Gânduri potrivite

Se face multă vâlvă zilele astea pe fondul măsurilor propuse pentru acordarea alocaţiei în funcţie de venitul părinţilor. Problema e că situaţia e atât de complexă, încât nu-mi dau seama dacă să fiu de acord sau nu. Voi începe prin a-mi spune întâi şi întâi părerea despre alocaţie în general.

În calitate de părinte şi fost profesor (nu că ar avea mare importanţă, dar are tocmai pentru că pot să prezint cel mai bine efectele devastatoare ale alocaţiei) afirm sus şi tare că toată problema alocaţiei este înţeleasă complet greşit. Alocaţia NU se acordă copiilor şi nu este un drept al lor per se. Alocaţia se acordă PENTRU îngrijirea copiilor, ceea ce este o diferenţă enormă…

Nu vorbesc aici de cazurile la limita socialului unde dintr-o alocaţie trăieşte o familie întreagă puţin obişnuită cu munca şi unde alocaţia respectivă numai pentru îngrijirea copilului nu ajunge. Vorbind de familii sănătoase în care părinţii muncesc şi se preocupă de bunăstarea copilului, nu există niciun motiv pentru care copilul ar trebui să-şi gestioneze singur alocaţia. Alocaţia respectivă poate fi direcţionată către diverse cheltuieli în interesul copilului: costum de serbare, teatru, jucării, cărţi sau nu dacă părinţii oricum se îngrijesc ca aceste lucruri să nu-i lipsească unui copil. Sigur, atunci când e foarte mic problema nu este atât de acută, însă începând cu vârsta la care copilul are nevoie de bani, faptul că i se dă alocaţia pe mână prezintă 2 pericole (mă rog prezintă mai multe, dar 2 în principal): copilul creşte cu senzaţia că sunt bani pe care-i merită şi trebuie să i se acorde ŞI părintele nu gestionează modul în care aceşti bani sunt cheltuiţi. Sigur, eu sunt în general pentru restricţionarea banilor de buzunar şi acordarea lor cu măsură: abonament pe mijloacele în comun, sandwich la pachet (eventual şi apă), haine curate, cărţi, caiete şi pixuri să le aibă la el la şcoală. În condiţiile astea pentru ce ar mai avea nevoie copilul de bani de buzunar? Banii de buzunar aduc numai necazuri: chiul, cumpărat de chip-suri, Pepsi sau Coca cola, ţigări sau altele. Părintele nu poate controla asta, nu are cum să controleze. Profesorii de asemenea nu pot interzice unui copil ce să-şi cumpere cu banii primiţi de la părinţi.

Da, copilul poate primi bani de buzunar dacă anunţă că, să zicem, mâine va ieşi la un suc cu colegii. Nici aici părintele nu poate gestiona situaţia pe moment pentru că nu are nicio garanţie că va merge după orele de curs sau în timpul acesta, dar cunoaşte faptul că a ieşit şi urmăreşte catalogul pentru a vedea absenţele şi ştie pe viitor dacă mai acordă bani pentru ieşiri sau nu. Haine, dulciuri cu moderaţie, alte materiale necesare, mofturi, discotecă le plăteşte tot părintele, cu control strict şi cu măsură, evaluând dacă merite să i se acorde ultimul răcnet sau doar haine curate. Vă spun, cel mai mare pericol îl reprezintă lipsa de control a părinţilor asupra situaţiei şcolare, sociale şi emoţionale a copilului. Pe cea emoţională nu o poate controla, dar este bine să o cunoască.

Aşadar, dacă am lămurit spinoasa problemă a unei alocaţii de 42 de lei, adică fix 4 pachete de ţigări sau 8 sticle de Coca Cola la 2 litri, ca să nu mai vorbim că probabil abia ajunge de 100 de Jack în discotecă (), să vorbim despre echitatea acordării alocaţiei diferenţiat:

S-a argumentat că nu este vina copiilor bogaţi că sunt bogaţi şi alocaţia este un drept al lor. Da, nu este vina lor, însă nici nu se poate vorbi de egalitate când copilul ăla merge la şcoală cu maşina, în condiţii de confort maxim iar altul merge pe frig, ploaie, vânt, secetă sau vreme bună cu tramvaiul. Tot aşa nu se poate vorbi de egalitate atâta timp cât copilul cu situaţie financiară mai mult decât privilegiată mănâncă icre şi celălalt vede carne numai la masa de duminică. Ca să nu mai vorbim că, în mare majoritate covârşitoare a cazurilor, în România, îmbogăţirea s-a făcut prin metode oneroase, care au prejudiciat şi statul (care acordă alocaţiile), chiar cu girul acestuia şi amărâţii contribuabili. Aşadar, măsura acordării diferenţiate a alocaţiei ar fi una benefică DACĂ s-ar întoarce la bugetul de stat sume semnificative. Or, bogaţii au maxim 2 copii în ţara asta, pe când ceilalţi…. nu chiar

