Gânduri potrivite

Ultimul proiect a fost extrem de “răhăţos” (cum spune mereu o colegă). 20 de rapoarte de la o platformă de forare. Din 1982. Cu toate detaliile aferente, limbaj extrem de greu, text greu lizibil fiind dactilografiat, câteva ştersături etc.

No şi eu am prostul obicei să citesc mult printre rânduri. Mi se trage din viaţa reală. Şi fiind prinsă în magia de nedescris a textului traduc, traduc, deja mă obişnuisem cu cuvintele … Când dau peste: 10 m3 petrol + gaze comestibile. Eu scriu. Dup’aia iară începe, undeva pe final 5 m3 petrol + gaze necomestibile. Fiind şi grăbită că mi-era foame de muream şi se răcea mâncarea comandată, nu am avut timp să stau să judec. Oricum revizuiesc atent la final. Aşa scrie, aşa scriu. Mai stau, ajung să caut nişte cuvinte că mă lăsa de tot ştiinţa, când iarăşi petrol+gaze necomestibile. Mă, zic, îmi sclipeşte mie geniul: cum dracu’ sunt alea gazele comestibile? Că văd că sunt şi comestibile şi necomestibile?????? Şi mă uit mai atent la text. Evident, scria gaze combustibile, gaze necombustibile.

Ce ţi-e şi cu traducătorii ăştia…

Ocazional intru în posesia unor fotografii vechi. Din România anilor ‘60-’70-’80. Circulă pe Internet sau mi le trimit diverse cunoştinţe. Ce mă frapează în pozele astea, dincolo de parfumul vremurilor respective este ţinuta oamenilor care apar în ele. Am văzut câteva poze cu tramvaiul timişoarean. Diferite ipostaze. Cu oameni, mulţi oameni. Sau poze cu centrul oraşului Timişoara cu oameni la promenadă. Nu am văzut nicio femeie în pantaloni. Numai în fuste sau rochii. Deşi majoritatea – probabil – femei simple, se disting printr-o eleganţă discretă. Prin feminitate.

Vremurile acelea nu permiteau o stratificare socială atât de variată ca acum. Însă uitându-mă în jur în zilele noastre observ că suntem înconjuraţi de kitsch de la culori pe ziduri şi arhitectura noilor case, maşini “tunate”, zdrăngăneală (ei îi spun totuşi muzică) la maxim în difuzoare, până la hainele şi accesoriile pe care le purtăm. Majoritatea femeilor poartă pantaloni, oribilităţi kitsch-oase de prin bazaruri, mirosind ieftin a chinezării de pe vapor, bijuterii colorate sau cât mai mult aur, cercei verigă de ar intra mâna până la cot prin ei, poşete supra-dimensionate, colorate, dintr-o combinaţie de lac şi metal, fuste extrem de scurte, pantaloni mulaţi şi fuste scurte, bluziţe care abia acoperă sfârcurile, fie manichiuri ciobite cu unghii uşor murdare sau o French de vrăjitoare, cu gel, eventual cu un “diamant” ataşat la unghia degetului mic. Nu există nimic distins, nimic elegant, nimic feminin în ţinutele pe care le vezi pe stradă, prin parcuri, prin centru la promenadă, prin Mall-uri sau la piaţă. Ţinuta office (acolo unde există) e banală, închistată, seacă, în culori închise. Au înflorit magazinele de ieftinituri, unde miroase de nu poţi sta şi de bijuterii din aur, dintre cele mai lucioase, mai mari şi mai opulente.

Treaba stă cam la fel şi la bărbaţi, dar parcă nu se vede la fel de izbitor şi de tragic ca în cazul femeilor.

Sigur că nu putem fi ca pariziencele. Pe alocuri nu ne permite bugetul, pe alocuri nu avem maturitatea necesară pentru a înţelege ce ar trebui să facem. Dar garantat o garderobă compusă din 2-3 fuste şi 2 rochii, cu câteva accesorii de bun gust (care nu înseamnă neapărat aur), 1 poşetă pe sezon, 2 perechi de pantofi pe sezon ar costa mai puţin decât 40 de bluziţe, 15 pantaloni mulaţi, 10 poşete, 60 de “bijuuri” şi 15 perechi de pantofi din bazar.

Nu ar fi interesantă o campanie pe blogurile cele mai cunoscute de doamne şi domniţe pentru promovarea feminităţii şi a bunului gust?

Sursă foto: The Sartorialist

Preluată de pe vreun blog, de undeva şi completată cu una de pe un alt blog …

Dacă eram o lună, aş fi fost mai.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost sâmbătă.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost seara.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost habar n-am…
Dacă eram o direcţie, aş fi fost stânga.

Dacă eram o virtute, aş fi fost onestitate.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Vlad Ţepeş.

