Criteriile principale după care aş desemna pe cineva drept sexy sunt:

- simţul umorului, autoironia şi sarcasmul
- culoarea tenului (Bon Jovi e singura excepţie; altfel, dacă nu e brunet nu-l văd)
- the “bad boy” factor.

Aşadar, cei mai şi cei mai sexy bărbaţi de pe planetă sunt:

Locul I: Jon Bon Jovi – pentru că mi-a marcat adolescenţa şi pentru că e căsătorit cu iubita lui din liceu.

Locul II - Romain Duris – pentru că e brunet, pentru că are un corp de vis, pentru că are simţul umorului şi-un zâmbet fără cusur, pentru buclele alea care te-ndeamnă să le înfăşori în jurul degetelor şi să tragi. He’s truly electrifying. Vedeţi-l numai în L’Arnacoeur (înainte de el, topul meu conţinea doar trei locuri).

Locul III – Simon Cowell – în principal pentru că simţul umorului (şi sarcasmul) ajung la cote nemaintâlnite … şi plus, arată bine.

Locul IV - soţul meu – pentru că e al doilea cel mai sexy bărbat din adolescenţă (şi brunet pe deasupra), pentru că găteşte, pentru că se uită la comedii romantice dacă insist eu şi apoi nu recunoaşte că i-au plăcut, pentru că zice da chiar dacă face numai ce vrea el, pentru că restul detaliilor le las imaginaţiei şi pentru deşi e incredibil de tăcut, calm şi morocănos, când şi când scoate câte-o perlă de umor-sarcastic de cu greu îţi revii.

(eu nu ştiu voi, da’ eu în poza asta văd 2 bărbaţi foarte duri)

(surse foto: 1, 2, 3, 4 (my life)

- contemporane (adică actori frumoşi, decoruri moderne etc etc)

- fără filme de acţiune, horror, thriller, SF

- pot să fie: romance, cheap romance, romance-comedy, comedy, sitcom (gen Seinfeld sau Friends)

Am timp şi n-am ce face. Adică aş avea, da’ n-am chef decât de filme.

Mulţumesc!

Am observat că dacă trece o perioadă lungă în care nu scriu pe blog mi-e tot mai greu să mă reconectez şi să mai găsesc vreun chef de scris.

Vă salut!

Am de povestit o despre cum am cunoscut lumea căţeilor. Şi cum mi-a plăcut, deşi în continuare nu-mi plac câinii.

Şi mai am de povestit despre fiu-meu şi hainele de firmă. Musai de firmă.

Şi probabil aş mai povesti şi despre planurile mele de Paşte care se duc în curând naibii şi voi fi extrem, dar extrem de deprimată dacă se va întâmpla asta.

Între timp “decât vă recomand” să citiţi pe-aici. Se scrie foarte frumos.

Words & phrases:

Agree: things are agreed on, to or about, not just agreed.

Anticipate does not mean expect. Jack and Jill expected to marry; if they anticipated marriage, only Jill might find herself expectant.

Appeal is intransitive nowadays (except in America), so appeal against decisions.

Brokerage is what a stockbroking firm does, not what it is.

Circumstances stand around a thing, so it is in, not under, them.

Critique is a noun. If you want a verb, try criticise.

Epicentre means that point on the earth’s surface above the centre of an earthquake. To say that Mr Putin was at the epicentre of the dispute suggests that the argument took place underground.

Finally: do not use finally when you mean at last. Richard Burton finally marries Liz Taylor would have been all right second time round but not first.

Free is an adjective or an adverb, so you cannot have or do anything for free. Either you have it free or you have it for nothing. (that’s something I didn’t know)

Get: an adaptable verb, but it has its limits. A man does not get sacked or promoted, he is sacked or promoted. (again, something I didn’t quite know)

Homosexual: since this word comes from the Greek word homos(same), not the Latin word homo (man), it applies as much to women as to men. It is therefore as daft to write homosexuals and lesbians as to write people and women.

Only. Put only as close as you can to the words it qualifies. Thus, These animals mate only in June. To say They only mate in June implies that in June they do nothing else.

Protagonist means the chief actor or combatant. If you are referring to several people, they cannot all be protagonists.

Table: avoid it as transitive verb. In Britain to table means to bring something forward to action. In America it means exactly the opposite.

Venerable means worthy of reverence. It is not a synonym for old. (I laughed my head off at that)

Verbal: every agreement, except the nod-and-wink variety, is verbal. If you mean one that was not written down, describe it as oral. (awfully many translators make this mistakes in legal translations).

The American English vs. British English controversy:

Prefer doctors to physicians and lawyers to attorneys. They rest from their labours at weekends, not on them and during the week their children are at school, not in it.

Trains run from railway stations, not train stations. The people in them, and on buses, are passengers, no riders. Cars are hired, not rented. City centres are not central cities. Cricket is a game not a sport. London is the country’s capital, not the nation’s.

