Pentru că n-aş putea s-o spun mai bine, vă recomand astăzi un articol care ilustrează cum voi vota eu: 0 barat în dreptul fiecărui candidat şi ştampilă aplicată în neştire pe buletinul de vot.
Pentru că merită!
Săptămâna trecută drumurile m-au dus către Bucureşti. În interes “dă business” ca să zic aşa. Nu este prima dată când ajung în capitală, dar ca de fiecare dată care m-a frapat amabilitatea în serviciile publice. Obişnuită în Timişoara, oraşul occidental cu care ne place nouă să ne lăudăm, oraşul care nu merită să fie în România şi ar trebui măcar în Austria să se situeze dacă nu chiar în Germania, amabilitatea persoanelor care lucrează cu publicul este primul lucru pe care-l întâlneşti. La chioşcul de ziare din gară, la magazinul de la colţul blocului unde stă soră-mea şi la hotelul de 4 stele unde am fost cazată am auzit “Mulţumesc” rostit de angajaţi. Mulţumesc pentru că am cumpărat, rest primit la leu, cu naturaleţe nu cu afectarea vânzătoarei din Timişoara, atât de conştientă că ea “stă în Vest”, ofuscată că nu vin clienţii cu bani ficşi. Am primit informaţii cu solicitudine, oamenii pe care i-am oprit pe stradă au fost mai întâi surprinşi că i-am abordat, apoi amabili şi mi-au răspuns. Spun surprinşi pentru că un al doilea lucru frapant este faptul că nimănui nu-i pasă de tine. Nici cum arăţi, cum mergi, cum eşti îmbrăcat. Fiecare îşi vede de treaba lui, nu interacţionează cu nimeni şi, mai ales, nu studiază pe nimeni. Evident că atunci când îi scoţi din realitatea lor cu întrebările tale de turist novice sunt surprinşi.
După amabilitate, am văzut în Bucureşti multă lume îmbrăcată bine. Când spun îmbrăcat bine nu mă refer la firme sclipitoare sau nu. Nu mă refere la haine scumpe sau ieftine, nu mă refer decât la o plăcută asociere de culori, texturi, şi stiluri, o multitudine de stiluri (de la emo la elegant, smart casual şi sport). Am fost fericită să văd în Bucureşti tineri bine îmbrăcaţi. E adevărat că m-am plimbat pe Lipscani, unde bănui că paleta vizuală a fost mai largă decât dacă m-aş fi plimbat prin Ferentari. Bucureştenii se plâng că sunt înconjuraţi de piţipoance şi cocălari. O fi. Că nu am avut plăcerea să ajung la Bamboo sau pe Dorobanţi. Însă proporţia de oamenii urât şi anost îmbrăcaţi este mai mare pe frumosul centru al Timişoarei decât în Bucureşti. Asta dacă stăm să comparăm doar zonele centrale.
Apoi, Bucureştiul se laudă cu acel amestec de nou şi vechi inconfundabil. Ori de câte ori am ajuns în capitală, m-a lovit un puternic sentiment că acesta e oraşul lui Ceauşescu. Pentru că arhitectura grobiană concepută în acea vreme îşi pune atât de pregnant amprenta asupra oraşului încât dacă nu eşti foarte atent ai impresia că nu a existat nimic înainte de Ceauşescu. Şi totuşi mie-mi place Palatul Parlamentului. Şi-mi place şi centrul de la Unirii cu blocurile acelea construite de Ceauşescu în locul unor vechi conace. Şi mi-a plăcut să mă plimb şi pe Calea Victoriei.
Comercial, Bucureştiul e exact ca orice capitală a lumii: ieftin şi scump. Luxul este, în Bucureşti, teribil de costisitor. Marile firme nu se dezmint şi aplică preţuri de capitală. Însă magazinele de cartier şi hipermarketurile oferă preţuri comparabil mai mici. Plus că şi lucrurile ieftine (îmbrăcăminte de copii, de exemplu, pentru că eu asta am studiat) arată bine şi denotă oarecare calitate. Nu vorbesc aici de Dragonul Roşu că nici aici nu am avut plăcerea să ajung.
