Ah, da. Nimeni nu angajează. E vară, e soare nu le arde de interviuri, probabil. Sau nu prezint interes. Indiferent, nu regret. Dacă merge tot aşa până-n toamnă nici nu mă mai angajez niciunde. E plăcut să stai acasă să ai timp să savurezi cafeaua. Ah, cafeaua. Am făcut o cafea azi de-am zis că-mi stă inima-n loc. Pff.Tare.

Au sosit şi pensulele mele şi primer-ul. I now feel complete.

Cireşele sunt bune. A apărut timid şi porumbul. Soiul ăla dulce dulce, modificat genetic cu boabe dese pe ştiulete. Un deliciu. Şi roşiile alea lunguieţe olteneşti. Deocamdată tot de seră da’ au gust de roşii, semn că tot oltenii cultivă cele mai bune roşii. Şi mierea de salcâm proaspăt stoarsă. Cu gust intens de ceară şi floare de salcâm şi albă-albă la culoare.

Şi oscilez dacă să mă tund scurt sau nu. Şi gata.

Peste 3 săptămâni plec în Deltă. La capătul lumii, acolo departe-departe unde nu circulă maşini, cu barca pe canale, printre stuf şi pelicani şi nuferi. Şi sper să mănânc şi raci. Şi sper că se va sătura şi soţul de pescuit să nu mai aud de undiţe până la anul.

Şi gata. Vă salut, vă doresc concedii plăcute şi relaxante. Good bye!

PS: Ah, a reapărut guma Turbo. Aia de la Italia ‘90 şi apoi SUA ‘94. Acelaşi gust, aceeaşi gumă tare. Acum şi cu tatuaje. Aceleaşi emoţii. Mă încearcă o tristeţe că s-au dus vremurile alea. Că România nu joacă la Mondiale, ci prin cluburi de noapte. Ce vremuri, ce emoţii, ce goluri. Argentina-România, România-Suedia. Apogeu şi declin. La alb-negru, da. M-am uitat la SUA ‘94, la tot campionatul la un Diamant alb-negru. Şi apoi seara pe stradă ne adunam cu toţii şi toatele să ne uităm la cartonaşele Turbo. Italia ‘90, ce imn de Mondiale. Ce Maldini superb. Şi ăla, de-i zicea Roberto Baggio. Şi Batistuta. Ştiţi ce intens l-am urât pe Vlădoiu? Bietul amărât….

Ziua 1: Cartofi copţi. Luni dimineaţa, uitându-mă în frigider şi văzând doar ciorba de perişoare al cărei fan NU sunt, zic: ia să mânc eu cartofi copţi. Pare simplu, nu? Spălat, pus cartofii în tavă, aprins cuptorul. Mers să întorc cartofii. Ars la mână. La stânga. Am folosit mănuşi, m-am ars fix unde se termină mănuşile. Mers să scot cartofii din cuptor. Ars din nou. Cam tot în acelaşi loc, puţin mai la dreapta. Să am 2 semne.

Ziua 2: ciocănele la cuptor cu cartofi. Scos tava, ars la mâna dreaptă unde se termină mănuşile. Ieşit destul de bine ciocănelele doar că nu s-au rumenit aşa frumos.

Ziua 3: pulpe de pui la cuptor cu legume. Ieşit destul de bine. Ars la buricele degetelor, cu tot cu mănuşi pe ele atunci când scos tava ca să întorc pulpele că aşa dictat soţul la telefon că se rumenesc mai bine dacă le mai întorc şi picur apă (din tavă) pe ele.

Azi iară sunt singură de capul meu la bucătărie. Mă uit la mâini, ar fi locuri unde mă mai pot arde ….

Cu partea de freelancing stau foarte foarte bine. Parcă toate semnele mi-ar arăta că ar fi mai bine să mă orientez spre asta. Comenzi peste comenzi, nu mai adorm cu Alexei când citesc povestea, instinctiv îmi sare somnul aşa cum îmi sărea prin 2008 când ştiam că am tone de tradus şi nu-mi permit luxul de a dormi. O singură problemă ar fi aici că în afară de cei câţiva clienţi direcţi şi constanţi (care oricum nu au de tradus atâta încât să make eu a living) tarifele sunt jalnic de mici. Ar însemna să ajung la tarifele pe care le practicam prin 2004 când am intrat în branşă. Puţin descurajant pentru cineva care ar vrea să trăiască din traduceri. La tarifele astea cred că nici lucrând NON STOP, presupunând că e şi de lucru şi am şi eu putere nu aş ajunge la vreo bânză decentă. Soluţia ar fi să mă zbat să “cuceresc” clienţi direcţi noi. Clienţi direcţi înseamnă companii cu alt obiect decât traducerile, dar care au nevoie de traduceri constant. Multinaţionale din astea. Timişoara e mare. Sunt multe companii. Dar ar fi ciudat să mă prezint la uşă cu o carte de vizită să spun: ştiţi, eu sunt … Vedem…

