Gânduri potrivite

Nu m-am gândit niciodată să emigrez. Motivele sunt mai multe: în primul rând aş lăsa acasă părinţi, bunici şi soră şi nu ştiu ce beneficii materiale, spirituale sau de altă natură ar fi trebuit să-mi aducă o nouă ţară pentru a face pasul de a-i vedea pe cei de mai sus numai odată pe an. Pe de altă parte nu mă pot plânge în mod real de traiul material pe care-l duc în România. Sigur, se putea mai bine, întotdeauna se poate mai bine. Dar mă gândesc în permanenţă că sunt alţii care realmente o duc mult mai rău şi-mi ţin imediat gura. Apoi mai există un motiv: cum snobismul este parte integrantă a firii mele (printre alte vicii din astea de procedură genetică) îmi dau seama că nu am o meserie care să aducă vreun plus major în vreo ţară străină. Adică ce? Să predau engleză sau germană prin vreo ţară străină? Cam greu. Traduceri? La fel. Şi atunci ar trebui să mă mulţumesc cu alte meserii. Irosind astfel toţi cei 16 ani de trudă “academică”, Pe de altă parte, sigur, nu m-aş mulţumi nici cu orice ţară. Adică aş emigra numai în Elveţia, Olanda, Norvegia, Danemarca (poate) sau SUA. Nu aş avea ce căuta în Spania, Italia, Canada, Austria sau Germania. Mno, poate în Germania da.

Material emigrarea poate aduce beneficii. Probabil chiar dacă aş practica meserii dincolo de ce ştiu şi am învăţat să fac. Spiritual cu siguranţă nu. Aş fi departe de familie, de prieteni, de tot ce cunosc.

Dar, oameni buni, când mă gândesc că se duc la Bruxelles alde vadim, becali şi elena băsescu, nu-ţi vine să emigrezi chiar şi în Venezuela???? (Plus că în Venezuela cu 1.000 de dolari te duci la un chirurg plastician şi ieşi fotomodel (adică îţi modelează ăla tot ce ai visat şi ce n-ai visat). Testat 100% de o persoană de încredere.)

Aşa că, vă întreb pe voi: nu vreţi să instaurăm o dictatură militară să stârpim TOATĂ clasa politică? Îi legăm şi-i ducem pe toţi la fosta închisoare din Sighet. Dar pe toţi toţi şi foşti şi actuali. Plus cei cu dosarele cele mai urâte prin CNSAS. Plus foşti generali sau cadre militare de vârf. Şi cu dictatura asta militară instaurată găsim cu toţii o soluţie viabilă de a scoate ţara asta din mocirla istoriei.

PS: tocmai mi-a trecut prin cap că trebuie să existe vreo prevedere prin Codul Penal sau în Constituţia României pe care am încălcat-o instigând la dictatură. Dacă nu mai scriu nimica în următoarele 7 zile să ştiţi că m-au legat.

Week-end plăcut!

Să mai aud eu pe careva ce nu crede în visuri* vise …

Anul trecut am fost în Austria timp de 5 zile. La o nuntă a unui frate vitreg. Al soţului. La un moment dat am pus telefonul soţului bine dosit într-un buzunar al genţii de laptop pe care nu-l folosesc în mod uzual. Şi am uitat cu desăvârşire unde şi când am pus telefonul. Ne-am trezit după câteva zile că nu mai ştim unde e. L-am căutat peste tot, chiar şi-n geanta de laptop. Dormind în fiecare noapte în altă locaţie, am tot aşteptat să se termine mini-vacanţa să ajungem în locaţia originală de unde am pierdut şi parcursul telefonului. Ajunşi acolo, am căutat inclusiv în pubela de gunoi din faţa blocului că ne gândisem cu toţii că a fost aruncat din greşeală. Toţi au trăit la maxim telenovela noastră cu telefonul. În ultima noapte în Austria am visat unde e telefonul. Dimineaţa, m-am dus la maşină, l-am căutat, acolo era în buzunarul genţii de laptop. Toată lumea a aplaudat fericită …

Acu’ vreo lună mi-am pierdut portofelul de carduri. Bine-ar fi să fie bani în toate conturile. Că am vreo 4 carduri de ron şi unul de euro. Soţul, săracul, numai unul. Ţinute, evident într-un portofel special pentru carduri. Na şi m-am trezit că nu mai găsesc portofelul de carduri. “Pierderea” asta mi-a şi pricinuit probleme majore. Că am rămas la un moment dat peste week-end fără posibilitate să ridic bani. Frustrant, ce să zic. Dar ştiam sigur că nu sunt pierdute decât undeva în cele 2 locuri unde mă perind: acasă la mine şi la mama la Caransebeş. A căutat săraca mama peste tot, nu le-a găsit.