Pe de altă parte, pentru familiile cu venituri mici, o alocaţie mai mare ar fi o mană cerească pentru că uneori chiar nu mai ştii cum naiba să o scoţi la capăt de la lună la lună, patronul a tăiat şi azi din orele suplimentare, întreţinerea e mare, cheltuielile cresc, mâncarea scumpă. Şi aici măsura ar avea conotaţii pozitive DACĂ ar putea fi gestionată eficient şi nu ar exista pericolul de încurajare a lenei, refuzul de a munci şi traiul pe banii contribuabililor şi ai statului.

Într-un articol viitor despre ce ar trebui să facă un părinte al unui şcolar (când spun şcolar vorbesc despre clasa I până în clasa a XII-a).

Toată lumea ştie că nemţii sunt ordonaţi, punctuali, verticali şi orice alt epitet din ăsta pozitiv. Nu ştiu de unde li se trage, ceva-ceva adevăr tot o fi.

Însă ocazional o mai dau şi ei cu bâtu’-n baltă, cum se zice pe la noi. Să vă povestesc:

Primesc săptămnile trecute un teanc de acte de tradus din germană în română pentru a fi depuse la o licitaţie, conform unui caiet de sarcini. Toate urgent, bineînţeles, toţi vor totul repede. Traduc repede, actele se legalizează (şi pentru cine nu ştie, notarii au tarife mai mari şi uneori legalizarea unui act, adică doar faptul că certifică ei semnătura traducătorului poate fi mai scumpă decât munca efectivă a traducătorului) şi sunt gata de depus.

Ei, dar să vezi pocinog: s-a amânat termenul de depunere a licitaţiei. Cu mai mult de o lună. Ceea ce înseamnă că anumite acte şi-au pierdut valabilitatea. Acte cum ar fi cazierul fiscal. Nu-i nimic, nu-i pagubă, spun clientului, când aveţi certificat nou schimb numai data, e simplu.

Aseară la 11 primesc telefon. 11 e o oră la care nu mulţi şi-ar permite să deranjeze şi în orice caz nu fără să ardă casa sau părul cuiva. Mă sună clientul cu scuze etc să-mi spună că mi-a trimis pe e-mail actele. Eu credeam că e vorba de cazierul fiscal şi mai un act. “Ştiţi, îmi spune, trebuie urgent, vineri se depun actele…” Eu: “păi nu e problemă, modific chiar acuma”. El: “păi, ştiţi (aici mi-l şi imaginez roşind) sunt mai multe acte….” Eu: păi, câte sunt? El: 20 La faza asta mie mi-au ieşit ochii din orbite şi s-au învârtit de 3 ori. 20 de acte nu se fac uşor, plus listat, capsat, pregătit pentru notar ia ceva vreme. Plus că dacă m-a sunat la 11 noaptea, cred că şi-a imaginat că lucrez pe loc la ele. Eu: “na, păi atunci am să văd ce pot face. Lucrez în noaptea asta” (adică şi-a imaginat perfect omul). El: “vă mulţumesc frumos, m-aţi salvat etc…”

Şi încep să lucrez. Când îmi dau seama (după ce am făcut vreo câteva) că de fapt actele sunt aceleaşi cu primele, doar au schimbat denumirea firmei. Şi nu complet, numai forma juridică, deci au renunţat la ceva gen srl sau sa şi au pus altceva. Mă uit atent la extrasul de Registrul Comerţului: hopa, păi noua firmă e activă deja de la 1 ianuarie 2010. Şi atunci mă întreb: de ce, pisici, n-or trimis toate actele de la început pe noua firmă??????????? Cumva pentru că or fost ameţiţi?

Deh, nişte nemţi….

Scrie Noaptea Iguanei un articol la care am vrut să comentez. A ieşit un comentariu prea lung şi l-am transformat direct în articol aici:

Violenţa verbală este la fel de agresivă ca cea fizică, dacă nu chiar mai agresivă, având în vedere că vorbele se vor întoarce mereu … Eu cred foarte mult în puterea cuvintelor. Pentru că săptămânile astea mă confrunt taman cu o situaţie supărătoare la generată de un copil de la grădiniţă care muşcă [adică l-a muşcat pe puiul de cioară de obraz până la sânge], copil cu care de altfel e bun prieten… mi s-a cristalizat şi ideea că cei 7 ani de-acasă nu-s doar o vorbă-n vânt. Totul pleacă din familie. Pentru că nici măcar familia nu a reuşit să-şi disciplineze odrasla de care vorbesc ….

