Gânduri potrivite

În dimineaţa următoare am vizitat Mânăstirea Voroneţ cu al său albastru faimos. Mânăstirea este asemănătoare în ceea ce priveşte picturile exterioare cu Moldoviţa şi Suceviţa; pe interior se remarcă din nou picturile cu scene biblice prezente şi la Mânăstirea Humorului. Voroneţ este o mânăstire de maici, dar aici primează brandul turistic mai degrabă decât liniştea pe care am întâlnit-o la Dragormirna şi la Moldoviţa. Ca idee, pentru cei amatori de astfel de trasee, care vor să economisească mai mult la cazări (cum am fi vrut şi noi) şi să viziteze mai mult, pe drumul către Voroneţ, foarte aproape de mânăstire, pe malul râului Moldova există excelente posibilităţi de de camping. Erau extrem de multe corturi deja instalate acolo. Noi am fi ales mai mult cortul în locul pensiunilor dacă am fi găsit locuri populate, aşa la marginea pădurii sau a drumului … nu prea-ţi dă mâna să faci asta.

Târgu Neamţ ne-am fi aşteptat să fie mai frumos. Indicatoarele funcţionează însă destul de bine în zona Bucovinei şi Moldovei. Am ajuns la Cetatea Neamţului. Chiar în parcare este InfoPoint turistic şi am aflat despre posibilităţi de camping. Până la cetate se ajunge pe jos, un drum de 20 de minute în urcare. Mergi înconjurat de pădure, pe alocuri sunt băncuţe pentru odihna celor neobişnuiţi cu activităţi fizice. Cetatea Neamţului este exact aşa cum o descriu letopiseţele: impunătoare, demnă, nobilă. Spre deosebire de Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatea Neamţului este complet reamenajată. Cu finanţări europene s-a încercat recrearea atomosferei de odinioară. Tariful de intrare este 6 lei/persoană, bani pe care cetatea îi merită din plin. În fiecare încăpere există informaţii şi panouri cu istoricul încăperii, al cetăţii şi al vremurilor respective.

Mai jos, câteva poze:

În ultima poză o panoramă a oraşului de pe cetate. Dacă priviţi cu atenţie se vede şi albia secată a Ozanei cea frumos curgătoare în care se oglindea odată mândră …. Cetatea Neamţului. Ozana este de fapt râul Neamţ.

De la Cetatea Neamţului am plecat către mânăstirea Secu, unde intenţionam să întindem cortul. Pe malul râului Neamţ (Ozana) cu aproximativ 2 kilometri de Mânăstirea Secu şi mai sus până la Mânăstirea Sihăstria există posibilităţi excelente de camping. Toată porţiunea era ocupată la maxim de turişti sau localnici. Noi am oprit cu 2 kilometri înainte de mânăstire, dar ar fi trebuit să avem răbdare să urcăm mai aproape de Sihăstria, locurile fiind chiar mai bune pentru cort. Ah, pe traseu am văzut 2 pensiuni numite Codrii de aramă şi Pădurea de argint, de unde bănui că şi faimoasele: “de treci codrii de aramă de departe vezi albind/ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint…” tot de zona asta se leagă.

Deşi din Judeţul Neamţ începe Moldova, care nu a fost în parte a Imperiului Habsburgic şi am văzut asta în arhitectura clădirilor, în căsuţele oarecum mai sărăcuţe ale localnicilor, ţin să vă anunţ, dragi bănăţeni mândri şi orgolioşi, că pe toată întinderea de vreo 5 kilometri pe malul râului, unde erau sute de corturi nu am văzut nici măcar într-un ochi de iarbă verde mizeria pe care o lăsaţi voi pe malul Timişului la Şag, Albina sau alte locuri unde încingeţi un grătar, mâncaţi mici, beţi bere şi ascultaţi manele, petrecând ca nişte neamuri proaste ce sunteţi. Da, au montat autorităţile pubele şi oamenii chiar le folosesc, dar la câţi erau pe-acolo sunt convinsă că au luat şi acasă gunoaiele pentru că era ochi de curat. Da, să nu vă mai aud de moldoveni, măi cefe groase înfumurate şi proaste ce lăsaţi mizerie în urmă de nu poţi întinde nicio pătură ….