Ei, dar în ciuda faptului că AM DE LUCRU, metehnele vechi nu se lasă vindecate prea uşor. Scrie ieri Tomata un articol-leapşă pe care-l citeşte Tatiana cu nesaţ. Apoi intră pe youtube şi dă căutare: Corazon Salvaje…. Şi de ieri stă pe youtube şi savurează iubirea din filme. Nu mă uit la telenovele. Nu mă uit nici măcar la televizor; când sunt singură acasă televizorul e stins. Dar Corazon Salvaje asta e cea mai bună şi mai romantică telenovelă a tuturor timpurilor posibile. Şi actorul ăsta căruia-i şade părul mai bine decât îmi stă mie când plec de la coafor, cu vocea asta … spuneţi voi dacă nu vă dă fiori ….

(Ascultaţi şi dialogurile…. cu răbdare că altfel pierdeţi farmecul conversaţiei. Domnii să se abţină de la cârcoteli ridicole )

Din proiectul lui Funeriu două aspecte mi-au atras atenţia, deci mă voi concentra pe ele:

1. Eliminarea examenului de titularizare.

Pentru profani, în acest moment există această “instituţie a examenului de titularizare” al cărei rol mie-mi scapă pentru moment. Teoretic, acest examen se susţine pentru ca un tânăr absolvent să poată “prinde” un post de profesor/învăţător/educator într-una din unităţile de învăţământ din ţară, în funcţie de locurile disponibile. Ironia face ca de prea puţine ori să existe undeva locuri disponibile pentru titularizare, de cele mai multe ori acestea fiind reţinute pentru concedii maternitate, plecări pe undeva ale profesorilor titulari, urmează ca fiul directorului să termine facultatea şi postul e al lui etc… Deci nu există posturi. Se merge aşadar la examenul respectiv pentru obţinerea notei de trecere (care este 7) şi se rămâne cu examenul dat. În cel mai bun caz absolventul găseşte un post de suplinitor pe undeva la vreo unitate şcolară unde postul de titular este rezervat. Între titular şi suplinitor singura diferenţă este că titularul este veşnic pe post (mă rog, cât de veşnică e viaţa de om în câmpul muncii), iar suplinitorul trebuie în fiecare an să-ţi caute o unitate şcolară unde să suplinească un titular rezervat. Cazurile bune sunt când postul rămâne disponibil pentru suplinirea 2-3 ani la rând şi suplinitorul amărâtul are norocul să rămână în aceeaşi şcoală. Salarial sau la nivel de competenţe nu există diferenţe.

Neajunsurile sistemului cred că sunt concentrate deja în rândurile de mai sus, dar pentru cei care nu s-au prins, mai explicăm odată: titularul este veşnic pe post. Asta indiferent că este competent sau nu, că este pregătit sau nu, că este capabil sau nu, că este potrivit sau nu pentru meseria de dascăl. Adică, toţi sictiriţii şi sătuii de catedră, toţi îmbuibaţii din meditaţii şi altele sunt titulari pe posturi. Sigur, nu numai ei. Alături de ei, există, ca în orice sistem şi dascăli competenţi şi demni de toată lauda. Nu despre ei e vorba.

Ce vrea Funeriu? Funeriu vrea să elimine acest sistem. Vrea să nu mai garanteze unui sictirit locul veşnic la catedră şi să instaureze criterii de competenţă. Vrea să lase la alegerea şcolilor ce oameni să-şi aducă. Ups? Sună a privatizare? Este privatizare de stat. Astfel, locul nu mai devine cald şi veşnic ci devine mobil şi condiţionat. Condiţionat de competenţă şi mai ales dăruire. Adică: dacă şcoala mă vrea, eu pot să fiu profesor acolo dacă mă dovedesc capabil şi nu-mi trebuie un 7 să dovedesc că sunt bun.

