Gânduri potrivite

1. Dacă îmi fac pantofii cu cremă şi apoi luciu în fiecare dimineaţă (deci arată impecabil) şi dacă merg cu maşina până la grădiniţă şi apoi până la birou, de ce pantofii mei sunt mereu murdari? De ce, de ce, de ce?

2. Cum se procedează, doamnelor care conduceţi, cu tocurile mai înalte? Reuşiţi să nu le juliţi de la apăsatul pedalelor? În special a acceleraţiei? Tocul botinelor mele arată ca după război. După 2 luni de purtare.

3. De ce îşi cară unii/unele geanta de laptop pe umăr sau poşeta chiar şi dacă se dau jos din maşină, intră în grădiniţă, dezbracă pruncul şi apoi se întorc în maşină? Am văzut azi-dimineaţă un tătic ce s-a dat jos, a luat geanta de laptop din portbagaj şi copilul din scaunul auto, a intrat în grădiniţă, a lăsat copilul şi apoi spre maşină din nou. În grădiniţă, 70% din mame dezbracă pruncii cu poşeta pe umăr.

4. Când începe primăvara? Când pot să renunţ la fular şi la palton?

Că se despart înţeleg. Că pleacă unii pentru că au fost cenzuraţi şi pentru că ei făceau toată munca şi alţii culegeau roadele, înţeleg şi asta. Nu înţeleg de ce nu au plecat atunci când a început cenzura şi problemele şi pleacă abia acuma, însă să zicem că pot trăi cu asta. Ce NU pot să pricep e de ce se împroaşcă noroi. Şi, culmea, o fac numai tinerii. De unde se vede treaba că titulatura de “seniori” nu s-a dobândit degeaba. Adică de ce după 4 ani în care ai trăit şi bune şi rele, (mai ales bune), cu succesul aferent, după ce ai profitat din plin de renumele şi prestigiul unei publicaţii care, indiferent ce se mai spune, rămâne cea mai bună publicaţie românească tipărită, după ce ai învăţat tot ce s-a putut învăţa de la seniorii ăia ce-i huleşti acuma, de ce după toate astea, scuipi unde ai lins, întorci spatele şi crezi că tot capitalul pe care-l iei cu tine e mai valoros decât ce laşi în urmă? Ei bine, tocmai ura şi vorbele astea urâte aruncate fără rost, bălăcărerile internetice şi tot mâlul aferent nu fac decât să spună cu totul altceva.

Cred că noul caţavencu va fi în sfârşit un demn urmaş al ilustrului personaj omonim. Pentru că la fel ca Nae, noii caţavenci sunt oportunişti, rău intenţionaţi, oarecum demagogi (vezi acuzele de cenzură, venite hăăăt târziu…) orgolioşi şi agresivi pentru că simt că deţin puterea. Să sperăm doar că nu va fi nevoie să devină umili, supuşi şi linguşitori pentru că fie roata cât pătrată, tot se mai învârte-odată …

Iar ca logo al noii reviste, sugerez, domnilor, o mască….

Citeam Academia Caţavencu. Începând de prin ‘93. Aveam pe atunci vreo 13 ani. Şi l-am tot citit până prin 2003, apoi sporadic în 2004 şi 2005. Pentru ca dup’aia să încetez aproape de tot. Tata îl mai citeşte şi acum.

Academia Caţavencu era visul că e posibil. Posibil să scrii bine, cu umor, fără să te compromiţi.

Acum s-au scindat. Explicaţiile din ambele tabere lasă gust amar. Seniorii au fondat Academia şi au creat visul. Oamenii de seminţe au scris. Împreună l-au întreţinut. Unii sunt noi, alţii vechi. Explicaţiile lui Istodor sunt triste. Îmi vine să plâng cu gândul la colecţia mea Caţavencu din podul de la Domaşnea. Poate o voi reciti cândva, la pensie.

Nu am nicio speranţă nici în ce rămâne, nici în noul săptămânal ce va fi creat. Pentru că eu voiam verva aia din anii ‘93-2005. Verva aia care te face să scrii, care nu te-a moleşit şi nu te-a corupt, verva aia de ochi deschişi şi verb acid. Verva aia care nu a fost contaminată de publicitate peste publicitate şi de monden peste monden (pentru că s-a observat că mondenul vinde). Verva aia săracă, când s-a scumpit revista cu 50 de bani şi-şi cereau scuze faţă de cititori. Verva aia a murit când s-a aflat că au fost cumpăraţi de Vântu. Indiferent dacă au fost şi înainte sub Vântu sau nu, a fost suficient ca certitudinea să fie publică. A fost suficient să fie în trust cu Realitatea, cu Ursu, cu Tatulici şi cu madama aia ciufută cu ochelari, care stă lângă Ursu prin diferite emisiuni. A fost suficient să se simtă din scrisul lor că multe nu mai sunt la fel. Discutabil e nivelul moral al tuturor, domnule Vântu, dar mai ales al celor care au furat un vis. Discutabilă e însăşi moralitatea.