În primul rând este important cum vorbesc şi cum se comportă părinţii între ei, părinţii cu şi despre rudele/vecinii/prietenii şi apoi părinţii cu copiii. Dacă aici totul este în ordine, mai există riscul colectivităţii. La grădiniţă/şcoală poţi pur şi simplu să ai ghinionul să fii nimerit într-o grupă/clasă în care un copil să nu fi crescut într-un mediu atât de “curat”. Şi, din păcate, comportamentele negative sunt foarte uşor absorbite oricât de binecrescut ar fi un copil. Se corectează toate aceste devieri de comportament asimilate în colectivitate, însă greu, cu multă tenacitate. Şi depinde foarte mult şi de structura copilului.

De aceea spun că responsabilitatea părinţilor e uriaşă în societate. Şi nu numai faţă de copilul căruia i-am dat naştere, ci faţă de toată generaţia de copii cu care acesta intră în contact. Pentru că aici e cheia pentru a avea o societate sănătoasă. Şi nu mă refer aici la sănătate fizică.

Ca să dau un exemplu: nu ne putem mira că părinţii noştri mai trăiesc încă drama colectatului pungilor din plastic (eu orice pot să-i duc la bunică-mea. dacă i-am dus însă un vraf de pungi, deja e fericită). Ea provine din vremuri adânc înrădăcinate când o întreagă societate a funcţionat pe principiul pungilor valoroase. Tot aşa, nu ne putem mira că generaţiile dinaintea noastră (ale părinţilor sau bunicilor) sunt atât de străine de apă şi săpun sau le folosesc cu discreţie. Provine tot din vremuri în care primeau apă 2 ore pe zi, timp în care priorităţile de “folosit apa” erau bine trasate. Sau din vremuri în care săpunul era un lux la fel de mare ca un gel de duş cu cristale lichide şi strălucire de diamant.

Societăţile sunt produsul educaţiei, produsul obieceiurilor unei epoci. Care obiceiuri încep întâi şi întâi în familie. Dacă un copil este obişnuit cu o rutină a spălatului corectă, şi-o va însuşi şi o va transmite mai departe. Dacă toţi părinţii unei generaţii fac asta, deja avem primul pas către o societate mai bună. Tot aşa putem merge mai departe către limbaj, comportament vizavi de oamenii cu care interacţionează.
Cât despre copii şi televizor şi Internet …. controlul părinţilor este vital. Am întâlnit părinţi care sunt mândri că odrasla de 3 ani poate selecta filmuleţele pe youtube. Deocamdată sunt filmuleţe pentru copii, cântecele şi activităţi, dar însăşi libertatea de informaţiei e periculoasă. La fel televizorul este un pericol şi e păcat că este prezent şi-n grădiniţe. Nu-i înţeleg rostul oricât de educative sunt desenele cu Sportacus din Lazy Town.

Nu mă încântă că ştie să folosească mouse-ul sau cd-ul. M-ar încânta totuşi să ştie cum miroase o carte din Biblioteca pentru Toţi.

Am întotdeauna tot ce mi-am dorit. Asta şi pentru că am ştiut întotdeauna ce să-mi doresc. Nu am avut niciodată pretenţii exagerate, nu am suferit de invidie faţă de ce au alţii. Dar trebuie să recunosc că am fost privilegiată având bunici care mi-au îndeplinit orice vis de la bicicletă mountain-bike Shimano cumpărată de la Magico din Timişoara [îşi aminteşte cineva de Magico? de vitrina divină plină cu jucării, de la începutul anilor '90?] până la orice fel de ghete, cizme, ghete Puma (era o vreme când era nebunie şi cu astea), bluze, blugi (tone de blugi), ghiozdane care mai de care (da, incredibil, da’ pe vremea mea se mergea cu ghiozdanul la şcoală).