Pentru cei care încă nu s-au prins: acest sistem dă o şansă tinerilor. Nu în defavoarea bătrânilor, în defavoarea sistemului. Sigur, există pericolul şpăgii ca să ajungi la o şcoală. Dar, să fim serioşi, şpagă se dă şi acuma. Numai că nu se dă la director, ci la un întreg angrenaj din Inspectorat. Plus de asta, ai şanse să nimereşti şi directori cu coloană vertebrală. Ceea ce acum, chiar dacă ăştia există, nu te ajută cu nimic că trebuie să treci de titularizare.

2. Portofoliu de evaluare pentru elevi

Ştiţi, da, ştiţi că notele nu au absolut nicio importanţă? Ştiţi că notele reflectă numai un sistem decrepit bazat pe învăţare mecanică a unor concepte tocite de alţii+starea de spirit + preferinţele profesorului + nivelul de exigenţă al acestuia? Ştiţi că ar fi mult mai important ca un elev să poată înţelege singur “ce-a vrut să spună poetul” fără să înveţe pagini întregi de comentariu literar, să poată clasifica autori într-un curent literar cunoscând caracteristicile respectivului curent şi opera autorilor? Ştiţi? Ştiţi că mult mai simplă ar fi practica în laborator decât învăţarea unor mecanisme chimice sau fizice? Ştiţi că mult mai uşor ar învăţa elevii matematica (până şi eu) dacă ar pricepe la ce folosesc derivatele, mulţimile şi combinările dacă ar şti cum se aplică în viaţa de zi cu zi?

Deci da.

Un lucru interesant pe care-l observ e că mamele acestor fetiţe sunt în proporţie de 95 nişte grase obeze hidoase. Obezitatea denotă indolenţă şi lene [şi eu vorbesc aici din proprie experienţă, nu din cărţi].

Păi, dom’le, mamele astea obeze (obezitatea aia tipic americănească de McDonald’s) de aia le-au şi adus la concurs pe bietele fete ca să trăiască ceea ce ele nu au trăit niciodată. Unele se mai şi trezesc să fie nemulţumite de prestaţia copilei pe scenă.

Acum serios, americanii ăştia nu au nicio instituţie care să se auto-sesizeze? Drepturile Omului?

Chestia asta cu făcutul patului am trăit-o ca experienţă, ca să-i zic aşa. Pe vremea când eram studentă într-o cameră de cămin patul era făcut şi mai puneam şi o pătură pe el să arate bine, că de, aia era şi bucătărie şi living şi cameră de pudrat nasul ca să zic aşa. Asta cu pudratul nasului luaţi-o chiar aşa, nu metaforic. Ulterior, când m-am mutat într-o casă cu dormitor şi sufragerie, am tot făcut patul inclusiv cu cuvertură asortată cu draperiile, zugrăveala ba chiar şi cu goblenul cu Cina cea de taină de deasupra patului pentru că totul era nou şi-mi plăcea să fie perfect. Ulterior m-a  cam lăsat boala, pe fondul lipsei de timp. Am revenit la bunul obicei de a face patul dimineaţa când am remarcat că atunci când ajung acasă şi intru în dormitor, patul dezordonat cu plapuma răsucită arată atât de rău, de parcă în toată casa ar fi o mizerie infernală. În comparaţie, patul făcut arată proaspăt şi ordonat. Aşa că am reluat obiceiul, fără cuvertură totuşi, că nu am chiar atât de mult timp. De când a crescut şi puiul de cioară şi l-am mutat în pat de oameni mari, îi fac şi lui patul pentru că acolo e şi camera de joacă, mergând tot pe principiul că atunci când revenim care de la serviciu, care de la grădiniţă, e mult mai plăcută o cameră ordonată decât una răsucită cu fundul în sus. La el aş pune şi cuvertură sau pătură, dar n-am găsit încă să cumpăr ceva foarte frumos.

Ei, da’ de ce am căutat pe net cum să fac patul? Păi din plictiseală, v-am zis deja. Pentru că maniera clasică din dormitor de a aranja plapuma peste perne, eventual cu un colţ sau o margine îndoită nu mă mai mulţumea estetic. Deocamdată n-am găsit variante mai interesante.

