dacă nu ştiaţi vă spun eu. Credeţi-mă pe cuvânt. Nu vă doriţi să câştigaţi nimic dacă prin asta pierde o altă persoană. E trist.
PS: şi mă refer aici la o luptă pe principii, nu materială.
După cum am spus deja, organizez (cu alţii) întâlnirea de 10 de la terminarea liceului. Şi pentru că aseară ne-am întâlnit cu membrii celorlalte clase pentru a stabili detalii, a fost şi o bună ocazie de a “te da în petec” cu ce ai reuşit tu în ultimii 10 ani. Personal mi se pare extrem de aiurea, aduce a comunism cras, cu planuri cincinale.
Evident că fiecare s-a lăudat cât munceşte şi ce face, ba unii au mai venit şi cu laptopul când o agendă şi un pix erau suficiente. Eu, pentru că am întârziat 3 minute am început prin a mă scuza că atunci când ai copil mic e dificil să pleci din casă, să te ascunzi, să găseşti momentul, să găseşti cheia de la maşină cu care s-a jucat copilu’ etc. Şi atunci, surpriză: ai copil? cât are? etc. No, cât să aibă, are 2 ani jumate. Oau, mirări etc. Şi se fac automat clasificările: măritată, casă, copil, job eşti realizată.
Păi să o luăm pe rând.
Măritatul nu e nicio realizare. E un fapt şi gata. Nu eşti mai realizat dacă eşti măritată decât dacă nu eşti.
Casa. Mno, asta poate fi o realizare, dar creditul o umbreşte amarnic.
Copilul. Asta mă enervează cel mai tare. Păi copilul nu e o realizare în sine. Cel puţin nu poţi vorbi de asta la 2 ani jumate. Să naşti un copil nu e mare scofală. Dovadă toţi copiii de prin orfelinate. E extrem de greu să creşti şi să educi un copil. E greu să-i insufli anumite valori, să-l faci să lupte cu societatea, să aleagă numai ce e bun etc. Asta e greu. Dar până la 2 ani nu ai realizat nimic. Poţi vorbi despre un copil ca o realizare atunci când acesta ajunge să fie pe picioarele lui, picioare stabile, susţinute prin muncă, inteligenţă şi valori bine pietrificate.
Jobul da, este o realizare. Dar faţă de cei care salvează vieţi, muncesc o viaţă în acţiuni caritabile etc, e doar o piesă de puzzle.
Până la urmă ştiţi ce-am realizat eu? Sunt un om cinstit, am prieteni buni şi de valoare, am multă minte să discern binele şi răul, societatea nu m-a pervertit în niciun fel (ba, mint, m-a pervertit un pic consumerismul, da’ mă redresez prin multă ambiţie).
Deci cam asta e cu realizările. Numai când mori se pot evalua cu precizie şi corect. Până atunci, suntem toţi aruncaţi să luptăm cu vâltoarea vieţii.
Descoperit la Dragoş Bucurenci, continuat aici.
Mulţi şi-au dat probabil seama că şcoala e vax. De exemplu, în cazul meu, când am ieşit din facultate ştiam mai puţină germană decât atunci când am intrat.
Când termini facultatea şi te trezeşti singur în faţa lumii angajatorilor e foarte greu să-ţi găseşti o cale către care te poţi îndrepta. Majoritatea cer experienţă de minim 2-3 ani, ceea ce nu e tot timpul justificat. Pe de o parte, ca firmă nu-şi permiţi să iei oameni fără experienţă, pentru că nu ai timpul şi logistica necesară pentru a-i instrui. Pe de altă parte, nu tot timpul experienţa din acte se transpune şi faptic. Cercul e vicios, ieşirea e grea.