Aşadar, am pus cortul lângă Secu, ne-am împrietenit cu o familie din Iaşi care vin acolo lunar. V-am spus că cel mai mult în toată excursia mi-a plăcut să vorbesc cu localnicii? Am cunoscut atâta lume, din zone atât de diferite, fiecare cu particularităţile şi farmecul ei … fascinant.

Noaptea s-a dovedit că am avut ghinionul fantastic de a ne fi aşezat lângă nişte tineri ce n-aveau chef de somn. Au încercat să facă foc de tabără cu benzină, au cântat şi au ascultat muzică la maxim cam toată noaptea …

În rest toate bune.

Nu mai ştiu ce titlu să dau. Sunt înconjurată de nesiguranţă, de oameni dezamăgiţi, de prieteni supăraţi, de vecini stresaţi, de vânzătoare acre, de lume tristă. Prieteni apropiaţi îşi fac gânduri de a lăsa totul în urmă şi a lua calea străinătăţii. Familii cu situaţii materiale bune, fără rate sau chirii, cu locuri de muncă relativ stabile, familii de bugetari care au suferit tăierile, dar au totuşi salarii mai mari decât alte categorii de bugetari, prieteni cu chirii sau rate; cam toţi s-au săturat. M-aş sătura şi eu dacă nu aş avea o doză mare de toleranţă, optimisim şi miserupism, inedit combinate. Nu vreau să fiu ipocrită să spun că patriotismul mă ţine în România, deşi pe măsură ce o descopăr o iubesc tot mai mult. Până la urmă România e ca o fată bătrână iubită şi înşelată de iubiţi. România n-are nicio vină.

Totuşi nu mă gândesc să plec. Am aici familie, sunt ataşată de lucrurile mele, de casa mea, de viaţa mea. Şi ce să fac dincolo? Mâinile nu mă ajută ca să muncesc ceva practic. Studiile servesc la ce? Să predau germană sau engleză? Traducător? Să fim serioşi. Rigorile lumii occidentale sunt diferite de ce ştim noi, românii, să facem. Nu neg. Viaţa poate fi mai simplă, mai sigură, mai calmă.

Dar la ce bun atâta rutină? La ce bun atâta calm?

Am intrat p’acilea să şterg praful. Am aprobat vreo 3 comentarii, am şters 50 de spam-uri, m-am uitat în jur. Toate bune, nimica nimicuţa nu s-a mişcat de la loc. Intact, aşa cum am lăsat. Mai rămâne aşa o vreme că nici nu respir. La propriu şi la figurat. La propriu pentru că am 32 de grade în casă cu rulourile trase în jos (aşa-mi trebuie că nu mi-am pus aer condiţionat când mă lăfăiam…). La figurat pentru că am de lucru de nu-mi văd capul, copilul, soţul, casa, praful de pe mobili. A, mobili …. pe canicula asta infernală soţul a făcut supremul efort şi mi-a zugrăvit sufrageria azi. Mă rog de el de-o lună. Mobila e gata de 2 săptămâni, le-am zis la meşteri să mi-o ţină la ei în atelier că eu nu am zugrăvit încă. Azi am reuşit. Mă uit în casă e un haos total. Mâine împachetez pruncul cu destinaţia Caransebeş. Măcar acolo poate dormi noaptea că e răcoare. Şi de mâine trebuie să văd cum gestionez timpul: mobili şi lucruri sau traduceri? Trebe’ văzut şi studiat.

Ah, da. Nimeni nu angajează. E vară, e soare nu le arde de interviuri, probabil. Sau nu prezint interes. Indiferent, nu regret. Dacă merge tot aşa până-n toamnă nici nu mă mai angajez niciunde. E plăcut să stai acasă să ai timp să savurezi cafeaua. Ah, cafeaua. Am făcut o cafea azi de-am zis că-mi stă inima-n loc. Pff.Tare.

Au sosit şi pensulele mele şi primer-ul. I now feel complete.

