi vândă un produs este cel puţin interesant şi lipsit de “simţire” ca să nu zic pe şleau. Telefoane insistente, evitarea evidentului: atunci când tu răspunzi pe şleau că nu te interesează şi nu ai bani, îţi prezintă metode miraculoase de finanţare, soluţii, fac calcule de investiţii pentru tine (adică de unde să scoţi tu bani pentru a-i cumpăra produsul de care oricum nu ai nevoie) etc. În general, vorbesc aici despre vânzătorii de asigurări. Dar se poate extrapola la fel de bine până la Avon, Amway, Aloe Vera şi orice alte sisteme tip MLM. Mai ales sistemelor tip MLM.

Ce mi se pare mie cu atât mai interesant este faptul că trebuie să ai o structură umană aparte pentru a fi vânzător. Adică nu oricine poate să facă asta, oricât de disperat sau în căutare de carieră fulminantă este. Ei bine, structura asta umană aparte de care vorbesc se extrapolează cu succes în toate aspectele vieţii sociale ale unei persoane care, accidental sau nu, lucrează în vânzări. Orice interacţiune cu semenii trebuie fructificată spre avantajul propriu.

Astfel că, dacă ai nevoie de ceva de la o persoană, ceva care nu poate fi trimis prin mirificul internet, ci se poate preda numai live – să le spunem nişte acte pe care persoana ţi le-a tradus – e bine să acţionezi ca şi cum persoana este obligată să ţi le livreze la destinaţie pentru că: ea are maşină; maşina ta este în service şi “ce groaznic e fără maşină” (uitând cu desăvârşire că există taxiuri, mijloace de transport în comun şi nu în ultimul rând picioare). Dacă persoana care trebuie să-ţi aducă ţie actele nu ştie cât mai elegant cum să-ţi spună că nu face curierat e bine să-i faci şi un program cert în care să-i explici că dacă ea stă în Lipovei, înainte de a ajunge acasă, poate să facă un ocol scurt de 5 minute (calculate cu precizie de ceasornic) în Aradului ca să-ţi aducă ţie actele la destinaţie. Şi dacă persoana cu traducerile insistă să nu fie de acord, nu rămâne decât să-i spui pe şleau că “trebuie să vă întâlniţi cumva pentru că actele trebuiau rezolvate deja de vineri”. Asta în imaginaţia ei, pentru că dacă actele au ajuns la tradus vineri în jurul prânzului, fără taxă de urgenţă, pe baza bunăvoinţei divine, actele nu pot fi gata tot vineri. Şi faptul că nici până azi, adică miercuri actele nu sunt la tine, nu ţine de persoana cu traducerile, ci de tine, care aştepţi ca toate să-ţi vină la uşă, pe baza acelei structuri umane aparte, pe care o vom numi pe şleau nesimţire.

Şi situaţii similare am păţit până acum de câteva ori, cu persoane diferite, toate din vânzări, nu neapărat legate de traduceri. Sau mai ales nu neapărat legate de traduceri.

editare ulterioară: ah, şi toate astea sunt tratate cu cea mai mare naturaleţe, de ţi-e aproape imposibil să răbufneşti … pentru că persoana este foarte politicoasă. Aparent.

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

(În marea trecere, de Lucian Blaga)

No, cumulând mai multe subiecte despre care tocmai am citit pe diverse bloguri, îmi adun şi eu gândurile şi le aştern pe monitor pentru posteritate.

Nu ştiu cât s-a văzut până acum din ce-am scris pe-aici, dar nu cred că mă pot lăuda de cu o profunzime a trăirilor şi existenţei în general. Mă încadrez probabil în valul de feministe care nu gătesc, muncesc de le sar capacele, au grijă de copil (existând mereu o vină că nu suficient), au şi-un soţ care munceşte şi el (în cazul fericitelor soţul ăsta găteşte) etc. Ei bine, dacă nu mă pot lăuda cu o anumită profunzime atunci măcar să mă laud cu faptul că sunt extraordinar de dificilă. Extrem de greu de suportat, cu toane şi mofturi şi aere de perfecţionism. În condiţiile astea nu oricui i-ar fi uşor să stea pe lângă mine.

Referindu-mă aici la nişte aspecte strict superficiale (pentru că nu intrăm în detalii pe blog) vreau să înşir câteva aspecte pe care dacă nu le-ar avea, n-aş putea să trăiesc cu el:

- din ciclul: “capacul WC şi pasta de dinţi”. Obişnuită în familie cu un exemplu masculin care de la uşa de la intrare şi până la baie lăsa câte un obiect vestimentar pentru a-l strânge exemplul feminin (vorbesc aici de mama şi tata), am ajuns la o stare de exigenţă fără precedent în ceea ce priveşte acest aspect. Norocul, doar norocul, a făcut să nu nimeresc un exemplu la fel ca cel din copilărie. Putem vorbi chiar de polul opus. Adică soţul meu nu numai că-şi pune toate hainele la loc, dar: se descalţă la uşă (adică pe casa scării), îşi scutură toate hainele pe geam înainte de a le pune în dulap, lasă capacul jos la vasul de toaletă (ambele), nu scoate pasta de dinţi din tub apăsând de mijloc, îşi spală vana după ce iese din ea, nu lasă stropi în chiuvetă. Şi nici păr. Asta din rândul detaliilor. Pentru că: aspiră zilnic, spală pe jos, mă ajută la absolut tot ce ţine de curăţenie (de la schimbat lenjerii până la frecat acelaşi vas de toaletă). Şi da, el găteşte la noi în casă.

- din ciclul: “ce naiba era în tubul ăla verde că mă ustură pielea capului de mor” (asta a zis tata când s-a spălat pe cap cu gelul de faţă răcoritor, cu mentă a lu’ soră-mea), soţul meu are şampon cu balsam pe care şi-l alege singur cu foarte mare atenţie şi răbdare (şi nu uită să-mi spună să nu încurc şampoanele), cremă de corp, cremă de faţă, gel de faţă pentru puncte negre (ba chiar am primit critici că nu am mai cumpărat demult gel din ăla) , cumpără cu de la sine iniţiativă mirositoare prin casă şi tot felul de chestii de decor;

- din ciclul: “ce-a mâncat copilul azi” tot soţul ăsta al meu are în cap meniul pentru toată săptămâna doar-doar o vrea şi puştiul nostru să guste câte ceva, are cele mai diversificate metode de a-l păcăli (da’ şi băiatu’ nostru-i deştept că nu se lasă prostit), a urmărit pas cu pas etapa diversificării, a ales cot la cot cu mine cremele de corp să nu-i irite pielea mucosului, îi citeşte în fiecare seară (mă rog când e acasă), îi face baie şi-l spală pe dinţi (că bineînţeles, răbdarea în familie s-a concentrat toată la el şi reuşeşte să-l clătească pe cap pe mucos fără urlete).

- din ciclul: “mai lasă naibii laptopul ăla că de 3 ore tot zici că ai de tradus şi nu te mai aud tastând”, tot el e cel care mă suportă tolănită pe partea mea de canapea, ba îşi mai curăţă singur şi cartofii pentru pireu (deşi era vorba că eu fac munca de jos la bucătărie).

Vom evita în mod delicat să discutăm despre orice alte aspecte care nu au fost incluse aici.