Gânduri potrivite

Scrie Dojo un articol la care am simţit nevoia să comentez. Iniţial într-un comentariu, dar pentru că a ieşit prea lung, îl înşir aici:)

Încep prin a preciza de la bun început că firma la care lucrez e prea micuţă pentru a fi o corporaţie, deşi în sens larg, face parte dintr-un holding internaţional. Deci tangenţial se prea poate să fiu corporatistă.

Totuşi, pentru că am fost şi liber-profesionist aş vrea să povestesc cam cum a fost: am lucrat 2 ani ca freelancer în traduceri. Sigur, aveam câteva ore şi la un liceu+facultate; particulare ambele. Dar acolo mă duceam mai mult din nostalgia a ceea ce mi-am dorit cândva. Banii veniţi de acolo îmi ajungeau de taxi, ceva cornuri şi maxim cărţi sau dicţionare.
Ca freelancer am lucrat 2 ani non-stop. Şi când spun non-stop, chiar asta vreau să spun. “Timpul meu” devine o sintagmă-oximoron atunci când lucrezi pe cont propriu pentru că în realitate niciodată nu ai timpul tău. Cel puţin eu nu aveam [poate în alte domenii tarifele sunt mai mari....].

Dimineţi, nopţi, sâmbete, duminici, după-amieze. În cele câteva vizite pe care le făceam eram stresată că trebuie să ajung înapoi să termin ultimele pagini înainte de livrare. Când mergeam acasă la părinţi căram laptopul cu mine şi traduceam non-stop. Orele în parc cu căruciorul (că pe atunci piticul meu era cât o mână de om) erau mai scurte sau le petrecea numai soţul. Eram obosită şi fizic şi psihic, totul învârtindu-se în jurul textelor de tradus. Traducând mereu din aceleaşi domeniu, medical, visam şi noaptea [3-4 ore cât dormeam din ea] aceleaşi sintagame pe care le traduceam, studii clinice şi medicamente, contracte, termene-limită etc.

Sigur, banii pe care-i câştigam nu se compară cu nimic. Şi teoretic eram stăpână pe timpul meu. Practic, nu, deoarece eram mereu din comandă în comandă cu ideea că ar fi bine să nu refuzi dacă vrei ca clientul să te mai caute. Pentru că, să fim sinceri, cam aşa merg lucrurile. Şi evident că toată oboseala şi stresul nu le-am simţit decât pe final, la început a fost frumos să mă pot trezi la 11 şi să lucrez din pijama. Până când unul din clienţi [cel mai mare şi mai important] mi-a spus că muncesc prea mult şi că ar trebui să văd “Click”, filmul, cu Adam Sandler. L-am urmărit într-o sâmbătă, acordându-mi 2 ore şi întârziind cu o predare la acelaşi client pentru luni pentru că în duminica următoare nu am lucrat nimic. Şi luni i-am spus clientului că e numai vina lui, altfel terminam traducerea Şi de atunci nu am mai lucrat în nicio sâmbătă şi în nicio duminică decât ocazional.
Apoi m-am angajat. Salariul este bun, programul îmi permite să iau copilul de la grădiniţă mai repede, să lipsesc atunci când am o problemă, trebuie să plătesc ceva [deşi ptr. plăţi există internet banking] sau trebuie să merg la medic sau chiar o zi întreagă. Nu mă simt un sclav şi consider că e greşită percepţia <corporatist=sclav>. Muncesc şi primesc un salariu. Când acestea nu-mi vor mai ajunge, voi căuta altceva. Nu consider nici că firma mă manipulează sau mă extenuează, nici că aş merita mai mult.

Sigur, mai accept oferte de traducere. O fac de plăcere şi pentru bani în plus. Bani pentru mofturi, pentru haine, machiaje, jucării, o masă la restaurant. Nu mai devine esenţial, nu mai traduc pentru a trăi.

Am timp liber în care nu trebuie să mă stresez cu marketing şi publicitate, client-research, tarife, oferte, comenzi, termene-limită şi nopţi nedormite. Timp liber în care pot să citesc poveşti, să mă uit la filme, să construiesc castele sau să fac puzzle.

Şi închei sec, fără concluzie.