Cireşele sunt bune. A apărut timid şi porumbul. Soiul ăla dulce dulce, modificat genetic cu boabe dese pe ştiulete. Un deliciu. Şi roşiile alea lunguieţe olteneşti. Deocamdată tot de seră da’ au gust de roşii, semn că tot oltenii cultivă cele mai bune roşii. Şi mierea de salcâm proaspăt stoarsă. Cu gust intens de ceară şi floare de salcâm şi albă-albă la culoare.

Şi oscilez dacă să mă tund scurt sau nu. Şi gata.

Peste 3 săptămâni plec în Deltă. La capătul lumii, acolo departe-departe unde nu circulă maşini, cu barca pe canale, printre stuf şi pelicani şi nuferi. Şi sper să mănânc şi raci. Şi sper că se va sătura şi soţul de pescuit să nu mai aud de undiţe până la anul.

Şi gata. Vă salut, vă doresc concedii plăcute şi relaxante. Good bye!

PS: Ah, a reapărut guma Turbo. Aia de la Italia ‘90 şi apoi SUA ‘94. Acelaşi gust, aceeaşi gumă tare. Acum şi cu tatuaje. Aceleaşi emoţii. Mă încearcă o tristeţe că s-au dus vremurile alea. Că România nu joacă la Mondiale, ci prin cluburi de noapte. Ce vremuri, ce emoţii, ce goluri. Argentina-România, România-Suedia. Apogeu şi declin. La alb-negru, da. M-am uitat la SUA ‘94, la tot campionatul la un Diamant alb-negru. Şi apoi seara pe stradă ne adunam cu toţii şi toatele să ne uităm la cartonaşele Turbo. Italia ‘90, ce imn de Mondiale. Ce Maldini superb. Şi ăla, de-i zicea Roberto Baggio. Şi Batistuta. Ştiţi ce intens l-am urât pe Vlădoiu? Bietul amărât….

Situaţia asta de şomeră e nouă pentru mine. Uneori când mă sună cineva şi mă întreabă ce fac îmi vine să răspund invariabil “uite, la lucru”. Altădată îmi vine chiar să zic: “M, bună ziua” (unde M e firma unde lucram). Mă uit în casă aragazul ar trebui spălat, geamului de la balcon nu i-ar strica şi lui nişte CIF şi CLIN, poate dacă aş vrea musai aş putea trece prin toată casa să mai deretic ceva. Dar nu-s gospodină. Când soţul e la lucru toată ziua îmi rămâne mie sarcina să fac ceva de mâncare pentru puiul de cioară mai ales, pentru că eu, în ciuda dimensiunilor considerabile aş putea trăi numai cu pateu decât să gătesc ceva…. Până acum 3 încercări culinare. Toate la cuptor. Hai să vă explic mai clar să nu credeţi că am făcut cine ştie ce minuni.

Ziua 1: Cartofi copţi. Luni dimineaţa, uitându-mă în frigider şi văzând doar ciorba de perişoare al cărei fan NU sunt, zic: ia să mânc eu cartofi copţi. Pare simplu, nu? Spălat, pus cartofii în tavă, aprins cuptorul. Mers să întorc cartofii. Ars la mână. La stânga. Am folosit mănuşi, m-am ars fix unde se termină mănuşile. Mers să scot cartofii din cuptor. Ars din nou. Cam tot în acelaşi loc, puţin mai la dreapta. Să am 2 semne.

Ziua 2: ciocănele la cuptor cu cartofi. Scos tava, ars la mâna dreaptă unde se termină mănuşile. Ieşit destul de bine ciocănelele doar că nu s-au rumenit aşa frumos.

Ziua 3: pulpe de pui la cuptor cu legume. Ieşit destul de bine. Ars la buricele degetelor, cu tot cu mănuşi pe ele atunci când scos tava ca să întorc pulpele că aşa dictat soţul la telefon că se rumenesc mai bine dacă le mai întorc şi picur apă (din tavă) pe ele.

Azi iară sunt singură de capul meu la bucătărie. Mă uit la mâini, ar fi locuri unde mă mai pot arde ….