In Britain, though cattle and pigs may be raised, children are (or should be) brought up. (brilliant this one)

You may program a computer, but in all other contexts the word is programme.

General style:

Those who disagree with you are not insane or stupid. Nobody needs to be described as silly: let your analysis show that he is. (utter British humour…)

Make sure that plural n0uns have plural verbs. Too often in the pages of The Economist they do not. (laughed my head off at that).

Do your best to be lucid. (priceless pun; lucid may mean clear to understanding, but it also means: having full sense of one’s faculties). (“I see but one rule: to be clear”, Stendhal).

“The paragraph”, according to Fowler, “is essentially a unit of thought not of length.” (and this Fowler could have done the literary world, literature students and keen readers a great service and informed Faulkner of that…)

Computer terms are also usually lower case: the net, the internet, web, website, the world wide web..

It seems that ‘Brits’ are quite against political correctness. Here’s some proof:

Avoid giving offence. This should be your first concern. But also avoid mealy-mouthed euphemisms and terms that have not generally caught on despite promotion by pressure-groups. If and when it becomes plain that American blacks no longer wish to be called black, as some years ago it became plain that they no longer wished to be called coloured, then call them African-American (or whatever). Till then they are blacks.

Avoid, where possible, euphemisms and circumlocutions prompted by interest-groups. In most contexts, hearing-impaired are simply deaf. The underpriviliged may be disadvantaged, but are more likely just poor.

A little something about the British respect:

The overriding principle is to treat people with respect. That usually means giving them the title they themselves adopt. But some titles are ugly (Ms), some misleading (all Italian graduates are Dr), and some tiresomely long (Mr Dr Dr Federal Sanitary-Inspector Schmidt). Do not therefore indulge people’s self-importance unless it would seem insulting not to. Do not use Mr, Mrs, Miss, Ms or Dr on first mention even in bodymatter. Plain George Bush, Tony Blair or other appropriate combination of first name and surname will do. But thereafter the names of all living people should be preceded by Mr, Mrs, Miss or some other title. Knights, dames, princes, kings, etc, should be given their title on first and subsequent mentions. Many peers are, however, better known by their old names. Those like Paddy Ashdown, Laurence Olivier and Margaret Thatcher can be given their familiar names on first mention. After that, they should be called by their titles.

Use Dr only for qualified medical people, unless the correct alternative is not known or it would seem perverse to use Mr. And try to keep Professor for those who hold chairs, not just a university job or an inflated ego.

[Credits to: The Economist Style Guide]

Suffice it to say that Oxford University Press also has a style manual. And probably many other such entities…

(Dacă există un astfel de ghid stilistic pentru limba română, scos de decrepiţii de la Academia Română sau de la Institutul ăla, Iorgu Iordan, de vreo editură, de vreun trust de presă sau de vreun blogger din România, vă rog să mă luminaţi şi pe mine … (şi nu, nu vorbesc de doom1 sau 2 şi nici de Gramatica Academiei). Vorbesc despre ceva similar celor de mai sus, adaptat realităţii, cam cum se lupta Alexandru Graur şi cum a mai încercat şi George Pruteanu, fie-le ţărâna uşoară …)

Cert e că mi-am promis că eu nu voi face publicitate pe blog. Asta nu pentru mi-aş imagina că ce scriu eu debordează de calitate sau mai ştiu eu ce, ci pentru că NU.  Totuşi, nu aveam de unde să ştiu dacă mă pot ţine de promisiune sau ba pentru că se tot spune “nu spune niciodată niciodată”.

Ei bine, se pare că eu chiar ştiu ce vorbesc pentru că azi am refuzat prima ofertă de publicitate.

Aşa, pentru că nu e pentru mine.

Dar n-au dispărut niciodată tachinările. Mele. O vreme a tăcut. Multă vreme. Până când a prins un curaj nebun şi s-a răzvrătit. Nu numai împotriva tachinărilor, dar în general s-a răzvrătit împotriva vieţii.

Ei bine, astăzi am reuşit performanţa de a-l jigni. Pentru că nu o mai făcusem niciodată. Cel puţin nu-mi imaginez că l-am jignit pentru că orice om sănătos la cap ar refuza compania sau prietenia unei persoane care-i repugnă. Or el e şi sănătos la cap şi cu ceva în el. Astăzi i-am spus: “săracu’” de tine. Şi a explodat. Nu la porecla oribilă din liceu [by the way donkeyboy era; nu sunteţi de acord că e absolut superbă? eu zic că orice licean aflat în floarea adolescenţei şi-ar dori să-l strige fetele donkeyboy...], nu la orice alte apelative şi mişto-uri pe care i le-am aruncat drăgăstos de-a lungul vremii. NU. La cuvântul “săracu’”.

Şi asta mă aduce la tâlcul poveştii. După ce mi-am cerut rapid scuze şi a recunoscut că dacă i-aş fi spus “prostovan”, de exemplu, ar fi fost absolut ok, am realizat amândoi ce popor umil şi frustrat suntem. Aici ne-au adus cei 50 de ani de comunism şi 20 de post-comunism.