(sau pentru cei obişnuiţi să gândească direct în engleză pay per view):

De când cu proiectul Blogary m-am tot gândit că Internetul ăsta e cam prea frumos să fie adevărat. Sau să dureze. Gratuit. În contextul tot mai iminentei reformări a presei, cu falimente şi concedieri pe bandă, conţinutul online pare să fie mult mai valoros şi mai la îndemână. Am citit în ultima vreme articole atât de bune, cum n-am mai citit de pe vremea Caţavencului din ‘95-2003. Nu investigaţii. Analize. Şi atunci stau şi mă întreb: câtă vreme şi cât de departe poate merge conţinutul de calitate absolut gratuit? Sigur, acum autorii online au entuziasm, viziune, unii trăiesc şi din reclame. Dar câtă vreme poate merge aşa? Mai ales în cazul proiectelor comune, cu mai mulţi autori, nu poate merge la nesfârşit din câteva bannere. Adică nu poţi trăi decent din 10 banere sau câte intră pe-un blog. Şi atunci … cum?

Mi-am amintit şi am văzut recent vorbindu-se despre conceptul de a plăti pentru vizualizarea unor pagini web. Luând lucrurile la rece, accesul la Internet este foarte foarte ieftin în România acum. Cu puţină buăvoinţă până şi bunică-mea se poate conecta la forumuri pentru a studia metode a strânge fânul sau a mulge vaca. Dacă însă se va introduce plata pentru vizualizarea anumitor informaţii, lucrurile se vor schimba radical. Numărul utilizatorilor se va reduce. Mă gândesc [şi mă înfior] cum ar fi să plătim şi pentru Google.

Aşadar, dacă se va introduce acest sistem de plată, aţi fi dispuşi să plătiţi pentru conţinutul online?

Ce au în comun Vanghelie şi Elena Băsescu? Aţi uitat de care este şi succesuri? Intrând în limbă ca greşeli dispreţuite de toată lumea de la presa scrisă la bieţii profesori de română, au rămas şi s-au încetăţenit, ajungând să fie folosite de publicul larg. Şi prost aş adăuga eu.

Care este, fiind mai vechi, a avut timp să evolueze, pronumele relativ generând chiar şi alte greşeli, printre care cea mai odioasă – tocmai datorită modului în care s-a infiltrat – fiind în construcţiile de genul cartea care am cumpărat-o. Pentru profani, CORECT este cartea pe care am cumpărat-o.

Succesuri este abia la începutul carierei sale în lumea greşelilor intrate în limbă şi folosite de mase. Dar am întâlnit deja multă lume ce stă în dubii dacă plurarul este succese sau succesuri.

2.0 şi mai precis blogurile se laudă că ar fi noul val de presă. Mult mai credibil, mai actual actual, mai obiectiv, mai cult, mai educat. Mai profesionist adică. Ar fi şi cazul să avem aşa ceva că presa scrisă şi vizuală deja put. Şi să-mi scuzaţi exprimarea rudimentară. Din păcate, 2.0, cu ai săi bloggeri Pro şi A-listeri, nu este decât o combinaţie de fenomene pitzi, cocă plus presă scrisă obosită. Ici-colo certuri cu comentatorii, ici-colo acuzaţii, ici-colo articole slabe, ici-colo articole plătite subţiri, mirosind a pomană. Şi până la urmă astea nici n-ar fi probleme, pentru că este loc pentru toată lumea sub soare.

Problema apare când autorii 2.0 au influenţă mare asupra cititorilor. Se ştie că populaţia, masele, minţile mai slabe, au nevoie să fie ghidate. Ei bine, când aceşti autori 2.0 au influenţă asupra cititorilor, ar trebui să depună mai mult efort în a-i educa, nu a-i prosti de tot.

Astfel, Anul Nou aduce pentru toată lumea câteva momente de reflecţie asupra a ceea ce a fost, urmând decizii asupra a ceea ce urmează. Cu promisiuni şi îmi doresc să. Oarece campanie online ce-a circulat în luna trecută a implicat câţiva autori de blog care şi-au făcut câte un clip cu ce-şi propun pentru 2010. Propuneri sau ambiţii pe care le-au numit rezoluţii: rezoluţiile mele pentru 2010… Termenul a fost preluat apoi ca leapşă, circulând rapid pe mai multe bloguri, chiar şi acum.

Similar lui determinare, un englezism barbar preluat din englezescul determination care înseamnă hotărârea fermă, ambiţia de a face ceva, rezoluţie este tot un englezism barbar preluat din englezescul rezoluţie resolution. Care da, în engleză chiar înseamnă faptul că cineva şi-a propus ceva într-un anumit sens. În româneşte înseamnă totuşi, altceva.