Azi-noapte a visat soţul unde sunt cardurile. Erau imediat la intrare, sus de tot pe dulapul-cuier din hol. Când şi de ce naiba le-am pus acolo, habar nu am.

*editare ulterioare: când am ales titlul m-am confruntat cu dilema plurarului. Vise sau visuri. Evident m-am dus pe dexonline, am văzut că sunt ambele acceptate, m-am oprit superficial la primul plural ca să nu uit ideile.

Aici se explică clar însă care variantă merge când. Me fail here. Thanks, nedo, for pointing out.

Week-endul trecut a fost unul din cele mai frumoase şi mai relaxante din câte-mi amintesc. Am fost la 370 de km de Timişoara, într-un sat din inima Olteniei, undeva după Balş. La nişte prieteni cu o fetiţă de vârsta lui Alexei. Am mâncat pe terasă la umbră deasă de nuc, am stat pe prispă printre frunze de tei, am mers la baltă să vedem broaştele, bărbaţii au pescuit, ba proprietaru’, mai curajos din fire, a fost şi la vânătoare. Am mâncat caş proaspăt de la stână. Aproape am plâns când a trebuit să plec. Cu ocazia asta mi s-a demonstrat încă odată că sunt făcută pentru viaţa la ţară. Sigur, viaţa la ţară lipsită de greutăţile prăşitului, săpatului, strânsului de fân sau de cules la prune sau altele, când se munceşte de dimineaţa până seara, non-stop. Viaţa la ţară în care maximul pe care-l lucrezi cu muncă fizică să fie grădina cu roşii, câţiva cartofi, castraveţi, ceapă, morcovi. Viaţa la ţară aia în care poţi să iei masa afară în fiecare zi de vară, să pliveşti nişte doar flori şi câteva fire de ceapă din grădină, să legi roşiile.

Nu mi-a lipsit nici internetul, nici televizorul (ăsta nu-mi lipseşte nici la oraş), nimic. Abia aştept să mă pensionez.

Drumul din Caransebeş până în satul ăsta de care am vorbit mai sus mi-a arătat că şoferii din Craiova sunt cei mai dezmetici şi mai răi din câte am văzut. Oh, şi am trecut până acum în peste jumătate din judeţele ţării, am traversat tot Bucureştiul astă vară ratând centura , deci chiar în Craiova şoferii sunt cei mai răi. Ferească Dumnezeu să te fi încadrat greşit. Nu ai nicio şansă să schimbi banda. Am mers cu o frică fantastică să nu mă trezesc lovită de careva care vrea musai să împartă 1 SINGURĂ BANDĂ cu mine, care mă depăşea pe linia de tramvai cu viteză de peste 80/h sau care-mi venea la fel de repede de pe contrasens. Am scuipat în sân când am ieşit din Dolj.

Na, ne mai auzim când ies din pasa asta proastă de reverie, de viaţă anostă, de criză, de …

Tocmai mi-am dat seama cu oarecare regret că nu o să fiu niciodată şefă. Şi nu vorbesc aici de şefă din aia de butic de la colţ, ci de un general manager din ăla modern. Nu ştiu ce-mi lipseşte. Am ajuns la concluzia asta ieri. Pentru că am avut şedinţă cu the big boss, the General Manager din Elveţia. Că şi firma asta la care lucru eu e un fel de multinaţională. Da’ nu din aia de prăşit. Şi eu eram responsabilă cu interpretarea. Ca de obicei. Şi mă uitam aşa la big boss ăsta. E tânăr, profesionist, instruit, manierat, stilat. Ceasul şi stiloul din alea la care visez eu în visele mele glaciare. A mai venit general manager dintr-o firmă din grup, din Bucureşti. Sârboaică. Un munte de eleganţă şi rafinament. Cu un aer rece şi dur.

