Gânduri potrivite

Mai ţineţi minte când căutam o reţetă de educat copiii? Ei bine, am găsit un manual. Expus de un tătic. Pentru cei care se confruntă cu probleme similare, recomand să-l citească din scoarţă-n scoarţă, altfel nu are sens. Se citeşte cu sufletul şi mintea deschisă. E o lecţie pentru cei care uită adevăratele lucruri importante. Eu recunosc, sunt imperfectă. Mă ruşinez că au existat momente în care am fost prea dură. Dar împărtăşesc şi multe din sentimentele şi neliniştile trăite de acest tătic.

Ah şi pentru că demult nu v-am mai povestit ce mai face puiul de cioară: am instaurat cititul de seară. Până acum bolboroseam câte-o poveste până adormea. Uneori deja scrisă sau culeasă. Alteori inventată de mine. Acum citim cărţile din colecţia Disney de la Adevărul pentru copii. În 2 seri am citit Frumoasa adormită. Iar pentru a-i antrena memoria i-am spus să ţină minte neapărat unde am rămas. El ştia deja povestea şi deşi rămăsesem la punctul când zânele bune au plecat să-l caute pe prinţ, el mi-a spus că am rămas la momentul când prinţul pupă prinţesa şi frumoasa se trezeşte. Pe-aproape. Aseară am citit Aladin. Invariabil, în fiecare seară după ce-şi bea laptele mă pupă şi-şi pune capul pe mâna mea până termin de citit. Şi apoi adoarme.

Dac’aş mai fi acum în faţa catedrei, predând literatură, aş introduce ca lectură obligatorie blogurile.

Deşi sunt extrem de multe, unele fără vreun sens de existenţă – poate numai motivaţia unor venituri facile din reclame – altele cu mult miez, bloguri de gânduri şi idei, bloguri de campanii de educare, bloguri tematice şi bloguri de distracţie. Bloguri scrise de liceeni, de studenţi, de oameni în câmpul muncii, de jurnalişti, de vedete, de oameni dincolo de prima tinereţe. Amalgam de autori de blog, fiecare cu alte idei, cu alte concepte, sau cu aceleaşi idei şi concepte spuse în altă manieră.

Ciudat, nu mai ştiu câte ore de literatură se făceau la liceu. Parcă 4. Ei bine, din astea 4 ore, 1 ar fi inovatoare. Ar fi Ora blogurilor. O oră în care am asculta eseuri sau mici recenzii ale unui articol de blog. Aş face aşa:

• aş introduce câteva bloguri de lectură obligatorie. Da, ştiu, v-aţi prins. Bucurenci, Jeg, Ariel sunt printre ele. Pe Ariel nu-l citesc, dar ar trebui să mă raportez la lumea adolescenţilor. Apoi ar mai fi I.T.Morar. Şi Cinabru sau Chestiile livreşti (la alegere). Apoi ar mai fi Bookblog (cu obligativitatea ca din toate recenziile publicate în decurs de 1 semestru şcolar să-şi aleagă 2 cărţi lectură pentru vacanţa inter-semestrială). Apoi ar mai fi Daily Cotcodac sau Simona Tache (la alegere), pur şi simplu pentru a se delecta cu umor fin. Şi apoi ar trebui să-şi mai aleagă ei 3 bloguri. Şi ar mai fi şi site-urile pitzipoanca şi cocalari de vizionat. Musai. Ca să ştie că aşa nu. E mult ca lectură săptămânală? Ţinând cont de faptul că toţi cei indicaţi scriu corect şi se exprimă desăvârşit ar fi şi educativ pentru puştii de liceu.
• pentru fiecare acea oră săptămânală a blogurilor, tema ar fi o recenzie de 250 de cuvinte a unui articol de pe unul din blogurile citite în ultima săptămână. În care să identifice tema, “ce-a vrut să spună autorul”, greşelile dacă există etc. Şi apoi un articol de 500 de cuvinte scris de mână, pe hârtie, care să trateze aceeaşi idee din perspectiva elevului.