Cu partea de freelancing stau foarte foarte bine. Parcă toate semnele mi-ar arăta că ar fi mai bine să mă orientez spre asta. Comenzi peste comenzi, nu mai adorm cu Alexei când citesc povestea, instinctiv îmi sare somnul aşa cum îmi sărea prin 2008 când ştiam că am tone de tradus şi nu-mi permit luxul de a dormi. O singură problemă ar fi aici că în afară de cei câţiva clienţi direcţi şi constanţi (care oricum nu au de tradus atâta încât să make eu a living) tarifele sunt jalnic de mici. Ar însemna să ajung la tarifele pe care le practicam prin 2004 când am intrat în branşă. Puţin descurajant pentru cineva care ar vrea să trăiască din traduceri. La tarifele astea cred că nici lucrând NON STOP, presupunând că e şi de lucru şi am şi eu putere nu aş ajunge la vreo bânză decentă. Soluţia ar fi să mă zbat să “cuceresc” clienţi direcţi noi. Clienţi direcţi înseamnă companii cu alt obiect decât traducerile, dar care au nevoie de traduceri constant. Multinaţionale din astea. Timişoara e mare. Sunt multe companii. Dar ar fi ciudat să mă prezint la uşă cu o carte de vizită să spun: ştiţi, eu sunt … Vedem…

Ei, dar în ciuda faptului că AM DE LUCRU, metehnele vechi nu se lasă vindecate prea uşor. Scrie ieri Tomata un articol-leapşă pe care-l citeşte Tatiana cu nesaţ. Apoi intră pe youtube şi dă căutare: Corazon Salvaje…. Şi de ieri stă pe youtube şi savurează iubirea din filme. Nu mă uit la telenovele. Nu mă uit nici măcar la televizor; când sunt singură acasă televizorul e stins. Dar Corazon Salvaje asta e cea mai bună şi mai romantică telenovelă a tuturor timpurilor posibile. Şi actorul ăsta căruia-i şade părul mai bine decât îmi stă mie când plec de la coafor, cu vocea asta … spuneţi voi dacă nu vă dă fiori ….

(Ascultaţi şi dialogurile…. cu răbdare că altfel pierdeţi farmecul conversaţiei. Domnii să se abţină de la cârcoteli ridicole )

Legea Educaţiei este un proiect contestat de profesori, universitari, elevi şi părinţi. Elevii şi părinţii contestă probabil pentru că nu sunt suficient de informaţi. Altfel, şi-ar da seama că schimbarea în acest caz nu este doar un motiv caragialean, ci este reală, palpabilă şi, mai ales, benefică. Într-un sistem educaţional putrezit, care nu mai produce valori, ci vedete, guvernat de rectori îmbuibaţi şi profesori sictiriţi, Funeriu vine cu o lege tip F5 care îşi doreşte să promoveze calitatea. Am spus clar şi conştient “îşi doreşte” pentru că de aici până la implementarea corectă şi ideală sunt mulţi paşi, pe care România nu a dovedit niciodată că ar fi dispusă să-i parcurgă.

Din proiectul lui Funeriu două aspecte mi-au atras atenţia, deci mă voi concentra pe ele:

1. Eliminarea examenului de titularizare.

Pentru profani, în acest moment există această “instituţie a examenului de titularizare” al cărei rol mie-mi scapă pentru moment. Teoretic, acest examen se susţine pentru ca un tânăr absolvent să poată “prinde” un post de profesor/învăţător/educator într-una din unităţile de învăţământ din ţară, în funcţie de locurile disponibile. Ironia face ca de prea puţine ori să existe undeva locuri disponibile pentru titularizare, de cele mai multe ori acestea fiind reţinute pentru concedii maternitate, plecări pe undeva ale profesorilor titulari, urmează ca fiul directorului să termine facultatea şi postul e al lui etc… Deci nu există posturi. Se merge aşadar la examenul respectiv pentru obţinerea notei de trecere (care este 7) şi se rămâne cu examenul dat. În cel mai bun caz absolventul găseşte un post de suplinitor pe undeva la vreo unitate şcolară unde postul de titular este rezervat. Între titular şi suplinitor singura diferenţă este că titularul este veşnic pe post (mă rog, cât de veşnică e viaţa de om în câmpul muncii), iar suplinitorul trebuie în fiecare an să-ţi caute o unitate şcolară unde să suplinească un titular rezervat. Cazurile bune sunt când postul rămâne disponibil pentru suplinirea 2-3 ani la rând şi suplinitorul amărâtul are norocul să rămână în aceeaşi şcoală. Salarial sau la nivel de competenţe nu există diferenţe.

