Gânduri potrivite

În spiritul articolului precedent, pentru că devena prea lung în sine, urmează acum episodul 2: religia în şcoli.

Pe scurt, sunt pentru eliminarea orelor de religie în forma actuală din învăţământul obligatoriu. Totuşi, religia este un subiect vast şi necesar în pachetul de cunoştinţe generale, aşa că l-aş introduce ca disciplină opţională [atenţie, opţional nu facultativ; adică elevii ar trebui să aibă de ales între mai multe tipuri de discipline de cultură generală...] la liceu, în clasa a XI-a. De ce a XI-a şi nu a XII-a sau a X-a, strict chestiune de preferinţă. Însă structura disciplinei ar trebui schimbată completamente pornind de la ideea că un individ ar trebui să fie liber să-şi aleagă un crez personal. Cursurile opţionale de religie ar trebui să conţină date generale despre religii, origini, tipuri de culte (de la ortodox la musulmani sau scientologic), influenţe asupra evoluţiei societăţii, influenţe asupra dezvoltării umane, bune şi rele ale religiei de-a lungul secolelor. Profesorii de religie trebuie să cunoască în detaliu şi la modul general informaţii despre cultele cele mai importante existente “pe piaţă”, să prezinte ideologiile şi diferenţele sau asemănările dintre ele, să poată prezenta Biblia şi Coranul (la modul extrem de general) şi alte cărţi de căpătâi în cultele religioase, date importante despre cultul ortodox [pentru că românii sunt majoritar ortodocşi] şi viziunile ortodoxe, ateismul şi fanatismul religios.

Religia trebuie să fie o disciplină de cultură generală, în urma studiului căruia elevilor ar trebui să li se deschidă apetitul pentru a afla mai multe despre un anumit cult, putându-şi astfel cristaliza alegerile personale informate.

Un subiect din cele mai controversate. Religia naşte monştri. Printre cele mai odioase crime se numără cele religioase. E atât de prost înţeles acest domeniu încât s-au generat milioane de perspective asupra Divinităţii şi asupra rolului Bisericii.

Întâi şi-ntâi voi încerca să separ foarte clar Divinitatea (Crez) şi Biserica de biserica şi religie. Din perspectivă strict personală, nu doctrinară.

A crede în Divinitate înseamnă a te supune unor norme de conduită laică care se bazează în primul rând pe respect faţă de propria persoană, faţă de indivizii cu care interacţionezi şi faţă de mediul în care trăieşti. A crede în Divinitate înseamnă anularea urii, invidiei, vorbelor urâte, infracţiunilor, maliţiozităţii etc şi organizarea unei vieţi armonioase cu înţelepciune. Pot rezuma foarte simplu Crezul meu, prin cuvinte populare româneşti: roata se-nvârte şi ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. De aici, indiferent în ce zeu suprem crezi (de la Dumnezeu la Buddha sau Allah, nu mai contează). Eu cred în Dumnezeu, deci voi continua pe linia asta.

Biserica e casa Domnului. E locul închinat şi destinat reculegerii şi aproprierii de Dumnezeu. Asta se face în general în linişte şi orice moment de intrare în Biserică este un moment de căinţă şi aplecare către divinitate. Biserica nu are nicio legătură cu omul decât prin prisma faptului că a fost construită de om. Casei Domnului-Bisericii nu-i trebuie icoane aurite, covoare scumpe, dotări exagerate. Casei Domnului îi trebuie oameni care să intre acolo şi să fac un pas înainte în relaţia cu Dumnezeu şi pentru îmbunătăţirea vieţii cu cei din jur.

biserica nu are nicio legătură cu Divinitatea. biserica are legătură cu religia, cu nişte norme absurde impuse, cu doctrine, cu oameni, cu propovăduiri, cu făţărnicie, cu invidie şi cu lăcomie. biserica este o construcţie împodobită cu covoare scumpe şi icoane aurite pe care enoriaşii le pupă la intrare şi la ieşire, de cele mai multe ori neştiind cine-i în icoana respectivă. biserica are un preot-tartor care e de cele mai multe ori departe de Divinitate şi ale cărui acţiuni nu concordă de cele mai multe ori cu ce propovăduieşte.

Religia este un ansamblu de norme şi reguli rigide născute din imaginaţia omului, interpretări a ceea ce crede omul că-şi doreşte Divinitatea-Dumnezeu de la el. Religia nu are nicio legătură cu modestia şi cinstea. Religia este doar o faţadă, o perdea care de obicei ascunde suflete urâte.