Dar nu mai sunt la catedră. Şi iarăşi mă ia aşa un dor ….

E fain cu panseurile astea. Nici nu trebuie să scrii nu ştiu cât de elaborat. E suficient să-ţi treacă ceva prin cap. Nu trebuie nici să aibă mult sens.

1. Apropo, există politeţe de lift, să ştiţi. Politeţea de lift înseamnă că atunci când călătoreşti 4 etaje cu un/o necunoscut(ă) trebuie ca la ieşire să zâmbeşti frumos (mă rog dacă poţi) şi să urezi măcar o zi bună. Nu contează că nu-l cunoşti. Ai împărţit spaţiul ăla mic (l-aş fi exprimat metric dacă mă ducea capul matematic) timp de câteva minute.
2. Sunt oameni care chiar păstrează chitanţele de plată a ratelor, facturi de utilităţi etc. Poate că ar fi cazul să mă maturizez şi eu …
3. Nu am avut niciodată un telefon Nokia. Sunt însă fan LG (al 3-lea telefon). Şi Samsung. (Nu-i aşa că nu puteaţi dormi dacă nu ştiaţi asta?)

poate va urma …

Corner Man, te anunţ pe această cale că nu-ţi merge blogul. Apar articole noi în reader, le citesc de acolo, dar nu au aceeaşi personalitate ca direct de pe blog. Plus că nu pot comenta.

(Sau nu merge numai de la mine)

Ia fiţi atenţi ce mi-a trecut prin cap:

1. Se tot vehiculează că Traian când a colonizat Dacia nu a colonizat-o cu spuma nobililor şi generalilor armatei romane, ci cu infractori de cea mai joasă speţă. Ei bine, atunci nu-i plăteşte soarta cu o monedă desăvârşită Italiei când din România secolului XXI este invadată de cele mai alese specii de răufăcători?
2. Niciodată să nu te bazezi pe timp pe care teoretic e posibil să-l ai pentru o anumită chestie, timp care practic nu este al tău şi poate interveni oricând ceva care să-ţi dea peste cap raţionamentele iniţiale …
3. ştiţi care e primul semn că eşti obsedat de blog? Atunci când tragi pe dreapta la volan ca să-ţi notezi o idee pe telefon …

… dar dacă te vede prost te taie de tot, aş continua eu. Mi se pare că tendinţa mult prea generală a naţiei noastre e umilinţa. Ne umilim la medic, la şcoală, la serviciile publice, la şefi. În general ne umilim ca să obţinem ceva. Are naţia noastră o doză imensă de servilism ce nu poate fi egalat. Totuşi, pentru că suntem de asemenea o sumă de antagonisme, nu suntem umili taman când trebuie: atunci când greşim, atunci când nu avem nimic de spus, atunci când nu avem dreptate.

Relaţiile sociale nu ar trebui să se bazeze pe umilinţă. Umilinţa este un factor dăunător spiritului, îl macină şi-l ucide încet-încet. Fiind o naţie profund religioasă (aparent, doar) chiar Biblia la care ne raportăm ne învaţă să fim umili şi supuşi. Vin eu şi întreb: supuşi cui şi de ce? De ce m-aş umili eu în faţa şefului, în faţa vânzătoarei de la magazin, în faţa directoarei de la creşă? De ce trăim într-o lume atât de strâmbă în care nu ne putem purta cu demnitate şi nu putem să fundamentăm relaţii de respect. Respect faţă de vânzătoarea de la magazin, faţă de directoarea de la creşă, faţă de clienţi, faţă de pacienţi, faţă de familie şi faţă de colegi?

Umilinţa nu poate aduce nimic pozitiv. Hai să nu ne mai complacem şi să începem să fim demni. Iar primul pas către demnitate e să recunoaştem atunci când greşim. Încăpăţânarea este apanajul omului prost. Dacă nu poţi să-ţi ceri iertare atunci când ai greşit nu înseamnă că eşti demn, înseamnă că eşti prost. Înseamnă că mintea ta nu înţelege că fără relaţii corecte o societate nu poate supravieţui.