Bunici de altfel foarte simpli, care au trăit din agricultură şi apicultură. Atât de simplu şi de cinstit încât au reuşit să cumpere singurului copil apartament, maşină, mobilă, covoare, televizor color şi alte drăcovenii ce mai trebuie printr-o casă. Adică mamei mele. Aceeaşi bunici care au reuşit să cumpere şi tractor şi plug şi disc şi stupină şi remorcă ca să lucreze pământurile şi apoi încă un apartament pentru o nepoată. Adică eu. Şi au mai reuşit între timp să mai plătească facultate la Bucureşti pentru cealaltă nepoată. Şi mici mofturi, cum ar fi haine, cizme din piele, laptop, excursii, tabere şi şcoală de şoferi pentru fiecare nepoată la vremea ei. Şi apoi încă jumătate de maşină pentru unicul copil. Da, tot mama. Şi mai ce? Cartofi şi aproape orice lucru trebuincios pentru mâncare se găseşte la ei în gospodărie pentru 3 famili tot timpul anului.

În vremuri în care nu poţi face nimic fără mârşăvii şi necinste ei au reuşit. Din agricultură (câteva hectare de pomicultură meri şi pruni şi câteva hectare de teren arabil retrocedate de la colectivul lu’ Ceauşescu) şi 60-80 de familii de stupi. Şi muncă de dimineaţa până seara târziu în noapte, chiar şi în zilele reci de iarnă când leagă rame sau mai vopsesc sau cârpesc lăzi de stupi. O muncă istovitoare, cu furci cu plecat dimineaţa la 8 şi întors pe clar de lună acasă, după ce au terminat şi ultima claie de fân, cu săpat şi plivit pe arşiţă cumplită, cu arat şi treierat, încărcat şi descărcat lăzi peste lăzi cu stupi. O muncă fără odihnă. O gospodărie mare, cu 2 grădini, cu 2 vaci şi zeci de găini. Ba într-o vreme şi porci până când ne-am gândit cu toţii că nu e bună carnea de porc şi s-a renunţat la creşterea lor. O muncă cu drumuri în miez de noapte, câte 3 kilometri până la gara satului, cu traista plină cu zeci de borcane cu miere pentru a fi vândute la oraş. O muncă ce continuă şi după o angioplastie (operaţie de stent) la buna şi operaţie de prostată la bunu. O muncă ce nu va putea fi niciodată răsplătită îndeajuns, dar suficient de valoroasă pentru 3 generaţii.

Bunicii mei sunt frumoşi. Bunica mea e înaltă şi brunetă, poate puţin cam grasă, ca o femeie zdravănă de la munte. Iar faţa ei nu are riduri, e netedă şi fină, doar arsă de soare. Atât o trădează părul alb ce se iţeşte uşor de  sub batic. Şi bunica mea e cochetă. Că nu vine niciodată la oraş îmbrăcată fie-cum, ba se mai şi asortează. În tinereţe a fost printre cele mai râvnite fete din sat, deşi era săracă. Şi era o mândrie să joci cu ea în horă. Şi bunica mea urcă şi acuma mai repede ca mine dealu’ Bisericii spre casă de la cooperativă sau dealu’ cimitirului duminica dumineaţa. Atâta patimă a avut: o vorbă mai lungă schimbată cu alte muieri de prin sat. Bunica mea era aprigă şi o uram că mă obliga să mănânc. Dar nu a existat vreodată ceva ce să-şi dea seama că-mi doresc şi să nu am.

Bunicul meu e înalt şi drept şi frumos din cale-afară. Cu ochi albaştri şi păr alb. Şi şi-a pus dinţi albi şi frumoşi. E ca un domn mare când vine la oraş cu paltonul bleumarin şi pantofii ăi buni. Bunicul meu nu a intrat niciodată şi nu a pierdut niciodată vremea la birtul din sat, chiar dacă acasă a mai gustat o ştampă de răchie de prună. Atâta cere să i se cumpere de la cooperativă: apă minerală şi napolitane. Şi merge în fiecare duminică la rugăciune, deşi nu e pocăit. Şi singura lui credinţă e că “bine faci bine primeşti”. Nu posteşte pentru că “e mai mare păcat ce iese pe gură decât ce intră pe gură”. Bunicul meu e mai deştept decât mulţi din titraţii vremurilor de azi. Fără a avea decât o profesională şi armata făcută la aviaţie. A făcut curs de electronică ca să repare singur televizorul Diamant, ştie tâmplărie, instalaţii, pus gresie şi faianţă. Bunicul meu nu a fost niciodată membru de partid, oricât l-au certat superiorii, oricât au încercat să-l convingă, deşi avea o funcţie unde cu greu rămâneai fără a fi membru: perceptor la Primărie. Ba chiar la şedinţele Primăriei nu era plăcut să-l ai în sală pentru că orice mârşăvie sau prostie era combătută imediat. Până când au renunţat să şi-l mai dorească membru de partid. Bunicul meu n-a votat niciodată cu Iliescu şi toate subvenţiile primite pentru agricultură sau apicultură au fost investite tot pentru asta. Bunicul meu nu s-a lăsat până nu a obţinut permis de conducere şi pentru “maşină mică” şi pentru tractor, deşi nu-i place.