Nu m-aş putea muta însă în Bucureşti. Nu-mi place agitaţia, stresul, nu-mi place lumea multă de la metrou şi faptul că eşti obligată să te înghesui involuntar în alte persoane. Nu-mi place să merg cu metroul. Viteza aceea ameţitoare îmi dă o stare de leşin. Prefer oricând liniştea Timişoarei.
Bucureştiul e ca o doamnă de viţă nobilă, sacrificată unor interese alienate. Bucureştiul rămâne un spectacol de văzut.
În fiecare seară ritualul nostru de seară e acelaşi: baie (cu tata), pijămălit (cu tata), lapte şi poveste (de aici intră mama în scenă). Povestea o alege Măria Sa, puiul de cioară, şi poate fi din colecţia Disney (cărţile de la Adevărul), sau alte cărţulii mai micuţe sau mai mari cumpărate până acuma (de exemplu de Ion Creangă). Uneori, mama reuşeşte miraculos să recomande subtil o povestioară mai scurtă ca să grăbim ritualul să ajungem până la somn. După poveste, puiul se mută pe partea lui de pat, spune Înger-îngeraşul meu şi dă să adoarmă. Se ridică apoi instant şi mă întreabă şmechereşte:
“Ce-am uitat?” (îl spune aşa, uşor cântat).
Eu: ce-am uitat?
El: Am uitat să dăm cu pulbere magică (pentru profani, pulberea magică este praful pe care-l răspândeşe Tinkerbell, în Peter Pan).
Şi atunci eu fac gestul teatral de a da cu pulbere magică în toată încăperea.
El: şi peste Luca (iepuraşul de pluş)
Dau şi peste Luca
El: şi peste cărţi
Dau şi peste cărţi.
Şi tot aşa până epuizăm cam toate de prin cameră.
Apoi dă şi el cu pulbere magică peste mine.
De câteva zile, a inclus după poveste etapa număratului până la 10 “pe gelmană”. De la fünf încolo ştie singur 
Nu e minunat să fii mamă?
Ziua bună la toată lumea. Rugămintea mea majoră este să-mi recomandaţi cel mai fiabil antivirus pe care să-l cumpăr. Că deja mă lasă nervii cu alea gratuite. Se va ţine cont că nu dau filme sau muzică jos de pe net, nu umblu pe dc++ sau torente, în afară de bloguri şi alte chestii de citit şi căutat, nu fac altceva. Nu mă joc online, nu vizionez filme online.
Mulţumiri şi o săptămână frumoasă 
Cartea, fiule, e temelia succesului în viaţă.
Nu am inclus Jules Verne şi, bineînţeles, multe altele, ci doar pe cele care au avut cel mai mare impact asupra mea la vremea respectivă. Iar unele le-am şi uitat. M-am oprit cam unde se termină şi copilăria (deşi am întins-o intenţionat mai mult…).
Lista rămâne deschisă şi o voi actualiza din comentarii, dacă va fi cazul.
Se uită în jur şi nu văzu decât aceeaşi pereţi care o încorsetau precum o menghină. Voia să evadeze din lumea aceasta întunecată, să meargă departe, îşi imagină că zboară, coborând uneori numai ca să atingă apa mării cu vârfurile degetelor pentru ca apoi să urce din nou. Era libertatea cea pe care ea o voia. Se uită la el, aşa cum stătea adormit într-o parte şi se gândi când ajunseră aici. Când ajunseră să nu se mai cunoască? În ce moment drumurile au devenit atât de diferite şi ce-i mai lega în acest moment? Fiecare dintre ei arăta la fel. Priveau la acelaşi televizor, mâncau împreună la aceeaşi masă, dormeau împreună în acelaşi pat de peste zeci de ani. Şi totuşi, nimic nu mai era la fel. Îi atinse mâna rece şi se cutremură.
Se întoarse din nou privind spre pereţi, spre uşi şi spre geam. Geamul. Îl deschise cu o smucitură şi privi în jos. Acum buruienile năpădeau vechiul gazon, nucul bătrân era uscat şi încovoiat. Gândurile o purtară apoi spre vremea copilăriei când se juca pe bara de bătut covoare. Încercă să se agaţe de ceva, atinse o creangă şi apoi pământul zdrobită.
Vântul scârţâi geamul şi-l trezi şi pe el.