În 2 ani însă probabil va fi necesar să-l introducem şi pe rezoluţie în dicţionare cu noul sens, alături de plurarul alternativ pentru succes, faimosul deja succesuri.

Şi Dumnezeu să ne ajute că mai urmează …

editare ulterioară: de fapt şi de drept, barbarismele astea nu sunt chiar greşeli aşa cum sunt dezacordurile, cacofoniile sau întrun . Însă dacă avem echivalente în limba română, nu e nevoie să preluăm orbeşte din alta doar pentru a părea mai interesanţi. Iar neştiinţa nu scuză…

În altă ordine de idei, îl putem prelua pe rezoluţie cu sensul ăla referitor la numărul de pixeli la monitoare şi lcd-uri. Aia da, ar fi perfect ok, pentru că din câte ştiu nu avem un termen românesc care să redea sensul….

Ca să revenim la subiecte mai plăcute, dar în acelaşi spirit de soacră mare critică, vă aduc astăzi în atenţie un spinos subiect: copiii. Astfel, pe lângă multe alte criterii de la estetică la psihanaliză, aş putea categorisi oamenii şi în funcţie de deţinerea sau nu a unui prunc propriu.

Pentru persoanele care nu deţin aceste exemplare, copii sunt acele chestii înfricoşătoare pe care le auzi prin supermarket sau în mijloacele de transport în comun urlând şi chiţăind din cine ştie ce raţiuni stupide, raţiuni denumite de aceste persoane de mai sus răsfăţ sau proastă creştere.

Pentru persoanele care deţin astfel de exemplare, propriile exemplare sunt cel mai minunat lucru din lume, neputând fi asemuit nici măcar cu soarele de pe cer, plânsul lor este nu urlet, ci cristalin şi dulce, iar mofturile se datorează unei proaste stări de spirit, faptului că nu au dormit cum trebuie la prânz, nu au mâncat suficient/au mâncat prea mult sau au puţină febră combinată cu dureri de dinţi sau colici, în funcţie de vârstă. Tot pentru aceste persoane, copiii altora nu sunt decât prilej de nervi dacă odrasla altuia se nimereşte să fie mai înaltă, mai grasă [da, să ştiţi că părinţii sunt un soi ciudat de fiinţe umane care trăiesc cu eterna spaimă că odrasla lor e prea slabă], mai inteligentă, ştie să coloreze, să numere, să ghicească în stele, ştie sistemul solar şi toate replicile de la Ben10, în comparaţie cu odrasla proprie care e prea puţn interesată de astfel de preocupări academice, fiind mult mai preocupată de joacă SAU un prilej de bucurie dacă odrasla altuia se nimereşte să fie mult inferioară în preocupări şi aspect estetic propriei odrasle.

Indiferent de tabără, situaţia e clară: cei care au copii ştiu din proprie experienţă cam toate fazele de la penibile la drăguţe prin care se poate trece cu un copil, atât în public cât şi în privat. Cei care nu au copii nu pot decât să fie oripilaţi de un copil care urlă în autobuz sau la supermarket în faţa unei jucării. Şi vă spun pentru că şi eu pe vremea când mergeam cu autobuzul şi eram mult mai tânără, eram siderată de copiii “răsfăţaţi” ce urlau sau care se tăvăleau în magazin pentru te miri ce.

De dimineaţă am citit un articol în care se întreba autorul de ce iau părinţii copiii prin supermarket. Dincolo de faptul că eu refuz să cred că suntem toţi o naţie de inculţi, idioţi şi retardaţi cum dă foarte bine acum să crezi, refuz şi să cred că majoritatea părinţilor din ţara asta sunt nişte incapabili, nu-şi cresc copiii cum trebuie şi sunt o plagă a societăţii. Şi spun asta cunoscând peste 10 de mămici personal, de cea mai bună calitate şi peste 30 online care dovedesc cu vârf şi îndesat că lucrurile nu numai că stau atlfel, dar stau chiar diferit.