Totuşi, zilele trecute am avut o vizită: o familie tânără care locuieşte în Germania. Le-am cedat dormitorul pentru că erau şi cu o fetiţă de 3 ani, să doarmă musafirii comod. Când m-am întors eu de la serviciu, patul din dormitor era făcut absolut divin: plapuma împăturită în 4 pe mijloc, pusă în romb, pernele, una peste alta la capul patului. Aşa că până la noi idei, mergem pe plapuma-romb cu perne aşezate la capul patului, alăturat nu una peste alta.

Dacă are cineva şi alte idei din astea de 3 minute, e liberă să le comunice

Pe scurt, sunt pentru eliminarea orelor de religie în forma actuală din învăţământul obligatoriu. Totuşi, religia este un subiect vast şi necesar în pachetul de cunoştinţe generale, aşa că l-aş introduce ca disciplină opţională [atenţie, opţional nu facultativ; adică elevii ar trebui să aibă de ales între mai multe tipuri de discipline de cultură generală...] la liceu, în clasa a XI-a. De ce a XI-a şi nu a XII-a sau a X-a, strict chestiune de preferinţă. Însă structura disciplinei ar trebui schimbată completamente pornind de la ideea că un individ ar trebui să fie liber să-şi aleagă un crez personal. Cursurile opţionale de religie ar trebui să conţină date generale despre religii, origini, tipuri de culte (de la ortodox la musulmani sau scientologic), influenţe asupra evoluţiei societăţii, influenţe asupra dezvoltării umane, bune şi rele ale religiei de-a lungul secolelor. Profesorii de religie trebuie să cunoască în detaliu şi la modul general informaţii despre cultele cele mai importante existente “pe piaţă”, să prezinte ideologiile şi diferenţele sau asemănările dintre ele, să poată prezenta Biblia şi Coranul (la modul extrem de general) şi alte cărţi de căpătâi în cultele religioase, date importante despre cultul ortodox [pentru că românii sunt majoritar ortodocşi] şi viziunile ortodoxe, ateismul şi fanatismul religios.

Religia trebuie să fie o disciplină de cultură generală, în urma studiului căruia elevilor ar trebui să li se deschidă apetitul pentru a afla mai multe despre un anumit cult, putându-şi astfel cristaliza alegerile personale informate.

Deci ar trebui să putem spune că am lămurit problema. Totuşi!!! Să fim bine înţeleşi în casă (apartament cu 3 camere) locuiesc 2 persoane adulte şi un copil de 3 ani. Persoanele adulte suferă, ambele, de o adevărată psihoză în ceea ce priveşte curăţenia şi ordinea lucrurilor. Astfel, partea masculină aspiră zilnic, şterge zilnic pervazele de la geamuri, insistând asupra balconului şi face adevărate crize când vede firimituri, praf plutind în soarele ce străbate pe geam, păr în baie. Partea feminină face crize când vede*** haine altundeva decât în dulap, în coşul de rufe sau pe uscător – după caz, lucruri răsfirate sau în orice alt loc decât cel destinat (lacurile de unghii stau numai în baie în cutia lor, revistele în dulapul din sufragerie, cărţile în bibliotecă, acetona în baie, bureţeii demachianţi şi parfumul în baie, mâncarea de peşti în dulapul ei, scrumiera pe pervazul de la balcon sau în dulap, nu şi pe televizor, pe dvd, pe masa din sufragerie sau pe frigider ori maşina de spălat; pantofii stau NUMAI în dulapul de pantofi, niciodată în faţa lui; intrarea în casă se face prin descălţare la uşă, ÎNAINTE DE A INTRA, adică da, pe casa scării). Tot ea mai face alergie la pastă de dinţi în chiuvetă (dacă aterizează cumva), la lucrurile de pe poliţa din baie care nu sunt perfect aliniate, la paturi nefăcute, la jucării împărştiate, la jucării în sufragerie, la cuier prea aglomerat cu zeci de jachete, la aglomerări de lucruri în şpais [cămară adică] etc…

Apoi, în fiecare sâmbătă casa intră în ritual săptămânal care implică aspirat (deşi asta se face şi zilnic), şters praf în toate cotloanele, spălat gresia şi parchetul, baia beneficiază de vreo 2 ore, bucătăria de 1 oră, restul camerelor şi holul de mai vreo 2 ore. Deci cam 5 ore. Fără geamuri, fără dat jos toate jucăriile de pe rafturi şi şters toată mobila din camera maimuţei cu Pronto. Chestia asta se face mai rar, e drept că sunt muulte jucării, muuulte cărţi, muulte maşinuţe… Ar dura 1 zi întreagă.

