Gânduri potrivite

… dar dacă te vede prost te taie de tot, aş continua eu. Mi se pare că tendinţa mult prea generală a naţiei noastre e umilinţa. Ne umilim la medic, la şcoală, la serviciile publice, la şefi. În general ne umilim ca să obţinem ceva. Are naţia noastră o doză imensă de servilism ce nu poate fi egalat. Totuşi, pentru că suntem de asemenea o sumă de antagonisme, nu suntem umili taman când trebuie: atunci când greşim, atunci când nu avem nimic de spus, atunci când nu avem dreptate.

Relaţiile sociale nu ar trebui să se bazeze pe umilinţă. Umilinţa este un factor dăunător spiritului, îl macină şi-l ucide încet-încet. Fiind o naţie profund religioasă (aparent, doar) chiar Biblia la care ne raportăm ne învaţă să fim umili şi supuşi. Vin eu şi întreb: supuşi cui şi de ce? De ce m-aş umili eu în faţa şefului, în faţa vânzătoarei de la magazin, în faţa directoarei de la creşă? De ce trăim într-o lume atât de strâmbă în care nu ne putem purta cu demnitate şi nu putem să fundamentăm relaţii de respect. Respect faţă de vânzătoarea de la magazin, faţă de directoarea de la creşă, faţă de clienţi, faţă de pacienţi, faţă de familie şi faţă de colegi?

Umilinţa nu poate aduce nimic pozitiv. Hai să nu ne mai complacem şi să începem să fim demni. Iar primul pas către demnitate e să recunoaştem atunci când greşim. Încăpăţânarea este apanajul omului prost. Dacă nu poţi să-ţi ceri iertare atunci când ai greşit nu înseamnă că eşti demn, înseamnă că eşti prost. Înseamnă că mintea ta nu înţelege că fără relaţii corecte o societate nu poate supravieţui.

Posted fără noimă |