Oricine vine să contrazică argumentele mele trebuie să citească întâi Noul Testament şi, mai ales, – pentru că ilustrează cel mai bine – confruntările lui Iisus cu preoţii şi cu autoritatea politică şi sacrificarea lui Iisus pe considerente politice şi doctrinare. Adică tot ce-a făcut şi biserica şi preoţii – într-un cuvânt Religia – de-a lungul veacurilor oamenilor simpli.

Ok, deci să ştiţi că mie mi-e teribil de frică de momentul când se va însura fiu-meu. Pentru că mă cunosc şi mă apropii foarte mult de o veritabilă soacră hâtră şi proastă care crede că fiu-su e rupt din soare şi merită totul, pe când nora, eh, na, e şi ea pe-acolo. Nu mă ajută aici nici faptul că nu vom mai avea un al doilea copil, deci teoretic şi cel mai probabil şi practic vom rămâne cam singuri să ne mâncăm mesele de Crăciun pe la bătrâneţe.

Şi ca să vedeţi că nu fabulez şi nu exagerez, hai să vă povestesc ce face proasta:

La grădiniţă la noi este o fetiţă care-i preferata tuturor băieţeilor. Pentru că se îmbracă întotdeauna în rochiţă sau fustiţă, în general roz sau culori frumoase, este blondă, tunsă bob şi are o privire dulce şi candidă. Este exact genul de viitoare frumuseţe răpitoare. No şi fetiţa asta cred că deja e foarte conştientă de asta pentru că se vede din zâmbet, din gesturi şi mai ales din acţiuni. Adică, să ne înţelegem bine, băieţi se topesc în jurul ei şi ea nici măcar nu le aruncă vreo privire.

No, bine. V-am explicat cum stă treaba. Ei dară, miercuri când m-am dus să-l iau mai rămăseseră în clasă doar el, fetiţa căreia îi vom spune generic X, încă un băieţel şi doamna. Alexei vine spre mine, fetiţa după el şi-l loveşte cu piciorul în tibie zâmbind. No, ce credeţi că face soacra mare? Se învineţeşte şi întreabă moale (măcar n-am ţipat; se va consemna în apărare): “X, de ce-l loveşti cu piciorul?” Şi de aici se declanşează drama: doamna sare care arsă, o ceartă, dă bulină neagră, fetiţa începe să plângă, vine şi mama fetiţei [m-am lămurit cu cine seamănă la frumuseţe], mama oripilată, dezamăgită, fetiţa îngaimă printre lacrimi: “da’ el mi-a zis să dau…”, mama o ceartă cu clasicul “ce, dacă el zice să te arunci în fântână tu te arunci?”, Alexei mai mult aerian şi detaşat de toată povestea recunoaşte că el i-o zis. La întrebarea mea “de ce?”, el răspunde prompt: “că aşa am vlut io”.

M-am simţit foarte prost [în apărarea mea voi spune că în dimineaţa următoare ne-am cerut scuze la fetiţă şi Alexei că din cauza lui a fost ea certată şi eu mai voalat, cât să priceapă ea. Ne-a zâmbit candid şi s-au luat de mână către sala de mese]. Pentru că fetiţa chiar era sfâşiată de tristeţe.

Păi nu mai bine stăteam eu naibii în banca mea? Adică dacă el e atât de tolomac să suporte să fie bătut … serves him right.

Problema şi mai mare e: vă daţi seama cum voi fi mai târziu dacă am început de la grădiniţă? Mi-e groază de mine.

Cu atât mai groază cu cât şi eu sunt exact prototipul pe care- l urăşte orice soacră, oricât de binevoitoare

Zilele astea mă preocupă aspecte mult prea domestice şi obositoare: curăţenia de primăvară. Ocazie cu care mă mai minunez odată de unde naiba se strânge atâta mizerie şi atâta praf. Ah, ba, praf ştiu de unde se strânge: stau la bulivar, pe o arteră de tranzit pentru maşini mici şi alte semi-camioane (că da, Timişoara nu are încă centura finalizată şi povestea aia cu inaugurarea centurii oraşului, când au venit boc şi berceanu să se pozeze acilişa a fost numai ca să ia ochii locuitorilor din colţul opus al ţării că uite, bă, ce centură le-am făcut la bănăţeni. Plus că e de notorietate faptul că Timişul şi Caraşul au cele mai proaste drumuri. Altfel, centura noastră NU e gata).