Ei bine, în condiţiile astea, în condiţiile în care nu se fumează decât pe balcon (şi nu fumează decât o persoană în casă), de unde naiba am adunat atâta praf, atâtea lucruri de aruncat, geamuri atât de murdare, praf pe sub pat, pe dulapuri? Mi-a luat o zi întreagă să termin dormitorul (4 ore) şi sufrageria (4 ore). E drept, singură pentru am trimis bărbaţii la plimbare să am linişte. Şi e drept că am scos tot din dulapuri, am aruncat haine pe care nu le mai poartă nici unul din noi, am triat hainele de vară, am spălat hainele de iarnă, am aruncat reviste, cd-uri, hârtii, 10 mingi (da, fiu-meu are peste 20 de mingi), am aspirat şi bătut pe geam toate cărţile din bibliotecă (şi sunt peste 100), am consumat 3 tuburi de Pronto spray, jumate de flacon de Pronto pentru parchet, un tub de Cif (face minuni Cif să ştiţi, doamnelor sau… domnilor) la rama geamurilor, jumătate de flacon de soluţie de geamuri, aproape o rolă de hârtie (se şterg mirific geamurile cu rolă de hârtie, din aia mare, nu rolă obişnuită de bucătărie), zeci de litri de apă, am aruncat 3 braţe (şi eu am braţe sănătoase nu glumă) de haine şi 2 braţe de reviste. Azi, duminică – şi sper că mă iartă Dumnezeu – am lucrat 2 ore la şpais şi soţul 1 oră la trusa de scule. Până acum nu am făcut nicio curăţenie generală singură. Ba chiar pot să spun că soţul făcea cam ce-i mai mult şi mai urât. Acum am preferat să fie linişte şi să lucru singură. Băieţii au fost să-şi cumpere o maşinuţă cu telecomandă pe care au exersat-o prin parc.

Sunt epuizată şi fericită. Geamurile strălucesc, dormitorul şi dulapurile miros divin, tablourile şi biblioteca şi-au recăpătat farmecul. Mai rămâne camera maimuţei de unde cu siguranţă nu ies înainte de 6 ore (dar dacă prostesc soţul să se ocupe de mobila cu sute de jucării scap ieftin), bucătăria – vreo 3 ore, holul şi balconul (unde nu am decât frigiderul şi geamurile) 2 ore şi baia 4 ore. Dintre toate baia îmi place cel mai mult, bucătăria cel mai puţin.

Aleluia!

*** Da, nu am să înţeleg niciodată cum îşi lasă lumea toate lucrurile împrăştiate şi de ce există lacuri de unghii pe televizor sau mobila de sufgragerie, alături de parfumuri, tuburi de spray, medicamente, pensete, reviste, haine, scumiere, pe mobila de bucătărie toate drăcoveniile lumii, mii de haine în cuier, şerveţele umede aleatoriu prin casă, sirpuri pentru copii te miri pe unde etc. Dom’le, astea ar trebui să aibă şi ele locul lor … Şi da, nu odată am văzut case în totală dezordine, sau diferite instantanee de unde rezultă asemenea dezordine. Există 2 variante: ori am eu o problemă şi astea sunt lucruri perfect normale, ori…

Însă ocazional o mai dau şi ei cu bâtu’-n baltă, cum se zice pe la noi. Să vă povestesc:

Primesc săptămnile trecute un teanc de acte de tradus din germană în română pentru a fi depuse la o licitaţie, conform unui caiet de sarcini. Toate urgent, bineînţeles, toţi vor totul repede. Traduc repede, actele se legalizează (şi pentru cine nu ştie, notarii au tarife mai mari şi uneori legalizarea unui act, adică doar faptul că certifică ei semnătura traducătorului poate fi mai scumpă decât munca efectivă a traducătorului) şi sunt gata de depus.

Ei, dar să vezi pocinog: s-a amânat termenul de depunere a licitaţiei. Cu mai mult de o lună. Ceea ce înseamnă că anumite acte şi-au pierdut valabilitatea. Acte cum ar fi cazierul fiscal. Nu-i nimic, nu-i pagubă, spun clientului, când aveţi certificat nou schimb numai data, e simplu.

