Gânduri potrivite

Referitor la însemnarea asta:

zaqk, nu am pete de ulei la motor. Au trecut 3 zile.

Şi azi l-au sunat pe soţ, că el dăduse numărul să ne întrebe dacă vrem să schimbăm şi plăcuţele, să-l întrebe o dudui doamnă dacă suntem mulţumiţi, dacă avem reclamaţii, dacă totul este în regulă….

Huooo, a dat criza şi la Dacia service şi vor să ţină de clienţi??? Aşa mai da. Următoarea revizie şi toate reviziile până în veacul veacurilor ce va să vie le fac tot la ei. Dacă se comportă tot aşa, bunînţeles

Cum vă sună, Franţescu Crinel Dorinel, medic stomatolog, preşedinte al Asociaţiei Stomatologilor din România? Crinel Dorinel?????? Semi-cacofonia o sesizaţi? Sau Pablo Fernando Avădanei, Ministru de Externe. Sau Isaura Maria-Jose Popescu, preşedintele Asociaţiei X.

Acuma serios vorbind. Mă întreb dacă părinţii, atunci când aleg numele copilului se gândesc pe viitor, cine ştie ce meserie-şi alege, cine ştie în ce funcţie importantă ajunge, cum se va potrivi numele cu prenumele şi cu funcţia? Pentru că un Crinel, un Georgică, un Florinel sau un Mugurel dă bine în copilărie, cam până în clasa a VIII. Cu indulgenţă. Dar dacă ăştia ajung prefecţi, miniştri sau, doamne fereşte preşedinţi de ţară lucrurile se complică. Te râde lumea, mamă )) Şi cunosc personal 2 cazuri nefericite de oameni care au ajuns în funcţii înalte (unul este profesor doctor la Universitatea de Vest, o persoană inteligentă şi deosebită, celălalt, persoană importantă nu spui cine ) care se laudă cu nume de Mihăiţă şi Georgică în buletin. Nu e păcat?

În altă tabără se situează Pablo şi Fernando, Luciano, Ronaldo, Isaura, Fernanda etc. Aici lucrurile sunt interesante. Pentru că Pablo Fernando Avădanei poate ajunge mare, dar mai poate ajunge şi zidar sau şofer. Sau poate ajunge artist (plastic sau sculptor, nu din ăsta de duzină; nu ştii cum e norocul şi talentul omului în viaţă).

Cum să te prezinţi cu numele astea? Ce-i în capul părinţilor ălora?

PS1: nu vorbim aici de numele impunătoare, cu rezonanţă, cu ceva legătură între nume şi prenume …

PS2: combinaţiile de nume şi funcţiile menţionate sunt numai exemple, fără legătură cu persoane reale (sau cel puţin nu am eu cunoştinţă directă sau indirectă)

Editare ulterioară: m-am tot chinuit să-mi amintesc: am avut la un moment dat în faţă un buletin pe numele Zărzărică Florin Zorzonel. Comentariile sunt de prisos ….

Atunci când eşti scriitor (aspirant sau consacrat) sau traducător, primul pas pentru publicarea, respectiv traducerea unei cărţi este întâlnirea cu editura. Pe şleau vorbind, editura este primul pas în cultură. Editurile promovează cultura, editurile susţin cultura şi tinerii scriitori. Sau măcar aşa ar trebui. Am auzit şi cunosc cazuri de colegi traducători care, pe lângă faptul că sunt plătiţi extrem de puţin, se mai trezesc şi că nu primesc banii la timp. Sau defel. Şi când spun banii la timp, spun că există o practică generalizată de plată la 30 de zile de la emiterea facturii. Mi se pare puţin exagerat, pentru că la buticul de la colţ nu poţi cumpăra lapte pe care să-l plăteşti la 30 de zile, dar vom trece peste acest aspect. Problema este că întârzierile astea de plată sunt de mai multe luni sau chiar peste 1 an. Nu voi da detalii, pentru că nu sunt informaţiile mele, colegii nu le vor publice.

