Gânduri potrivite

Săptămâna trecută drumurile m-au dus către Bucureşti. În interes “dă business” ca să zic aşa. Nu este prima dată când ajung în capitală, dar ca de fiecare dată care m-a frapat amabilitatea în serviciile publice. Obişnuită în Timişoara, oraşul occidental cu care ne place nouă să ne lăudăm, oraşul care nu merită să fie în România şi ar trebui măcar în Austria să se situeze dacă nu chiar în Germania, amabilitatea persoanelor care lucrează cu publicul este primul lucru pe care-l întâlneşti. La chioşcul de ziare din gară, la magazinul de la colţul blocului unde stă soră-mea şi la hotelul de 4 stele unde am fost cazată am auzit “Mulţumesc” rostit de angajaţi. Mulţumesc pentru că am cumpărat, rest primit la leu, cu naturaleţe nu cu afectarea vânzătoarei din Timişoara, atât de conştientă că ea “stă în Vest”, ofuscată că nu vin clienţii cu bani ficşi. Am primit informaţii cu solicitudine, oamenii pe care i-am oprit pe stradă au fost mai întâi surprinşi că i-am abordat, apoi amabili şi mi-au răspuns. Spun surprinşi pentru că un al doilea lucru frapant este faptul că nimănui nu-i pasă de tine. Nici cum arăţi, cum mergi, cum eşti îmbrăcat. Fiecare îşi vede de treaba lui, nu interacţionează cu nimeni şi, mai ales, nu studiază pe nimeni. Evident că atunci când îi scoţi din realitatea lor cu întrebările tale de turist novice sunt surprinşi.

După amabilitate, am văzut în Bucureşti multă lume îmbrăcată bine. Când spun îmbrăcat bine nu mă refer la firme sclipitoare sau nu. Nu mă refere la haine scumpe sau ieftine, nu mă refer decât la o plăcută asociere de culori, texturi, şi stiluri, o multitudine de stiluri (de la emo la elegant, smart casual şi sport). Am fost fericită să văd în Bucureşti tineri bine îmbrăcaţi. E adevărat că m-am plimbat pe Lipscani, unde bănui că paleta vizuală a fost mai largă decât dacă m-aş fi plimbat prin Ferentari. Bucureştenii se plâng că sunt înconjuraţi de piţipoance şi cocălari. O fi. Că nu am avut plăcerea să ajung la Bamboo sau pe Dorobanţi. Însă proporţia de oamenii urât şi anost îmbrăcaţi este mai mare pe frumosul centru al Timişoarei decât în Bucureşti. Asta dacă stăm să comparăm doar zonele centrale.

Apoi, Bucureştiul se laudă cu acel amestec de nou şi vechi inconfundabil. Ori de câte ori am ajuns în capitală, m-a lovit un puternic sentiment că acesta e oraşul lui Ceauşescu. Pentru că arhitectura grobiană concepută în acea vreme îşi pune atât de pregnant amprenta asupra oraşului încât dacă nu eşti foarte atent ai impresia că nu a existat nimic înainte de Ceauşescu. Şi totuşi mie-mi place Palatul Parlamentului. Şi-mi place şi centrul de la Unirii cu blocurile acelea construite de Ceauşescu în locul unor vechi conace. Şi mi-a plăcut să mă plimb şi pe Calea Victoriei.

Comercial, Bucureştiul e exact ca orice capitală a lumii: ieftin şi scump. Luxul este, în Bucureşti, teribil de costisitor. Marile firme nu se dezmint şi aplică preţuri de capitală. Însă magazinele de cartier şi hipermarketurile oferă preţuri comparabil mai mici. Plus că şi lucrurile ieftine (îmbrăcăminte de copii, de exemplu, pentru că eu asta am studiat) arată bine şi denotă oarecare calitate. Nu vorbesc aici de Dragonul Roşu că nici aici  nu am avut plăcerea să ajung.

Nu m-aş putea muta însă în Bucureşti. Nu-mi place agitaţia, stresul, nu-mi place lumea multă de la metrou şi faptul că eşti obligată să te înghesui involuntar în alte persoane. Nu-mi place să merg cu metroul. Viteza aceea ameţitoare îmi dă o stare de leşin. Prefer oricând liniştea Timişoarei.

Bucureştiul e ca o doamnă de viţă nobilă, sacrificată unor interese alienate. Bucureştiul rămâne un spectacol de văzut.

Posted amalgam |