Gânduri potrivite

Am un prieten foarte bun. Hălăduieşte şi el pe internet fără rost, probabil că-l ştiţi. Ne cunoaştem de 19 de ani şi suntem prieteni de vreo 15+. Prietenia noastră a început cu tachinări şi mişto-uri, avea dragu’ de el şi-o absolut superbă poreclă pe care i-o inventasem şi tot liceul l-am strigat aşa. A suportat cu stoicism. Nici măcar odată n-a zis nimic. Aşa s-a fundamentat prietenia asta ciudată până când a devenit reală.

Dar n-au dispărut niciodată tachinările. Mele. O vreme a tăcut. Multă vreme. Până când a prins un curaj nebun şi s-a răzvrătit. Nu numai împotriva tachinărilor, dar în general s-a răzvrătit împotriva vieţii.

Ei bine, astăzi am reuşit performanţa de a-l jigni. Pentru că nu o mai făcusem niciodată. Cel puţin nu-mi imaginez că l-am jignit pentru că orice om sănătos la cap ar refuza compania sau prietenia unei persoane care-i repugnă. Or el e şi sănătos la cap şi cu ceva în el. Astăzi i-am spus: “săracu’” de tine. Şi a explodat. Nu la porecla oribilă din liceu [by the way donkeyboy era; nu sunteţi de acord că e absolut superbă? eu zic că orice licean aflat în floarea adolescenţei şi-ar dori să-l strige fetele donkeyboy...], nu la orice alte apelative şi mişto-uri pe care i le-am aruncat drăgăstos de-a lungul vremii. NU. La cuvântul “săracu’”.

Şi asta mă aduce la tâlcul poveştii. După ce mi-am cerut rapid scuze şi a recunoscut că dacă i-aş fi spus “prostovan”, de exemplu, ar fi fost absolut ok, am realizat amândoi ce popor umil şi frustrat suntem. Aici ne-au adus cei 50 de ani de comunism şi 20 de post-comunism.

Orice conotaţii ale unui cuvânt banal ne aduc în faţă traume vechi pe care şi dacă nu le-am trăit, le-am simţit de la părinţi, bunici, prieteni, vecini, orice. Tot el îmi povestea că şi nemţii au traume. Un coleg de exemplu este foarte supărat că deşi el îşi permitea să-i cumpere soţiei o maşină, pentru că nu era suficient de bună pentru fiica lor, părinţii ei au decis să-i cumpere ei o altă marcă. Oh, da, astea da probleme. La noi există oameni care se ceartă cine să mănânce felia de pâine la cină.

Suntem trişti, necăjiţi, săraci, frustraţi, stresaţi. Suntem amărâţi. Uneori cred că nici nu ne imaginăm cât suntem de amărâţi. Ne bucurăm lunar că aruncăm într-un coş de supermarket zeci de produse doar pentru că ne conferă putere. E o oarecare măreţie a cumpărătorului care împinge un coş plin în supermarket. Să vă uitaţi numai. Cei cu coşurile pline merg semeţ cu fruntea sus, uneori fac zgomot şi se uită superior la sortimentele de ulei.

Totul, orice, numai să nu ni se spună că suntem săraci. Pân’aici.

Mda. 430 de articole în Google Reader. Necitite. De 3 zile nu am citit decât vreo 6 articole cu totul. Azi am intrat să văd titlurile. Totul e neschimbat. Ici colo nişte mocniri.
Lumea merge mai departe fără mine. La fel. Mai trec eu pe’aici.

De luni de zile (de fapt mai bine de 1 an) caut un croitor foarte bun şi cu imaginaţie ca să-mi facă o husă pentru o canapea în formă de L şi un fotoliu. Nu găsesc. Ori nu am căutat suficient, ori e ceva foarte foarte dificil (cei pe care i-am găsit fie sunt doar tapiţeri, fie se feresc de asta ca dracu’ de tămâie), ori pur şi simplu nu există.

Da, un atelier de confecţionat huse pentru canapea ar avea succes imens. Cum e şi normal, în State există zeci de astfel de mici afaceri care oferă mai multe tipuri de huse: elastice, din stofă de tapiţerie, bumbac, poliester etc, pentru toate tipurile de canapele (colţare, canapele L, canapele simple, fotolii, scaune etc), pentru toate stilurile de interior (de la baroc la shabby chic).

Se pare că s-a lansat şi la noi un astfel de serviciu (îl găsiţi pe Google husedecanapea.ro), dar e valabil numai pentru Bucureşti şi împrejurimi. În Timişoara nici măcar croitori nu găsesc, dar mai un atelier specializat în aşa ceva.