Să revenim deci: ca proaspăt absolvent e greu să-ţi găseşti drumul şi să răzbeşti. Facultatea nu te-a ajutat. Cel puţin în 80% din cazuri. Îndrăznesc să sper că facultăţi precum automatica sau arhitectura pregătesc mai bine studenţii. Facultăţile teoretice însă nu o fac. Aşadar, ce poţi face, ca tânăr absolvent? Care sunt şansele de reuşită? E necesară în primul rând o considerabilă doză de noroc. Cam 70%. Să fii omul potrivit, la locul potrivit în momentul potrivit. Restul de 30% sunt pilele şi cunoştinţele. Nu neapărat nepotismul şi nu trebuie înţeles neapărat în sens negativ. Uneori e bine să ţi se spună: mă, vezi că acolo au nevoie de …. Sau să spună la firmă: mă, ştiu eu un băiat/fată bun(ă) etc. Dar norocul face foarte mult.
Contrar părerii generale, cel mai greu lucru nu este a găsi un loc de muncă şi a te instala. Cel mai greu lucru este să înveţi continuu, să acumulezi experienţă şi să reuşeşti să te ridici la nivelul aşteptărilor la locul de muncă. Pentru că dacă ai schimbat 2 locuri de muncă şi CV-ul tău se laudă cu o experienţă de 5 ani, să zicem, atunci când eşti în faţa unui nou angajator ai face bine să poţi să dovedeşti experienţa aia. Aici nu te mai salvează nici norocul, nici cunoştinţele şi nici măcar faptul că facultatea nu te-a pregătit suficient.
Experienţa se acumulează fără a omite niciun detaliu din fişa postului sau din ceea ce se presupune că trebuie să faci. Orice aspect, oricât de minor, e bine să fie înregistrat şi memorat pentru că nu ştii niciodată când te mai loveşti de el. Nu e uşor, presupune multă muncă. Şi dincolo de muncă, presupune inteligenţa de a şti să alegi ce trebuie să ştii.
De ieri seară râd în continuu în sistem de combustie internă. Să vă împărtăşesc:
cum m-am plâns deja, mi-a luat Dumnezeu minţile şi am acceptat să organizez şi eu întâlnirea de 10 ani. No, pentru că lucrurile au fost făcute de la coadă de la bun început de către alţii (ăia, ştiţi voi, vinovaţii fără vină), acuma ăştia, noii, încercăm să cârpim ce se poate cârpi. Una din problemele majore este că s-a anunţat o dată. Lumea şi-a făcut rezervări de zbor, de concedii, de naşteri (da, dom’le, unii-şi planifică şi naşterile până la acest detaliu). Şi ne-am trezit că data respectivă se suprapune cu o altă întâlnire, de 20 de ani, în liceu. Ceea ce e tragic, pentru că noi suntem generaţia “cea mai unică” şi vrem exclusivitate. Şi nu în ultimul rând pentru că aşa trebuie să fie.
Ei bine, pentru a-şi susţine cauza cei care nu mai pot veni, tocmai datorită rezervărilor, au venit cu sugestia mirifică (îmi permit să copy/paste):
Din cate am inteles motivul este faptul ca in aceeasi zi va mai avea loc
o intalnire de 20 de ani care de asemenea se va organiza in aceeasi
locatie, insa capacitatea restaurantului permite sa aiba loc ambele
petreceri in acelasi timp (în săli diferite). Profesorii se pot plimba intre cele doua petreceri si nu cred ca vor avea o problema cu acest fapt.
Adică profesorii ăştia, pot urca sus-jos şi se pot plimba toată ziua şi seara ca nişte mingi de ping-pong între 2 săli. Nu e hilar cum văd unii maturitatea???
Dacă pe voi nu vă distrează înseamnă că sunt eu extrem de exigentă. Sau obosită …
După o idee originală a unui tătic, preluată de la Irina, mai jos lista mea de 10 paşi spre fericire:
1. Am o familie frumoasă şi sănătoasă
2. Avem slujbe bune care ne permit să trăim.
3. Nu murim de foame.
4. Am prieteni (puţini, dar foarte buni)
5. Avem un acoperiş al nostru deasupra capului.
6. Părinţii noştri trăiesc.
7. Bunicii noştri trăiesc.
8. Ne iubim cu toţii
9. Am citit mult
10. Am motive să zâmbesc şi să râd