Neajunsurile sistemului cred că sunt concentrate deja în rândurile de mai sus, dar pentru cei care nu s-au prins, mai explicăm odată: titularul este veşnic pe post. Asta indiferent că este competent sau nu, că este pregătit sau nu, că este capabil sau nu, că este potrivit sau nu pentru meseria de dascăl. Adică, toţi sictiriţii şi sătuii de catedră, toţi îmbuibaţii din meditaţii şi altele sunt titulari pe posturi. Sigur, nu numai ei. Alături de ei, există, ca în orice sistem şi dascăli competenţi şi demni de toată lauda. Nu despre ei e vorba.

Ce vrea Funeriu? Funeriu vrea să elimine acest sistem. Vrea să nu mai garanteze unui sictirit locul veşnic la catedră şi să instaureze criterii de competenţă. Vrea să lase la alegerea şcolilor ce oameni să-şi aducă. Ups? Sună a privatizare? Este privatizare de stat. Astfel, locul nu mai devine cald şi veşnic ci devine mobil şi condiţionat. Condiţionat de competenţă şi mai ales dăruire. Adică: dacă şcoala mă vrea, eu pot să fiu profesor acolo dacă mă dovedesc capabil şi nu-mi trebuie un 7 să dovedesc că sunt bun.

Pentru cei care încă nu s-au prins: acest sistem dă o şansă tinerilor. Nu în defavoarea bătrânilor, în defavoarea sistemului. Sigur, există pericolul şpăgii ca să ajungi la o şcoală. Dar, să fim serioşi, şpagă se dă şi acuma. Numai că nu se dă la director, ci la un întreg angrenaj din Inspectorat. Plus de asta, ai şanse să nimereşti şi directori cu coloană vertebrală. Ceea ce acum, chiar dacă ăştia există, nu te ajută cu nimic că trebuie să treci de titularizare.

2. Portofoliu de evaluare pentru elevi

Ştiţi, da, ştiţi că notele nu au absolut nicio importanţă? Ştiţi că notele reflectă numai un sistem decrepit bazat pe învăţare mecanică a unor concepte tocite de alţii+starea de spirit + preferinţele profesorului + nivelul de exigenţă al acestuia? Ştiţi că ar fi mult mai important ca un elev să poată înţelege singur “ce-a vrut să spună poetul” fără să înveţe pagini întregi de comentariu literar, să poată clasifica autori într-un curent literar cunoscând caracteristicile respectivului curent şi opera autorilor? Ştiţi? Ştiţi că mult mai simplă ar fi practica în laborator decât învăţarea unor mecanisme chimice sau fizice? Ştiţi că mult mai uşor ar învăţa elevii matematica (până şi eu) dacă ar pricepe la ce folosesc derivatele, mulţimile şi combinările dacă ar şti cum se aplică în viaţa de zi cu zi?

Deci da.

Pe Travel&Living rulează o emisiune în care fetiţe de până în 6 ani (din câte se pare) sunt la un soi de concurs de frumuseţe greţos. Greţos pentru că nu se prezintă naturale cu aerul inocent al vârstei, ci poartă peruci sau păr excesiv coafat (nici la concursurile de Miss cu adulte n-am văzut aşa frizuri) şi machiate grotesc. Astfel, vârsta e anulată rămânând numai clasicul “Barbie American Syndrome” [nu vă obosiţi să-l căutaţi, e inventat de mine] [dar nu m-ar mira să existe].

Un lucru interesant pe care-l observ e că mamele acestor fetiţe sunt în proporţie de 95 nişte grase obeze hidoase. Obezitatea denotă indolenţă şi lene [şi eu vorbesc aici din proprie experienţă, nu din cărţi].

Păi, dom’le, mamele astea obeze (obezitatea aia tipic americănească de McDonald’s) de aia le-au şi adus la concurs pe bietele fete ca să trăiască ceea ce ele nu au trăit niciodată. Unele se mai şi trezesc să fie nemulţumite de prestaţia copilei pe scenă.

Acum serios, americanii ăştia nu au nicio instituţie care să se auto-sesizeze? Drepturile Omului?