Gânduri potrivite

Că se despart înţeleg. Că pleacă unii pentru că au fost cenzuraţi şi pentru că ei făceau toată munca şi alţii culegeau roadele, înţeleg şi asta. Nu înţeleg de ce nu au plecat atunci când a început cenzura şi problemele şi pleacă abia acuma, însă să zicem că pot trăi cu asta. Ce NU pot să pricep e de ce se împroaşcă noroi. Şi, culmea, o fac numai tinerii. De unde se vede treaba că titulatura de “seniori” nu s-a dobândit degeaba. Adică de ce după 4 ani în care ai trăit şi bune şi rele, (mai ales bune), cu succesul aferent, după ce ai profitat din plin de renumele şi prestigiul unei publicaţii care, indiferent ce se mai spune, rămâne cea mai bună publicaţie românească tipărită, după ce ai învăţat tot ce s-a putut învăţa de la seniorii ăia ce-i huleşti acuma, de ce după toate astea, scuipi unde ai lins, întorci spatele şi crezi că tot capitalul pe care-l iei cu tine e mai valoros decât ce laşi în urmă? Ei bine, tocmai ura şi vorbele astea urâte aruncate fără rost, bălăcărerile internetice şi tot mâlul aferent nu fac decât să spună cu totul altceva.

Cred că noul caţavencu va fi în sfârşit un demn urmaş al ilustrului personaj omonim. Pentru că la fel ca Nae, noii caţavenci sunt oportunişti, rău intenţionaţi, oarecum demagogi (vezi acuzele de cenzură, venite hăăăt târziu…) orgolioşi şi agresivi pentru că simt că deţin puterea. Să sperăm doar că nu va fi nevoie să devină umili, supuşi şi linguşitori pentru că fie roata cât pătrată, tot se mai învârte-odată …

Iar ca logo al noii reviste, sugerez, domnilor, o mască….

Citeam Academia Caţavencu. Începând de prin ’93. Aveam pe atunci vreo 13 ani. Şi l-am tot citit până prin 2003, apoi sporadic în 2004 şi 2005. Pentru ca dup’aia să încetez aproape de tot. Tata îl mai citeşte şi acum.

Academia Caţavencu era visul că e posibil. Posibil să scrii bine, cu umor, fără să te compromiţi.

Acum s-au scindat. Explicaţiile din ambele tabere lasă gust amar. Seniorii au fondat Academia şi au creat visul. Oamenii de seminţe au scris. Împreună l-au întreţinut. Unii sunt noi, alţii vechi. Explicaţiile lui Istodor sunt triste. Îmi vine să plâng cu gândul la colecţia mea Caţavencu din podul de la Domaşnea. Poate o voi reciti cândva, la pensie.

Nu am nicio speranţă nici în ce rămâne, nici în noul săptămânal ce va fi creat. Pentru că eu voiam verva aia din anii ’93-2005. Verva aia care te face să scrii, care nu te-a moleşit şi nu te-a corupt, verva aia de ochi deschişi şi verb acid. Verva aia care nu a fost contaminată de publicitate peste publicitate şi de monden peste monden (pentru că s-a observat că mondenul vinde). Verva aia săracă, când s-a scumpit revista cu 50 de bani şi-şi cereau scuze faţă de cititori. Verva aia a murit când s-a aflat că au fost cumpăraţi de Vântu. Indiferent dacă au fost şi înainte sub Vântu sau nu, a fost suficient ca certitudinea să fie publică. A fost suficient să fie în trust cu Realitatea, cu Ursu, cu Tatulici şi cu madama aia ciufută cu ochelari, care stă lângă Ursu prin diferite emisiuni. A fost suficient să se simtă din scrisul lor că multe nu mai sunt la fel. Discutabil e nivelul moral al tuturor, domnule Vântu, dar mai ales al celor care au furat un vis. Discutabilă e însăşi moralitatea.

Visul a murit. Trăiască cenuşa.

Adio!