Printre răspunsurile care îmi vin în minte la simpla întrebare: de ce iau părinţii copiii prin supermarket se numără: nu au cu cine să-l lase, îl iau pentru a se obişnui cu lumea, viaţa, aglomeraţia, socializarea. Partea cu lumea, viaţa, aglomeaţia şi socializarea le-am trăit pe propria piele. Pentru că era o vreme în care Alexei a stat mult în casă sau a fost expus numai la contactul cu lumea din cărucior, în jurul blocului. Prima dată în gară sau în Mall a fost o sperietură groaznică pentru el. De aia susţin sus şi tare că trebuie implicaţi copiii în toate activităţile cotidiene ale familiei. Ştiu că pe mulţi îi poate deranja, ştiu că pentru mulţi simpla prezenţă a unui copil în apropiere generează spaime de netrecut închipuindu-şi că va începe maimuţa să urle sau să bată din picioare, dar traumele astea de care suferă individul se rezolvă la psiholog, nu prin anularea prezenţei copiilor în juru-i.

Partea cu urlatul şi bătutul din picioare se rezolvă mai greu. Din educaţie. Pentru că depinde foarte mult atât de personalitatea copilului cât şi de epuizarea nervoasă a părintelui. Uneori pur şi simplu nu mai poţi să explici. Ştiu, mulţi vor spune: dacă nu poţi, nu mai face copii. Dar mămicile şi tăticii vor înţelege aici exact ce vreau să spun.

Metoda proprie este de a-i explica clar de acasă unde mergem, ce facem, ce cumpărăm şi că n-avem bani. Îi spun clar că mergem la real şi cumpărăm lapte şi mâncare. Nu avem bani de jucării. Eventual îi aduc aminte şi de faptul că are cam toate jucăriile pe care şi le poate dori. Şi apoi foarte ferm îi mai spun că numai copiii sălbatici urlă. Am şi noroc că are referinţă pentru că a văzut un copil sălbatic în parc de care s-a speriat când avea vreo 2 ani (urla, dădea în copii, arunca cu nisip, trăgea de bicicletă). Am profitat de moment pentru a-i spune încet că e un copil sălbatic şi că e foarte urât de face. De atunci, uneori merge faza cu copilul sălbatic. La fel, la magazinul de la colţ îi spun încă de la intrare: cumpărăm doar lapte. Să nu te aud că vrei şi gumă, sau ciocolată sau suc. În acelaşi timp, uneori, când plecăm undeva facem mici concesii şi-i spun: poţi să-ţi alegi un singur lucru, dar dacă mama spune că e prea scump, îl luăm data viitoare. Şi condiţia este să nu aibă o jucărie asemănătoare.

Copilului trebuie să i se explice foarte ferm şi în acelaşi timp ca unui adult. Trebuie să ştie şi el, să fie implicat şi eventual consultat. Am avut odată o surpriză plăcută în supermarket. Era în maşina aia-cărucior de real şi căutam smântâna, n-o vedeam defel pe raft. Şi bombăneam cu voce tare, mai cu el, mai singură, când îl văd că se ridică din maşină şi zice: uite, smântâna, ducându-mă direct la găletuşa de smântână. La fel, îl las să-şi aleagă şi să-i ia singur iaurturile, actimelul şi cerealele de pe raft pentru a-i da senzaţia că poate să aleagă şi este importantă părerea şi munca lui. Copiii trataţi ca nişte marionete se vor comporta ca nişte marionete şi vor vrea să-şi impună punctul de vedere în cele mai nepotrivite momente.

Sunt convinsă că nu sunt un exemplar unic de părinte, ba mai degrabă cele câteva cazuri izolate de mici urlătoare sunt doar excepţia care confirmă regula.

Pe de altă parte, ce nu pot eu să înţeleg, oricât de binevoitoare şi deschisă la minte aş fi, sunt copiii în restaurante la ore mult după 9 seara şi în mult fum, copiii la petreceri sau evenimente în aer liber, purtaţi în braţe, sau după cap, uneori adormiţi, pe la ore gen 11, 12 noaptea. Ştiu şi pot să înţeleg dorinţa părinţilor de a respira, de a mai face şi altceva, de a ieşi din cotidian. Şi pot să înţeleg că nu au cu cine să-l lase. Totuşi, după ora 9 iarna şi maxim ora 10 vara, un copil trebuie să doarmă, nu să se plimbe prin oraş. Nici măcar la mare, nici măcar în vacanţă.

Şi să nu uităm că trebuie să trăieşti o experienţă ca să poţi s-o-nţelegi.