Deci ar trebui să putem spune că am lămurit problema. Totuşi!!! Să fim bine înţeleşi în casă (apartament cu 3 camere) locuiesc 2 persoane adulte şi un copil de 3 ani. Persoanele adulte suferă, ambele, de o adevărată psihoză în ceea ce priveşte curăţenia şi ordinea lucrurilor. Astfel, partea masculină aspiră zilnic, şterge zilnic pervazele de la geamuri, insistând asupra balconului şi face adevărate crize când vede firimituri, praf plutind în soarele ce străbate pe geam, păr în baie. Partea feminină face crize când vede*** haine altundeva decât în dulap, în coşul de rufe sau pe uscător – după caz, lucruri răsfirate sau în orice alt loc decât cel destinat (lacurile de unghii stau numai în baie în cutia lor, revistele în dulapul din sufragerie, cărţile în bibliotecă, acetona în baie, bureţeii demachianţi şi parfumul în baie, mâncarea de peşti în dulapul ei, scrumiera pe pervazul de la balcon sau în dulap, nu şi pe televizor, pe dvd, pe masa din sufragerie sau pe frigider ori maşina de spălat; pantofii stau NUMAI în dulapul de pantofi, niciodată în faţa lui; intrarea în casă se face prin descălţare la uşă, ÎNAINTE DE A INTRA, adică da, pe casa scării). Tot ea mai face alergie la pastă de dinţi în chiuvetă (dacă aterizează cumva), la lucrurile de pe poliţa din baie care nu sunt perfect aliniate, la paturi nefăcute, la jucării împărştiate, la jucării în sufragerie, la cuier prea aglomerat cu zeci de jachete, la aglomerări de lucruri în şpais [cămară adică] etc…

Apoi, în fiecare sâmbătă casa intră în ritual săptămânal care implică aspirat (deşi asta se face şi zilnic), şters praf în toate cotloanele, spălat gresia şi parchetul, baia beneficiază de vreo 2 ore, bucătăria de 1 oră, restul camerelor şi holul de mai vreo 2 ore. Deci cam 5 ore. Fără geamuri, fără dat jos toate jucăriile de pe rafturi şi şters toată mobila din camera maimuţei cu Pronto. Chestia asta se face mai rar, e drept că sunt muulte jucării, muuulte cărţi, muulte maşinuţe… Ar dura 1 zi întreagă.

Ei bine, în condiţiile astea, în condiţiile în care nu se fumează decât pe balcon (şi nu fumează decât o persoană în casă), de unde naiba am adunat atâta praf, atâtea lucruri de aruncat, geamuri atât de murdare, praf pe sub pat, pe dulapuri? Mi-a luat o zi întreagă să termin dormitorul (4 ore) şi sufrageria (4 ore). E drept, singură pentru am trimis bărbaţii la plimbare să am linişte. Şi e drept că am scos tot din dulapuri, am aruncat haine pe care nu le mai poartă nici unul din noi, am triat hainele de vară, am spălat hainele de iarnă, am aruncat reviste, cd-uri, hârtii, 10 mingi (da, fiu-meu are peste 20 de mingi), am aspirat şi bătut pe geam toate cărţile din bibliotecă (şi sunt peste 100), am consumat 3 tuburi de Pronto spray, jumate de flacon de Pronto pentru parchet, un tub de Cif (face minuni Cif să ştiţi, doamnelor sau… domnilor) la rama geamurilor, jumătate de flacon de soluţie de geamuri, aproape o rolă de hârtie (se şterg mirific geamurile cu rolă de hârtie, din aia mare, nu rolă obişnuită de bucătărie), zeci de litri de apă, am aruncat 3 braţe (şi eu am braţe sănătoase nu glumă) de haine şi 2 braţe de reviste. Azi, duminică – şi sper că mă iartă Dumnezeu – am lucrat 2 ore la şpais şi soţul 1 oră la trusa de scule. Până acum nu am făcut nicio curăţenie generală singură. Ba chiar pot să spun că soţul făcea cam ce-i mai mult şi mai urât. Acum am preferat să fie linişte şi să lucru singură. Băieţii au fost să-şi cumpere o maşinuţă cu telecomandă pe care au exersat-o prin parc.

Sunt epuizată şi fericită. Geamurile strălucesc, dormitorul şi dulapurile miros divin, tablourile şi biblioteca şi-au recăpătat farmecul. Mai rămâne camera maimuţei de unde cu siguranţă nu ies înainte de 6 ore (dar dacă prostesc soţul să se ocupe de mobila cu sute de jucării scap ieftin), bucătăria – vreo 3 ore, holul şi balconul (unde nu am decât frigiderul şi geamurile) 2 ore şi baia 4 ore. Dintre toate baia îmi place cel mai mult, bucătăria cel mai puţin.