Aseară la 11 primesc telefon. 11 e o oră la care nu mulţi şi-ar permite să deranjeze şi în orice caz nu fără să ardă casa sau părul cuiva. Mă sună clientul cu scuze etc să-mi spună că mi-a trimis pe e-mail actele. Eu credeam că e vorba de cazierul fiscal şi mai un act. “Ştiţi, îmi spune, trebuie urgent, vineri se depun actele…” Eu: “păi nu e problemă, modific chiar acuma”. El: “păi, ştiţi (aici mi-l şi imaginez roşind) sunt mai multe acte….” Eu: păi, câte sunt? El: 20 La faza asta mie mi-au ieşit ochii din orbite şi s-au învârtit de 3 ori. 20 de acte nu se fac uşor, plus listat, capsat, pregătit pentru notar ia ceva vreme. Plus că dacă m-a sunat la 11 noaptea, cred că şi-a imaginat că lucrez pe loc la ele. Eu: “na, păi atunci am să văd ce pot face. Lucrez în noaptea asta” (adică şi-a imaginat perfect omul). El: “vă mulţumesc frumos, m-aţi salvat etc…”

Şi încep să lucrez. Când îmi dau seama (după ce am făcut vreo câteva) că de fapt actele sunt aceleaşi cu primele, doar au schimbat denumirea firmei. Şi nu complet, numai forma juridică, deci au renunţat la ceva gen srl sau sa şi au pus altceva. Mă uit atent la extrasul de Registrul Comerţului: hopa, păi noua firmă e activă deja de la 1 ianuarie 2010. Şi atunci mă întreb: de ce, pisici, n-or trimis toate actele de la început pe noua firmă??????????? Cumva pentru că or fost ameţiţi?

Deh, nişte nemţi….

Tatiana

După amabilitate, am văzut în Bucureşti multă lume îmbrăcată bine. Când spun îmbrăcat bine nu mă refer la firme sclipitoare sau nu. Nu mă refere la haine scumpe sau ieftine, nu mă refer decât la o plăcută asociere de culori, texturi, şi stiluri, o multitudine de stiluri (de la emo la elegant, smart casual şi sport). Am fost fericită să văd în Bucureşti tineri bine îmbrăcaţi. E adevărat că m-am plimbat pe Lipscani, unde bănui că paleta vizuală a fost mai largă decât dacă m-aş fi plimbat prin Ferentari. Bucureştenii se plâng că sunt înconjuraţi de piţipoance şi cocălari. O fi. Că nu am avut plăcerea să ajung la Bamboo sau pe Dorobanţi. Însă proporţia de oamenii urât şi anost îmbrăcaţi este mai mare pe frumosul centru al Timişoarei decât în Bucureşti. Asta dacă stăm să comparăm doar zonele centrale.

Apoi, Bucureştiul se laudă cu acel amestec de nou şi vechi inconfundabil. Ori de câte ori am ajuns în capitală, m-a lovit un puternic sentiment că acesta e oraşul lui Ceauşescu. Pentru că arhitectura grobiană concepută în acea vreme îşi pune atât de pregnant amprenta asupra oraşului încât dacă nu eşti foarte atent ai impresia că nu a existat nimic înainte de Ceauşescu. Şi totuşi mie-mi place Palatul Parlamentului. Şi-mi place şi centrul de la Unirii cu blocurile acelea construite de Ceauşescu în locul unor vechi conace. Şi mi-a plăcut să mă plimb şi pe Calea Victoriei.

Comercial, Bucureştiul e exact ca orice capitală a lumii: ieftin şi scump. Luxul este, în Bucureşti, teribil de costisitor. Marile firme nu se dezmint şi aplică preţuri de capitală. Însă magazinele de cartier şi hipermarketurile oferă preţuri comparabil mai mici. Plus că şi lucrurile ieftine (îmbrăcăminte de copii, de exemplu, pentru că eu asta am studiat) arată bine şi denotă oarecare calitate. Nu vorbesc aici de Dragonul Roşu că nici aici  nu am avut plăcerea să ajung.

Nu m-aş putea muta însă în Bucureşti. Nu-mi place agitaţia, stresul, nu-mi place lumea multă de la metrou şi faptul că eşti obligată să te înghesui involuntar în alte persoane. Nu-mi place să merg cu metroul. Viteza aceea ameţitoare îmi dă o stare de leşin. Prefer oricând liniştea Timişoarei.

Bucureştiul e ca o doamnă de viţă nobilă, sacrificată unor interese alienate. Bucureştiul rămâne un spectacol de văzut.