De ce un om ca Gheorghe D-i-n-i-c-ă se află în situaţie gravă în spital şi o lepră ca ion iliescu poate râde în continuare cu acelaşi râs drăcesc ce-l însoţeşte din’89 încoace? De ce? Ştie cineva să-mi explice?
editare ulterioară: Să vă fie clar: eu nu vreau să moară D-i-n-i-c-ă . Este prima dată când mă afectează o perspectivă atât de sumbră privind o celebritate. Mă rog la Dumnezeu să se găsească portiţa de salvare.
Citiţi şi aici un articol despre cât de important e să nu uităm ….
Zilele trecute am avut surpriza să descopăr un fost elev în blogosferă. Ce m-a surprins extraordinar de mult a fost faptul că ce se desfăşura în faţa ochilor era cu totul diferit de elevul pe care-l ştiam eu. Deşi nu am predat decât 1 an la clasa respectivă mi-a fost suficient să-mi fac o idee despre elevi. Cel despre care vorbesc eu era mereu interesat de lecţii, avea idei şi punea întrebări. Cel mai mult mi-au plăcut elevii care puneau întrebări. Şi ce păcat că au fost atât de puţini. Îl percepusem totuşi ca pe un elev destul de timid. Acum, retrospectiv, mă gândesc că avea poate doar bun-simţ în comparaţie cu colegii mai îndrăzneţi. Totuşi, mi-a rămas în minte timiditatea şi dacă era să mă întrebe cineva ceva de el aş fi spus: inteligent, interesat şi timid. Fără nimic şmecheresc, aşa cum se vede la “şmecherul clasei” şi “faima liceului”. Şi cu regret o spun nici amuzant n-aş fi crezut că este. Iar pe blog este.
Mă face să mă întreb acum cât de superficială am fost în evaluări şi cât de superficiali sunt în general profesorii. Am crezut că eu nu sunt aşa. M-am flatat că m-am apropiat de elevi, că i-am cunoscut şi i-am înţeles, că le-am transmis ceva, că m-au plăcut. Dintre toate, văz acum bine că nu i-am înţeles şi nu i-am cunoscut. Că nu am reuşit să pătrund dincolo de masca pe care au afişat-o.
Şi mă întreb acum cât de mult se schimbă oamenii când sunt în spatele monitorarelor. Oare cât din ce citim pe bloguri ne arată adevărata faţă a celor ce scriu? Pentru că în scris ai mai mult timp pentru aţi alege cuvintele şi pentru a-ţi aşterne ideile. Spontaneitatea nu-şi are rostul. Pe de altă parte, în scris, în faţa unor necunoscuţi, ai mai multă libertate să-ţi spui gândurile. Ai mai multă libertate să te dezlănţui.
De dimineaţă îmi tot storc creierii să găsesc o soluţie viabilă şi versatilă pentru a pune la dispoziţia unor colegi-traducători (necunoscuţi) câteva modele de documente traduse. Adică nişte .pdf.uri, să fie o secţiune separată pe blog (traduceri.potrivite.ro) cu legătură către documentele respective, de unde oricine ar putea să le vizualizeze imediat. Fără să le poată edita direct sau descărca. Numai să le vizualizeze ori de câte ori poftesc.
Any ideas?
editare ulterioară: este o secţiune dinamică atât din punct de vedere al conţinutului cât şi al celor care ar folosi-o. Se doreşte a fi un instrument util pentru cei ce vin, citesc şi habar nu au cu ce se mănâncă meseria, ar dori modele de traduceri (la documente standard mă refer). Nu e neapărat pentru un grup închegat de utilizatori. Unii poate nici nu mai revin. Dar atunci când cineva vine de pe google căutând ceva, găseşte secţiunea, apasă un link, se deschide un document, îl vede, îşi face o impresie cum ar trebui să arate traducerea lui şi pleacă.
Bună dimineaţa!
Ştiu că e dovadă maximă de egocentrism şi infatuare, dar:
- ce vă place aici pe blogul ăsta? (fiind acelaşi lucru cu ce-i mai jos)
- de ce reveniţi aici pe blogul ăsta?
O zi excelentă 
editare ulterioară: cred că acesta e primul articol de comunicare directă cu cititorii. Aşa că cine vrea, cine pofteşte, poate să se şi prezinte (copii da/nu, meserie/interese, localitate/ţară, vârstă (dacă doreşte)). Ştiţi voi, asl pls 
Am crescut simplu, fără televizor şi fără internet. Era normal să ne jucăm în spatele blocului şi pe stradă şi nu în faţa monitoarelor, deghizaţi, cu măşti incomode care să ne facă să fim nefireşti. Am trăit o primă iubire reală, fără nimic sexual, cu fiori şi fluturi şi apoi cu ghimpi şi nimic. Am avut un televizor Diamant alb-negru la care am urmărit fascinată Campionatul mondial de fotbal Italia ‘90, Dallas, Gala desenului animat şi Cinemateca. Era normal să stăm afară până seara târziu şi să strige mama capăt de 2 blocuri după mine. Era normal să stau 2 ore în faţa caietului de caligrafie să buchisesc litere arcuite şi în faţa celui de matematică să calculez la nesfârşit. Erau atât de multe lucruri normale încât acum mă uit în jur şi nu recunosc şi nu mă identific cu nimic.
Aseară m-am nimerit la o vecină. La televizor, pe Kanal D, o emisiune de mare valoare: Fata lu’ tata. Suma tuturor abjecţiilor şi trivialităţilor se adună în emisiunile astea: fata lu’ tata, noră pentru mama, schimb de mame, acces direct etc. Nu e normal să se difuzeze astfel de emisiuni. Şi nu e normal să existe oameni care se uită la astfel de emisiuni cu interes nemărginit. Pe B1TV, Naşul face o emisiune care va face întotdeauna rating: Adevărul despre 16-22 decembrie 1989. Un adevăr care circulă pe lângă noi, un adevăr pe care-l vedem pe stradă, în tramvai şi la televizor. Acelaşi adevăr servit în vorbe mari şi dezăvluiri incendiare.
La catedră stând mă uitam în clasă văzând cele 30 de feţe care îşi pierduseră orice urmă de inocenţă. Feţe pentru care nu contează nimic, ce nu se îndreaptă spre nimic. Şi o fac cu un ţel precis. Absolvenţi peste absolvenţi ţin strâns şi cu mândrie o diplomă cu antet şi ştampilă rotundă. Scrie pe ea inginer, profesor, medic, economist. O pun frumos în dulap, într-o folie cu 1 leu şi pleacă la muncă, de cele mai multe ori nemulţumiţi.
În mediul online, sau “pe online” cum foarte popular se foloseşte, aceeaşi luptă acerbă pentru trafic, renume, top sau nu, aceleaşi discuţii, aceleaşi teme, aceleaşi certuri. Mame dedicate, mame de carieră, blogeri de top, blogeri spam, blogeri aspiranţi la blogeri de top, politicieni ahtiaţi după un os gras, jurnalişti cărora li se comandă ce să spună, jurnalişti care maschează foarte bine că li se comandă ce să spună, campanii electorale, campanii de bun-simţ şi campanii fără rost.
Un amalgam de oameni, idei, situaţii, norme la care ne supunem, o continuă competiţie pentru a fi undeva în vârf, un vârf atât de precar definit de anormalitate.
Mă înfior la gândul că am un copil căruia nu mai ştiu ce valori să-i transmit. Pentru că încet-încet le pied şi pe ale mele.