Dacă eram o persoană publică aş fi fost Corneliu Coposu.
Dacă eram o planetă, aş fi fost Venus.
Dacă eram un lichid, aş fi fost apă plată.
Dacă eram o piatră, aş fi fost calcar.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost şoim.
Dacă eram o plantă, aş fi fost trandafir.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost furtună.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost un xilofon.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost teamă.

Dacă eram un sunet, aş fi fost susurul apei de munte.
Dacă eram un element, aş fi fost mercur.
Dacă eram un cântec, aş fi fost November Rain.
Dacă eram un film, aş fi fost Click (cu Adam Sandler).
Dacă eram un serial, aş fi fost habar n-am … Dallas?

Dacă eram o carte, aş fi fost “Maestrul şi Margareta” sau “The Picture of Dorian Gray” (nu mă pot hotări)
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost D’Artagnan.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost un platou cu roşii, măsline, telemea.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Iaşi.
Dacă eram un gust, aş fi fost amărui.

Dacă eram o aromă, aş fi fost scorţişoară.
Dacă eram o culoare, aş fi fost verde.
Dacă eram un material, aş fi fost catifea.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost oare.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost ochii.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost zâmbet.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost literatură.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Captain Planet.
Dacă eram o formă, aş fi fost un pătrat.
Dacă eram un număr, aş fi fost patru.

Dacă eram o maşină, aş fi fost o decapotabilă de epocă.
Dacă eram o haină, aş fi fost o rochie.

Leapşa se duce la zaqk. Şi la oricine o mai pofteşte….

Zilele astea port o luptă cot la cot cu laptopul meu. Care a început să aibă o minte a lui, tot mai întortocheată şi mai dificil de pătruns. Unii zic că ar fi nevoie de o reparaţie capitală. Concretizată prin re-instalare Windows. Am mai mulţi prieteni care ştiu să facă asta. Marea majoritatea programatori, nu direct doctori din ăştia de calculatoare. Am stat în cumpănă: să chem un prieten sau să chem un doctor adevărat? Cu prietenul era mai simplu: că-l plăteam prin veşnică gratitudine. Cu doctorul e ceva mai dificil, că vrea nişte hârtii colorate, cărora le mai zice popular şi bani. Pe criză nu ar fi recomandat să dai din mână astfel de hârtii, cu care mai poţi cumpăra şi lapte la copil, de exemplu.

Dar mi-am amintit rapid de-o întâmplare mai veche, la început de iarnă grea, când soţul a fost sigur că ştie să dezactiveze termostatul la centrală şi s-a apucat de treabă, acţiune ce s-a soldat cu arderea nu ştiu cărei plăci, 1 zi întreagă fără căldură, chemarea cu multe rugăminţi a unui profesionist – numit şi instalator, nu vecinul de la 3 – care ne-a înlocuit placa în schimbul sumei de 100 ron+manoperă.

Nu că prietenii mei ar face tot aşa un mare haos (se aude, acolo, zaqk-ule? că nu e vorba de tine), dar dacă tot există oameni care practică meseria asta contra unei sume din care îşi duc şi existenţa, de ce să nu-i chemăm să-şi facă treaba?

Că nici mie nu mi-ar plăcea să meargă clienţii să-şi traducă la unu’ care ştie el engleză că a fost în Anglia la cumpărături sau de pe net.

În fiecare etapă a vieţii, omul e concentrat pe aspectul primordial în acel moment al respectivei perioade existenţiale. Momentan, de 3 ani încoace, eu mă concentrez pe partea referitoare la “a fi mamă”. E drăguţ. În parc te împrieteneşti mult mai uşor cu mămicile, schimbi vorbe mai multe chiar şi cu vânzătoarea de la chioşc, la cabinetul medical etc.

Ei bine, în toate interacţiunile astea cu mămici necunoscute, cunoscute, sau scurte priviri către alte cărucioare şi copii nu am încetat să mă minunez de câteva aspecte pe care le voi lua pe rând sub forma unor întrebări adresate unor mămici din specia “super-stres”:

1. dacă afară sunt 28 de grade, tu eşti în tricou, şi bermude, fustă sau orice altă îmbrăcăminte de vară, ochelari de soare şi-ţi lipseşte numai evantaiul pentru că literalmente mori de cald, de ce ţii copilul în cărucior cu căciuliţă pe cap şi acoperit cu o păturiţă???????????? Cu multe variaţii …
2. de ce laşi geamurile deschise să se aerisească în casă, iar în momentul în care intri în casă le închizi pe toate să nu tragă “curentul”, deşi zăpuşeala se face în 3 minute de nu poţi respira?
3. ţi-ai pus oare vreodată problema că acea mirifică “căciuliţă după baie” (da, am făcut o cacofonie, ştiu) mai mult încurcă decât descurcă? Pentru că pui căciuliţa pe părul (dacă este păr) relativ umed, cu pori deschişi şi e chiar mai puţin indicat ca pielea să stea închisă sub bucata aia de material?
4. ţi-ai pus vreodată problema că dacă-i faci copilului baie la ora 23 ca să, citez “doarmă toată noaptea” şi (aici se deduce cu uşurinţă) să nu se trezească la prima oră (implicit să mai furi şi tu câteva ore de somn), nu faci decât să-i bulversezi reperele orare şi percepţia noapte-zi?
5. ştii să dai un răspuns elocvento-ştiinţific la întrebarea: “ce rol mirifico-benefic are ceaiul de i-l administrezi non-stop într-un biberon de care nu te desparţi nici măcar în timpul plimbării zilnice”?
6. ai măcar o idee vagă de ce îi dai să mănânce non-stop? la câte 20 de minute, 1 oră, 2 ore, 3 ore, 10 minute distanţă?
7. ai măcar o explicaţie logică pentru care îi introduci sarea în alimentaţie înainte de 1 an (în afară de aia cu “aşa am mâncat şi noi şi n-am păţit nimic…”)?
8. ai măcar o explicaţie logică de ce îl forţezi să stea în funduleţ la 3 luni, în picioare la 5 şi primii paşi la 6? e vreun concurs?
9. ai măcar o explicaţie logică de ce nu-l laşi să se joace în groapa cu nisip şi-l chemi repede să nu se murdărească?
10. ai vreo explicaţie logică de ce-l aduci minute în şir în faţa calculatorului să-l vadă mătuşa prin webcam, supunându-l astfel la radiaţiile unui monitor CRT antic?

Şi, ca bonus, mă întreb şi pe mine, dacă nu e cazul să elimin şi scutecul pe timpul nopţii, ultimul hop ce ne mai dă bătăi de cap. Orice sugestii în acest sens sunt mai mult decât binevenite.

În general în familia matriarhală pe care o conduc am fost obişnuită până acuma să comand şi să se execute. Nu de alta, dar şi soţul când comandă execut eu de nu mă văd, iar în general pretenţiile mele sunt simple, dacă mă înţelegeţi…

Ei bine, de când copilul nostru comun tot creşte cât alţii în 10 ani, ştiţi voi, că doar e Făt-Frumos, nu ne mai nimerim pe aceeaşi lungime de undă; oricât fac eu pe deşteapta şi-i explic cât mai elaborat şi erudit, cu argumente psihologice şi pedagogice şi ştiinţifice că: “2-4 ani e perioada cea mai critică, trebuie să fim uniţi când face o prostie şi nu unul hăis şi altul cea”, soţul nu poate concepe “să terorizez eu copilul la cap şi să fiu tot cu gura pe el”. Sigur, toate astea-şi au probabil originea în ceva traume din copilărie, dar nu fac obiectul prezentei relatări.

Păi să vă povestesc. Eu sunt aia rea în familie. Aia cu reguli. El e cel care-l scapă de prostii.

A: – Mama, veau gumă.

Eu: – N-avem bani, mamă (asta ţine mereu; i-am aruncat că n-avem bani şi tace)

A: – şă văd la mine-n potofel. (caută, găseşte ceva de 1 leu în portofelul lui); veji că avem. hai să megem.

Eu: – nu e voie, mamă, strică dinţii, n-ai mâncat etc.

El: – Tatii, veau gumă. Şi tat-su-i dă gumă după primele scâncituri.

Vineri la Real, tat-su mai să plângă cot la cot cu fiu-su că n-avem iarăşi bani să cumpărăm muţunache. Că nici nu mai am loc în pat să dorm de atâţia muţunachi. Alexei plângea în maşina aia-căruţ, tat-su cu o faţă distrusă se tot uita la preţuri oscilând dacă să cumpărăm mai mult lapte sau încă un muţunache. Până când am făcut eu calculele că avem deja punctele pentru căţeluşul ăla oribil ce se dă prin Real la nu ştiu câte 25 de puncte şi s-au liniştit ambii.

Şi în general când mama nu e de acord cu câte o prostie, vine invariabil tata care permite. Aşa nu se mai poate. Aşadar, sâmbătă am tras o ceartă de zile mari cu tata ca să-şi bage minţile-n cap că în curând începe odrasla şcoala şi nu ne mai înţelegem cu el.

Ca rezultat al minţilor în cap, sâmbătă seara a avut şi tata o tentativă de a impune o regulă:

În general la ora 9 suntem deja în pat spălaţi, curaţi, pijămăliţi cu laptele şi cu ursuleţul. Dar sâmbătă ne-am făcut de cap şi am întârziat în vizită la naşi până pe la 10. Naşi care stau în capătul celălalt al oraşului. Şi cum nu puteam sări peste duşul de seară că se jucase şi-n nisip, pe maşină ne socotim noi dacă să-i facem sau nu duş. El, din spate, ne aude şi zice: veau baie.”Nu, tată că nu avem timp, facem repede repede duş şi la somn.” El, iarăşi: veau baie. Tata cu placa lui, fiul cu a lui. Până când vine fiul cu argumentul magic: “facem baie te log din sufletul meu”.

Na, ce credeţi a făcut baie sau duş?