Apoi m-am uitat la şefa mea. Că aici voiam să ajung. A ajuns general manager în România într-o fericită conjunctură (pentru ea), în care firma avea nevoie taman de ea. Se poate spune că a şi salvat-o. -Pe firmă. Mă uitam la ea, e diferită acuma decât atunci când am cunoscut-o. Am cunoscut-o fix când a fost numită în funcţie, am fost chemată pentru interpretare. Atunci, fiind o super criză de putere şi între asociaţi în firmă, a venit pentru rezolvare taman the vice-president, un tip tânăr, implacabil. Şi stăteam câte 10 ore pe zi în câte-o şedinţă cu ăsta. I-a instruit pe toţi, inclusiv pe proaspăta şefă, de au ajuns să meargă ca pe aţă, să viseze ce îşi va dori peste 10 minute. Se vede clar evoluţia. Chiar şi în ceea ce priveşte statutul de şef. Pentru că la început a fost colegă cu ei (vorbesc de “ei” pentru că din cei vechi cu care lucram când veneam independent aici nu mai e nimeni) şi a trecut la condiţia de şef. S-a adaptat din mers la condiţii, la mediul de lucru, la raportările zilnice, săptămânale, lunare şi anuale trimise afară la peste 4-5 supra-şefi, fiecare cu domeniul lui. A învăţat să predea orice materiale în folii şi dosare de plastic, să-şi ia notiţe, să se uite pe notiţe, să scrie e-mail-uri, să negocieze, visează cifrele din cap etc. I-a luat mai mult să se obişnuiască. Pentru că venea din sistemul de stat, de pe o meserie de drept, iar la stat, mai ales la cel român, lucrurile merg cu totul diferit. A învăţat şi a evoluat.

Şi mă gândeam aşa: eu puteam lucra de la început cu vice-president. Ştiam exact ce vrea şi cum vrea, ştiam că vrea cifre, vrea fapte, ştiam ce să-i răspund, să reacţionez imediat, eram înainte cu 2 cuvinte de ce voia să zică. Ba chiar îi dădeam idei şefei ce-ar trebui să zică sau cum să pregătească vreun raport. (Pe atunci îmi permiteam că nu aveam decât o relaţie de prestări servicii, nu una de subordonat.) De aia simt că nu am unde evolua. Nu pentru că sunt perfectă, ci pentru că nu pot mai mult de atât. Restul mă depăşeşte. Nu pot lucra cu oamenii, nu-i pot conduce şi nu-i pot susţine. Nu pot negocia nimic, nu pot să fiu şefă să cer program fix pentru că nu aş putea eu să stau după vreun program. Şi nu mă văd nici să am norocul de a fi exact omul care să salveze o firmă, să fie cea mai bună soluţie într-un anumit moment.

E trist sau nu?

Eu una m-am cam săturat. M-am cam săturat de oameni care se plâng în permanenţă de ţara asta, de oamenii care o populează, de conducere, de cocălari şi piţipoance, de şmecheri, de profesori, de medici, de funcţionari, de moravuri, de atitudini, de politicieni, de tot. Auzim adesea că suntem balcanici, că aici a colonizat Traian numai hoţi şi ticăloşi, pleava societăţii etc. Cei care pleacă în străinătate şi trăiesc acolo câţiva ani se întorc aici şi vorbesc în română stâlcită că cică au cam uitat-o, auzi mereu fraze: la noi în Germania/State/Italia etc (după caz), la voi aici, auzi pe câte unii că afirmă: eu sunt american, austriac, canadian orice numai român nu mai e.

Ei bine, dragilor, o veste pentru voi: sunteţi români. V-aţi născut în România şi aţi moştenit trăsăturile genetice ale neamului (da, a neamului lui  Decebal şi al hoţilor aduşi de Traian, plus a naţiilor cotropitoare de la gepizi, la tătari şi eleni, huni şi alte naţii). Da, sunteţi produsul acestei ţări, al societăţii în care aţi trăit la un moment dat, al orânduirii sub care v-aţi născut şi aţi trăit. Da, sunteţi români. E ok să fiţi rafinaţi, educaţi, cu bun simţ, să simţiţi că nu vă integraţi.

DAR. Sunteţi români la fel ca piţipoanca şi cocălarul de la mall, ca medicul care ia şpagă şi profesorul răpciugos care nu e în stare să facă din voi oameni educaţi şi stilaţi să vă rămână întipărit pe veci în memorie, dar care se plânge numai de bani, români ca funcţionarii din primării, ba chiar ca ţiganii care vând flori, fier vechi sau cerşesc/fură pe “şanzelizeurile” lumii.

Da, ştiu, e tragic, e sumbru, e trist, e frustrant. Dar e adevărat.

START DEALING WITH IT. Adică, mai pe ROMÂNEŞTE: obişnuiţi-vă cu ideea.

I Believe I Can Fly – R. Kelly

Şi să navigaţi în timp ce ascultaţi:

• The Sartorialist
• Choo’s Box
• Fashion Moment