Orice conotaţii ale unui cuvânt banal ne aduc în faţă traume vechi pe care şi dacă nu le-am trăit, le-am simţit de la părinţi, bunici, prieteni, vecini, orice. Tot el îmi povestea că şi nemţii au traume. Un coleg de exemplu este foarte supărat că deşi el îşi permitea să-i cumpere soţiei o maşină, pentru că nu era suficient de bună pentru fiica lor, părinţii ei au decis să-i cumpere ei o altă marcă. Oh, da, astea da probleme. La noi există oameni care se ceartă cine să mănânce felia de pâine la cină.

Suntem trişti, necăjiţi, săraci, frustraţi, stresaţi. Suntem amărâţi. Uneori cred că nici nu ne imaginăm cât suntem de amărâţi. Ne bucurăm lunar că aruncăm într-un coş de supermarket zeci de produse doar pentru că ne conferă putere. E o oarecare măreţie a cumpărătorului care împinge un coş plin în supermarket. Să vă uitaţi numai. Cei cu coşurile pline merg semeţ cu fruntea sus, uneori fac zgomot şi se uită superior la sortimentele de ulei.

Totul, orice, numai să nu ni se spună că suntem săraci. Pân’aici.

Da, un atelier de confecţionat huse pentru canapea ar avea succes imens. Cum e şi normal, în State există zeci de astfel de mici afaceri care oferă mai multe tipuri de huse: elastice, din stofă de tapiţerie, bumbac, poliester etc, pentru toate tipurile de canapele (colţare, canapele L, canapele simple, fotolii, scaune etc), pentru toate stilurile de interior (de la baroc la shabby chic).

Se pare că s-a lansat şi la noi un astfel de serviciu (îl găsiţi pe Google husedecanapea.ro), dar e valabil numai pentru Bucureşti şi împrejurimi. În Timişoara nici măcar croitori nu găsesc, dar mai un atelier specializat în aşa ceva.

Husele pentru canapea ar fi o soluţie fiabilă pentru a înlocui clasicele pături puse pe canapea pentru a proteja tapiţeria, pentru a da un nou aspect unei camere (un material nou într-o culoare vibrantă, o husă şi camera e deja alta). Noi am cumpărat canapeaua actuală din Germania acu’ vreo 2 ani şi am retapiţat-o. Am ales-o pentru că era în stare perfectă, avea doar tapiţeria spintecată pe mijloc. Nici măcar murdară nu era. Mi-a plăcut pentru că este foarte mare şi solidă. Isteaţa de mine a vrut să fie foarte şmecheră la vremea respectivă şi am ales material de tapiţerie … alb. Da, dom’le, alb. Într-o casă cu copil mic (care atunci avea doar 2 ani) am ales o tapiţerie albă. Am chemat inclusiv pe ăia de spală canapele profesionist cu ditamai aspiratoarele cu spumă (Lună şi Bec). N-au mai făcut albul alb. Acum mi-am cumpărat material pentru o husă. O culoare superbă: o idee mai închis decât culoarea cărnii (de vită).

Doar croitor priceput îmi mai trebuie. I-am şi găsit video-uri pe youtube să se inspire. Dacă este cineva din Timişoara care ştie un croitor care s-ar băga la aşa ceva …. recomandaţi.

L-am instalat şi de atunci l-am folosit în continuu, fără excepţie. Tab-uri, teme, add-ons, pluginuri, stabilitate, o grămadă de chestii oferea Firefox la începuturile sale. Nu e vorbă, le oferă şi acum. Mai puţin stabilitate. Ba, stai, oferă şi stabilitate. Dar mănâncă, frate, la resurse, de zici că foloseşti Photoshop, nu un browser…. Când mi-am luat laptopul nou am zis să dăm o şansă şi Chrome-ului că cică se mişcă mult mai repede. Într-adevăr se mişca bine. Drept îi că nu eram sigură dacă e din cauză că e compul nou şi mult mai bun sau din cauză că e realmente mai performant. Am rezistat cu Chrome cam 2 luni, aşa. Iar aseară am revenit la iubirea mea dintotdeauna: Firefox. Din cauză că Chrome nu e deloc user-friendly, nu recunoaşte imediat din history o pagină ce-o deschid de câte 3-4 ori pe zi (Google Reader). Cum s-ar zice, nu oferă o experienţă plăcută de navigare. La Firefox era suficient să scriu acolo litera g şi-mi oferea imediat google reader ca varianta 2 după google.ro. Plus, în Chrome nu puteam integra cel mai util toolbar: KudoZ.

E drept, îmi va lua ceva timp să mă reobişnuiesc cu faptul că nu mai am ecranul atât de liber: din punctul ăsta de vedere Chrome era bestial. Dar am reuşit să fac un artificiu: temă Chromifox şi un add-on care să-mi ascundă bara de titlu (autohide title bar).

Mdap, Firefox still rules for me.