Husele pentru canapea ar fi o soluţie fiabilă pentru a înlocui clasicele pături puse pe canapea pentru a proteja tapiţeria, pentru a da un nou aspect unei camere (un material nou într-o culoare vibrantă, o husă şi camera e deja alta). Noi am cumpărat canapeaua actuală din Germania acu’ vreo 2 ani şi am retapiţat-o. Am ales-o pentru că era în stare perfectă, avea doar tapiţeria spintecată pe mijloc. Nici măcar murdară nu era. Mi-a plăcut pentru că este foarte mare şi solidă. Isteaţa de mine a vrut să fie foarte şmecheră la vremea respectivă şi am ales material de tapiţerie … alb. Da, dom’le, alb. Într-o casă cu copil mic (care atunci avea doar 2 ani) am ales o tapiţerie albă. Am chemat inclusiv pe ăia de spală canapele profesionist cu ditamai aspiratoarele cu spumă (Lună şi Bec). N-au mai făcut albul alb. Acum mi-am cumpărat material pentru o husă. O culoare superbă: o idee mai închis decât culoarea cărnii (de vită).

Doar croitor priceput îmi mai trebuie. I-am şi găsit video-uri pe youtube să se inspire. Dacă este cineva din Timişoara care ştie un croitor care s-ar băga la aşa ceva …. recomandaţi.

Am Internet constant şi nelimitat cam din 2004 de când a binevoit RDS-ul să cableze şi strada noastră (doamne, ce nebunie a fost la vremea aia, ce greu au mai binevoit să vină…). Cam jumătate de an la vremea aia am folosit Internet Explorer până când am citit în Caţavencu, la rubrica realizată de Daniel Goace despre Firefox. Numai numele şi mi-a inspirat o încredere fantastică. Firefox. Suna atât de rafinat, de sălbatic, de unic.

L-am instalat şi de atunci l-am folosit în continuu, fără excepţie. Tab-uri, teme, add-ons, pluginuri, stabilitate, o grămadă de chestii oferea Firefox la începuturile sale. Nu e vorbă, le oferă şi acum. Mai puţin stabilitate. Ba, stai, oferă şi stabilitate. Dar mănâncă, frate, la resurse, de zici că foloseşti Photoshop, nu un browser…. Când mi-am luat laptopul nou am zis să dăm o şansă şi Chrome-ului că cică se mişcă mult mai repede. Într-adevăr se mişca bine. Drept îi că nu eram sigură dacă e din cauză că e compul nou şi mult mai bun sau din cauză că e realmente mai performant. Am rezistat cu Chrome cam 2 luni, aşa. Iar aseară am revenit la iubirea mea dintotdeauna: Firefox. Din cauză că Chrome nu e deloc user-friendly, nu recunoaşte imediat din history o pagină ce-o deschid de câte 3-4 ori pe zi (Google Reader). Cum s-ar zice, nu oferă o experienţă plăcută de navigare. La Firefox era suficient să scriu acolo litera g şi-mi oferea imediat google reader ca varianta 2 după google.ro. Plus, în Chrome nu puteam integra cel mai util toolbar: KudoZ.

E drept, îmi va lua ceva timp să mă reobişnuiesc cu faptul că nu mai am ecranul atât de liber: din punctul ăsta de vedere Chrome era bestial. Dar am reuşit să fac un artificiu: temă Chromifox şi un add-on care să-mi ascundă bara de titlu (autohide title bar).

Mdap, Firefox still rules for me.

Eu una nu mai rezist şi vă spun sincer. Nu mai rezist nici tentaţiei de a cumpăra în fiecare dimineaţă ce oferă ziarele “quality” împreună cu hârtia lor de ziar şi nu mai rezist nici financiar să dau în fiecare zi câte 11-12 lei pe “insertul” respectiv.

Marţi, Adevărul oferă cărţi de poveşti din colecţia Disney, frumos colorate. Este seria a 2-a. Prima serie de 12 cărţi o avem completă şi am citit-o şi răscitit-o de sute de ori. Le ştim din cap. Asta vine cam 12 lei în fiecare marţi. Spuneţi şi voi cum să nu le cumpăr? Că sunt poveştile copilăriei: Regele Leu, În căutarea lui Nemo, Pisicile aristocrate etc … Textul din ele nu e o operă de geniu, sunt prescrutate faţă de povestea originală şi adaptate după ureche, dar sunt numa’ bune de citit la 4 ani înainte de culcare. Poţi să nu le cumperi? Nu poţi.

Joi, Dilema Veche oferă o colecţie de 12 DVD-uri cu capodopere ale teatrului românesc. 11 lei hârtia de ziar + dvd-ul. Îmi place teatrul, majoritatea sunt Caragiale. Poţi să dai cu piciorul unei aşa oferte de neratat? Poţi să nu-l ai pe maestru şi interpretat de mari actori români? Nu poţi.