Recent, s-a dovedit că editura Curtea Veche este jenantă. Pentru că-şi bate joc de un contract semnat şi parafat cu un tânăr scriitor. Editura este reprezentată în acest caz de Grigore Arsene, directorul editurii Curtea Veche şi preşedintele Asociaţiei Editurilor din România, care trăieşte în lumea lui personală [în alte contexte asta ar fi o tautologie, dar aici cadrează perfect] şi-şi permite să abereze că un contract parafat şi semnat de instituţia pe care o conduce (editura Curtea Veche) nu este valabil întrucât ei vor spune că nu au niciun exemplar, iar celălalt semnatar a putut oricând să adauge paragrafe în acest contract. Şi oricum îi vor râde toţi în faţă păgubitului scriitor, întrucât în editură contractul respectiv nu există.

Cazul este real şi i se întâmplă lui Adrian Ciubotaru. Mai multe detalii, pe blogul lui, în acest articol. O revoltă de proporţii, în stilul caracteristic, la Darius Groza.

Eşti jenant, Grigore Arsene!

Gata, a venit şi revizia de 30.000. Prin legendele urbane binecunoscute, se zice că e bine să stai cu ăia în service să-i urmăreşti. Evident că nu se poate şi astea sunt legende.

Dar să vă povestesc:

La revizia de 15.000 am zis că mi-s femeie, las’ bărbatu’ să se ocupe. Cum el nu are carnet, merge cu un prieten. Şi ăla ceva expert, pe modelul legendelor urbane. La 15.000 avea următoarele probleme: pierderi de ceva lichid la motor, că era mereu umed la capac, o bătaie puternică pe dreapta spate (un sunet ca şi cum s-au desprins 2 bucăţi de fier şi bate una-ntr-alta) şi bec ars în jumătatea de jos a consolei centrale. Bec n-au avut pe stoc să-mi schimbe. La 2 zile după revizia de 15.000, petele la capac la motor erau tot acolo, bătaia tot acolo.

La revizia de 30.000, cu o mină furioasă m-am dus io. Nervoasă din start, am dat de un domn cu mult calm şi nervos şi el că nu-l las să vorbească. A notat tot ce i-am spus (inclusiv că bătaia pe dreapta spate, se aude peste tot în partea dreaptă şi că înainte de o urca pe rampă vreau un drive test cu mine în maşină). Cică tocmai asta voia el să-mi propună mie. I-am zis că e o problemă ce există deja de la aia de 15.000. A zâmbit. A bănuit că ar fi scutul şi a zis că nu e grav. I-am spus de pata de ulei din jurul capacului şi am întrebat nevinovată: “e normal? că eu sunt femeie şi poate nu ştiu…:P”. A zâmbit din nou (nici măcar nu ştiu dacă s-a prins de ironie) şi a spus că o să verifice. Şi l-am rugat să trimită pe cineva să cumpere bec pentru consola centrală că e ars de la aia de 15.000, dar atunci nu au avut pe stoc. Aici s-ar putea să fi vrut să râdă de-a binelea, dar a văzut că mi-s serioasă. Mi-a spus să revin în 2 ore. Şi că mă sună să mă întrebe dacă vreau să schimbe plăcuţele de frână.

După 2 ore, maşina era afară. Plăcuţele nu au trebuit schimbate (şi aici vă rog să mă felicitaţi că se zice că începătorii pun frâne des:P). Vrea să-mi dea cheia. Eu îi spun că vreau drive test (pe acelaşi drum denivelat) să văd dacă mai aud blestemata de bătaie. A zâmbit din nou. Am mers la drive test. Nu se mai auzea. În portbagaj am avut restul de ulei şi antigel. La cea de 15.000 evident că nu am primit aşa ceva.

Şi am plătit 500 RON. Adică ulei, filtre de aer, bec la consolă şi manoperă evident. Nu ştiu dacă m-a taxat şi pentru zâmbete sau au fost gratuite.