Aleluia!

*** Da, nu am să înţeleg niciodată cum îşi lasă lumea toate lucrurile împrăştiate şi de ce există lacuri de unghii pe televizor sau mobila de sufgragerie, alături de parfumuri, tuburi de spray, medicamente, pensete, reviste, haine, scumiere, pe mobila de bucătărie toate drăcoveniile lumii, mii de haine în cuier, şerveţele umede aleatoriu prin casă, sirpuri pentru copii te miri pe unde etc. Dom’le, astea ar trebui să aibă şi ele locul lor … Şi da, nu odată am văzut case în totală dezordine, sau diferite instantanee de unde rezultă asemenea dezordine. Există 2 variante: ori am eu o problemă şi astea sunt lucruri perfect normale, ori…

Eu nu sunt adepta traiului modest, nu sunt adepta pâinii şi a sării întru fericire. Îmi place traiul în lux (lux la nivelul meu social, ăla mediu, nu ăla al lui Becali), îmi place să pot să-mi cumpăr ceva ce-mi doresc şi rareori aş renunţa la munca în plus dacă ştiu că îmi oferă avantaje materiale. De asta din păcate nu pot nici să economisesc.

În ierarhia priorităţilor familia este foarte importantă pentru mine. Aş spune că cea mai importantă, dar nu vreau să fiu patetică şi să spun că nu contează ce mănânci, contează să te iubeşti şi să fii fericit. În esenţă, nu există nici fericire, nici iubire fără un anumit confort material. Pentru că oricâtă iubire şi fericire poţi înmagazina, atunci când auzi copilul că vrea un costum de Spiderman pentru că aşa are şi X la grădiniţă şi tu ştii că nu-ţi permiţi nici puiul la masa de duminică, toate se epuizează instant făcând loc frustrării şi nemulţumirii.
Dacă în anumite circumstanţe, mai puţin favorabile, ar fi nevoie, pentru un costum de Spiderman aş face curat şi-n scări de bloc, curat pe la familii sau orice altă muncă necesară. Munca nu este ruşinoasă.

Ruşinos este, însă, să mori de prea multă muncă. Cazul femeii, a 2-a din câte se cunoaşte public, care a decedat datorită extenuării e dincolo de orice ridicol. Nu se mai justifică aici nici dorinţa de a trăi bine, nici nimic. Atunci când ai 2 copii nu-ţi poţi permite să mori din raţiuni atât de stupide cum ar fi epuizarea. Bănuiesc că n-a muncit atâta, totuşi, pentru că nu avea ce mânca. Nici măcar aşa nu s-ar justifica. Pentru că, ce folos acum, că a murit? Cu ce mai este ea de folos copiilor ei? A murit şi ce? Vor duce o viaţă mai bună? Mai îndestulată? Vor purta cu mândrie un costum de Spiderman? Ar fi bine dacă moartea ei ar trage un semnal de alarmă asupra companiilor care exploatează angajaţii. Însă vina nu e companiilor.

Pentru că dacă vine compania şi-mi cere mie, un angajat să muncesc până la epuizare, eu am 2 opţiuni: îmi dau demisia sau accept să mor muncind. Cine-i tâmpitul în ecuaţia asta?

1. Dacă îmi fac pantofii cu cremă şi apoi luciu în fiecare dimineaţă (deci arată impecabil) şi dacă merg cu maşina până la grădiniţă şi apoi până la birou, de ce pantofii mei sunt mereu murdari? De ce, de ce, de ce?

2. Cum se procedează, doamnelor care conduceţi, cu tocurile mai înalte? Reuşiţi să nu le juliţi de la apăsatul pedalelor? În special a acceleraţiei? Tocul botinelor mele arată ca după război. După 2 luni de purtare.

3. De ce îşi cară unii/unele geanta de laptop pe umăr sau poşeta chiar şi dacă se dau jos din maşină, intră în grădiniţă, dezbracă pruncul şi apoi se întorc în maşină? Am văzut azi-dimineaţă un tătic ce s-a dat jos, a luat geanta de laptop din portbagaj şi copilul din scaunul auto, a intrat în grădiniţă, a lăsat copilul şi apoi spre maşină din nou. În grădiniţă, 70% din mame dezbracă pruncii cu poşeta pe umăr.

4. Când începe primăvara? Când pot să renunţ la fular şi la palton?