Tot joi, până acum Adevărul avea 100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă. Copertă verde, text auriu pe copertă. Titlurile toate bune, n-am văzut să fie aiureli. Cum pe majoritatea le aveam deja într-o formă mai veche (Colecţia Romanul secolulului XX sau BPT) şi cum n-am prins startul nu le-am luat (cu excepţia câtorva volume printre care şi “Idiotul” lui Dostoievski pentru că ceea ce aveam deja era mult prea uzată… Sigur, există librărie Adevărul în Timişoara aş putea să încep să le cumpăr să reconstruiesc ce-am pierdut în fiecare joi. Dar unde le mai pun? Deci alea nu le-am luat şi nu mă apuc să completez acum. Dar începând de acum, pentru că a terminat prima serie, Adevărul lansează seria 2, “101 de cărţi pe care trebuie să le citeşti într-o viaţă”. În copertă roşie, titluri aurii. Printre autori din nou Dostoievski cu “Crimă şi pedeapsă”, Herman Hesse, Ilf şi Petrov. Le am şi pe-astea, dar cine rezistă în faţă unor cărţi noi, în copertă roşie (adică de ce n-am fi puţin snobi că tot e la modă). Plus, cele vechi sunt vechi, dom’le. Hârtia e galbenă de vreme, mustesc a praf, pe alocuri coperţi rupte. E o bibliotecă achiziţionată de tata en gros înainte de ’89 (mult înainte) de la cineva care părăsea ţara şi-şi lichida cărţile. Apoi a început să le citească pe fiecare. El. Apoi mama. Apoi eu. Eu nu le-am citit chiar pe toate, trebuie să recunosc. Iar acum nu mai am nici timp nici răbdare să o iau de la capăt cu cititul… Dar fiu-meu va citi “macăr cum” (cum zic bănăţenii). Şi ar fi frumos să pot să-i ofer şi eu o colecţie cu cărţile pe care le-a citit el pentru copiii lui etc. Revenind, joi de la Adevărul m-ar mai costa 12 lei pe lângă DVD-ul de la Dilema.

Să nu mai vorbim de Jurnalul Naţional care (nu ştiu dacă au terminat sau ba) ofereau colecţia de carte românească Biblioteca pentru toţi. Şi acolo ar fi fost 11 lei. Pe alea nici măcar nu le-am mai urmărit să văd ce titluri au. Sigur că nu le am pe toate din BPT, dar am destule şi le am pe toate cele ale marilor autori români.

Apoi Gazeta Sporturilor oferă DVD cu Orăşelul Leneş. Un desen animat, cu rol educativ, care te învaţă să mănânci legume şi fructe şi să faci mult sport. 11 lei. Mie personal nu-mi place tembelul de Sportacus, eroul principal, care face nişte mişcări de zici că are cel puţin probleme de comportament (ceva în genul ADHD, o tulburare neuromotorie cu deficit major de atenţie). Şi am văzut că şi fiu-meu când se uită la Sportacus are tendinţa de a-l copia. Dar dacă toţi copiii de la grădiniţă povestesc numai de Sportacus … poţi să nu-l cumperi? Nu poţi. (Nu le-am luat pe toate, totuşi; şi deşi le are acolo la el în bibliotecă nu prea-l las să le şi urmărească).

Colac peste pupăză, soţul s-a trezit că vrea şi DVD-urile cu Stan şi Bran. Nu ştiu astea la ce ziar mai vin, avem deja primele 2 volume din serie. Alţi 11 lei. Păi n-ajunge nici săptămâna la câte promoţii oferă fiecare.

Şi staţi, că n-am cumpărat şi colecţia de DVD-uri cu Tom&Jerry pentru că le avem, courtesy of torrents, nici Rahan, nici naiba mai ştie, că sigur au fost mai multe până acuma şi la alte ziare.

Na, ziceţi şi voi, cum să faci faţă la toate?

*spun hârtia de ziar pentru că ziarele nu le citeşte nimeni. La ce jurnalişti avem acum ce să şi citeşti ….

Mi se întâmplă o chestie ciudată. Când am cel mai mult de lucru, când nu-mi văd capul şi nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi, când sunt copleşită de termene de livrare, atunci mă apucă o stare de recitit blogul, de citit alte bloguri, de mâncat, de uitat la televizor. Durează puţin că-mi dau bobârnace, dar mă distrage şi asta e suficient de deranjant.

În seara asta, recitind unele articole pentru că sufăr de un grad avansat de egocentrism, am descoperit o grămadă, dar o grămadă de geşeli: litere mâncate sau în plus, ici colo un nonsens logic, ici colo un dezacord cu ce a ieşit scris (probabil de unde am început într-un fel şi am modificat…)

Ei bine, da, am descoperit că nu sunt perfectă cum am crezut.