Bunicii mei nu s-au certat niciodată cu nimeni din sat. Unde s-au putut au ajutat, unde a fost nevoie au fost ajutaţi. Bunicii mei sunt cele mai bune fiinţe de pe faţa Pământului.

Pot să mă gândesc la foarte multe pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Şi în egală măsură am şi multe să-L rog. Dar mereu în primul rând vor fi buncii pe care mi i-a dat.

Ce top mişto a făcut Tomata Ia, că demult n-am mai făcut o leapşă…

(Ştiu am una restantă, da’ aia e grea rău de tot)

V. Decebal

IV. Mircea cel Bătrân, care nu era deloc bătrân…

III. Alexandru Ioan Cuza

II. Mihai Viteazul pentru că ….

Auzit-aţi de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz

Care veşnic şade treaz

Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai

Ce sare pe şapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e Domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat şi biruit.

I. Carol I al României (Principe de Hohenzollern-Sigmaringen) pentru curajul pe care l-a avut de a veni să domnească într-o Românie aflată încă sub suzeranităţi străine. Pentru că a reuşit să obţină independenţa şi pentru că a fost unul din cei mai luminaţi domnitori ai ţării (după el, din păcate nu ne mai putem mândri cu nimeni).

Liber la preluat sau comentat …

PS: Ah, şi Ceauşescu a avut o “domnie” deloc de neglijat. Iar cine cunoaşte, ştie că pot fi acuzată de orice, mai puţin de orientare pro-comunistă. Însă trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului…

Rulează acum pe Acasă TV un film, “Vieţi furate”. O poveste clasică despre schimb de copii la maternitate. Tipic americănesc. Pe scurt, un cuplu cu vreo 8 copii trece prin drama de a-şi pierde unul din copii (o fată de 10 ani) care moare după o operaţie de remodelare a inimii. Problema este că în urma testelor premergătoare operaţiei ei descoperă că fetiţa nu are cum să fie fetiţa lor. Nu există niciun dubiu că NU e fata lor. După înmormântarea fetiţei, pe soţi îi macină tot mai mult dorinţa de a afla cine este fata lor adevărată. Aparent, aceasta ar fi o fetiţă născută în aceeaşi zi, oră etc, crescută de tatăl ei, mama murindu-i undeva foarte devreme. Soţii doresc să-şi recupereze fiica. În numele familiei, al iubirii al dorinţei de a-şi cunoaşte şi a-şi îmbrăţişa copilul. În toată această tevatură uită de copilul de 10 ani pe care l-au crescut şi care nu e era al lor.

Dilema mea este: prevalează dreptul natural în faţa celui moral? Poţi să lupţi pentru un copil care este al tău numai din punct de vedere natural? Copilul meu este al meu pentru că este al meu, dar şi pentru că l-am crescut. Am fost alături de el când lupta cu primii colici, dinţişorii, fantasmele nocturne. Ne-am bucurat împreună de prima baie, de primele zâmbete, primele cuvinte, primele pozne, poveştile dinainte de culcare, castelul din cuburi, creioanele de colorat, trenuleţele, arcul cu săgeţi, invenţiile pentru a-l face să mănânce 4 linguri de supă, prima zăpadă, periuţa de dinţi, siropul de muguri de brad, căciula cu Spiderman, biberonul, perna cu Spiderman, Hansel şi Gratel, buni şi bunu, bubu, Dani, Giani, Lulia, naşu şi naşa, căţeluş cu păru’ creţ, prima poezie în germană, 1,2 Polizei, origami de la grădiniţă, bulinele roşii şi bulinele negre. E un întreg univers care se desfăşoară între părinţi şi copii, o lume aparte care-i leagă şi-i uneşte. Acest Univers merge dincolo de orice.

Aş avea, aşadar, oare dreptul să lupt pentru a-mi recupera copilul natural, pe care nu l-am văzut niciodată, privându-l sau privându-i pe cei care l-au crescut de toate cele de mai sus?

Eu cred în iubire, în dragostea dintre 2 oameni, în fructul iubirii lor, în gene şi dreptul natural al unui părinte. Dar, mult mai pragmatic, cred în întreg Universul creat între mamă, tată şi copil.

PS: drept natural nu este cea mai fericită expresie, ba e chiar greşită în context din câte văd. Însă nu poci, nici pace, să-mi amintesc sintagma care s-ar potrivi aici. Şi ştiu că există una…