Despre Bucurenci s-a scris mult şi peste tot. Că e plin de fiţe, că e obraznic şi superficial… Bucurenci e monden, a e actual, e emancipat. Şi e isteţ. Ia priviţi ce răspuns dă: Duminica faptelor bune

De la Cosmopolitan la Tabu şi InStyle sau Vogue lumea e plină de reviste pentru femei independente, deştepte, frumoase, cu carieră (cacofonia nu este neintenţionată) şi de sfaturi cum să şi ce să. Dacă v-aţi săturat de aceleaşi clişee despre cum să nu te mai prefaci că ai orgasm şi să-ţi înveţi bărbatul să ţi-l ofere, despre diete, standarde de top-modele, cum să ai o carieră de succes, cum să te distrezi, cum să te îmbraci, citiţi un blog de femei deştepte, scris de femei deştepte pentru femei deştepte.

Puţini dintre noi, cred, îşi dau seama din capul locului ce misiune dificilă este aceea de părinte. Dintre toate este cea mai nobilă, cea mai grea şi cea mai aducătoare de satisfacţii. Dincolo de promovare în carieră, succese materiale şi orice altceva. Tot la fel de puţini sunt cei care înţeleg cu adevărat toate implicaţiile acestei misiuni şi cam cum poate fi ea adusă la bună îndeplinire.

La început e uşor. Îl naşti, te lupţi 3 luni cu ceva colici, apoi cu ceva nopţi nedormite, îţi faci tot felul de planuri în ton cu internetul: nu-l răsfăţ, îl alăptez până la 2 ani, diversificare etc. Sunt multe multe. Pe măsură ce creşte lucrurile devin mai dificile. Pentru că educaţia începe acasă. Comportamentul părinţilor faţă de copii este vital pentru tot restul vieţii acestora. Şi mai important este comportamentul părinţilor unul faţă de celălalt. Vârsta de 2 ani, bine numită de americani “the terrible twos”, aduce cu sine pericolul copierii celor din jur, filtrării informaţiei cu o acurateţe uimitoare, de neînchipuit pentru un copil de 2-3 ani, şi multă încăpăţânare şi aviditate de atenţie. Un copil care creşte într-un mediu viciat, în care părinţii vorbesc răstit sau se ceartă violent de faţă cu acesta va trăi cu traume toată viaţa. Traume care nu se văd poate cu ochiul liber sau care se manifestă printr-un spirit rebel greu de controlat, traume care afecteată grav atât conduita sa socială în relaţia cu colegii cât şi ulterior relaţia cu partenerul de viaţă.

Păriniţi, nu vă certaţi niciodată de faţă cu copiii!!!!!!!!!!! Aceştia percep lucrurile atât de profund şi-i afectează atât de tare; dincolo de orice vă puteţi imagina, sunt cele mai puternice senzaţii pe care le trăiesc. Şi nu sunt deloc pozitive.

Un mediu dominat de certuri şi neînţelegeri între părinţi nu este un mediu propice pentru copil. Nu sunt adepta divorţurilor, mă enervează şi sloganurile feministe prin care suntem îndemnate “să nu torelăm, tovarăşe…” să fim independente etc. Părinţii ar trebui să încerce totul pentru a duce o viaţă civilizată, să lase frustrările personale, să fie toleranţi şi să încerce să convieţuiască.

Nu întotdeauna divorţul este o soluţie, uneori complică lucrurile şi mai tare, copiii devin singuratici, simt acut lipsa părintelui absent, încearcă să găsească vina.

Tineri, gândiţi-vă de sute de ori înainte de a vă căsători. Şi înainte de a face un copil. Şi după ce l-aţi făcut, gândiţi-vă că sunteţi deplin şi unici responsabili de evoluţia lui până la 18 ani şi, contrar tuturor revistelor feministe sau pentru bărbaţi şi a tuturor sloganurilor moderne de emancipare, ţineţi minte că un copil vă schimbă complet viaţa. Şi oricine vă spune că asta nu trebuie să se întâmple, minte sau doarme-n papuci. Pentru că trebuie să se întâmple. Tu eşti suportul lui în viaţă, tu ai obligaţia să-l ghidezi printre bine şi rău. Nu poate să facă asta nici grădiniţa particulară scumpă la care-l duci, nici after school-ul, nici bona, nici televizorul, nici toţi banii din lume pe care-i oferi. Nimeni nu poate asta.

Numai tu, PĂRINTE!