Visul a murit. Trăiască cenuşa.

Adio!

Se face multă vâlvă zilele astea pe fondul măsurilor propuse pentru acordarea alocaţiei în funcţie de venitul părinţilor. Problema e că situaţia e atât de complexă, încât nu-mi dau seama dacă să fiu de acord sau nu. Voi începe prin a-mi spune întâi şi întâi părerea despre alocaţie în general.

În calitate de părinte şi fost profesor (nu că ar avea mare importanţă, dar are tocmai pentru că pot să prezint cel mai bine efectele devastatoare ale alocaţiei) afirm sus şi tare că toată problema alocaţiei este înţeleasă complet greşit. Alocaţia NU se acordă copiilor şi nu este un drept al lor per se. Alocaţia se acordă PENTRU îngrijirea copiilor, ceea ce este o diferenţă enormă…

Nu vorbesc aici de cazurile la limita socialului unde dintr-o alocaţie trăieşte o familie întreagă puţin obişnuită cu munca şi unde alocaţia respectivă numai pentru îngrijirea copilului nu ajunge. Vorbind de familii sănătoase în care părinţii muncesc şi se preocupă de bunăstarea copilului, nu există niciun motiv pentru care copilul ar trebui să-şi gestioneze singur alocaţia. Alocaţia respectivă poate fi direcţionată către diverse cheltuieli în interesul copilului: costum de serbare, teatru, jucării, cărţi sau nu dacă părinţii oricum se îngrijesc ca aceste lucruri să nu-i lipsească unui copil. Sigur, atunci când e foarte mic problema nu este atât de acută, însă începând cu vârsta la care copilul are nevoie de bani, faptul că i se dă alocaţia pe mână prezintă 2 pericole (mă rog prezintă mai multe, dar 2 în principal): copilul creşte cu senzaţia că sunt bani pe care-i merită şi trebuie să i se acorde ŞI părintele nu gestionează modul în care aceşti bani sunt cheltuiţi. Sigur, eu sunt în general pentru restricţionarea banilor de buzunar şi acordarea lor cu măsură: abonament pe mijloacele în comun, sandwich la pachet (eventual şi apă), haine curate, cărţi, caiete şi pixuri să le aibă la el la şcoală. În condiţiile astea pentru ce ar mai avea nevoie copilul de bani de buzunar? Banii de buzunar aduc numai necazuri: chiul, cumpărat de chip-suri, Pepsi sau Coca cola, ţigări sau altele. Părintele nu poate controla asta, nu are cum să controleze. Profesorii de asemenea nu pot interzice unui copil ce să-şi cumpere cu banii primiţi de la părinţi.

Da, copilul poate primi bani de buzunar dacă anunţă că, să zicem, mâine va ieşi la un suc cu colegii. Nici aici părintele nu poate gestiona situaţia pe moment pentru că nu are nicio garanţie că va merge după orele de curs sau în timpul acesta, dar cunoaşte faptul că a ieşit şi urmăreşte catalogul pentru a vedea absenţele şi ştie pe viitor dacă mai acordă bani pentru ieşiri sau nu. Haine, dulciuri cu moderaţie, alte materiale necesare, mofturi, discotecă le plăteşte tot părintele, cu control strict şi cu măsură, evaluând dacă merite să i se acorde ultimul răcnet sau doar haine curate. Vă spun, cel mai mare pericol îl reprezintă lipsa de control a părinţilor asupra situaţiei şcolare, sociale şi emoţionale a copilului. Pe cea emoţională nu o poate controla, dar este bine să o cunoască.

Aşadar, dacă am lămurit spinoasa problemă a unei alocaţii de 42 de lei, adică fix 4 pachete de ţigări sau 8 sticle de Coca Cola la 2 litri, ca să nu mai vorbim că probabil abia ajunge de 100 de Jack în discotecă (), să vorbim despre echitatea acordării alocaţiei diferenţiat:

S-a argumentat că nu este vina copiilor bogaţi că sunt bogaţi şi alocaţia este un drept al lor. Da, nu este vina lor, însă nici nu se poate vorbi de egalitate când copilul ăla merge la şcoală cu maşina, în condiţii de confort maxim iar altul merge pe frig, ploaie, vânt, secetă sau vreme bună cu tramvaiul. Tot aşa nu se poate vorbi de egalitate atâta timp cât copilul cu situaţie financiară mai mult decât privilegiată mănâncă icre şi celălalt vede carne numai la masa de duminică. Ca să nu mai vorbim că, în mare majoritate covârşitoare a cazurilor, în România, îmbogăţirea s-a făcut prin metode oneroase, care au prejudiciat şi statul (care acordă alocaţiile), chiar cu girul acestuia şi amărâţii contribuabili. Aşadar, măsura acordării diferenţiate a alocaţiei ar fi una benefică DACĂ s-ar întoarce la bugetul de stat sume semnificative. Or, bogaţii au maxim 2 copii în ţara asta, pe când ceilalţi…. nu chiar

Pe de altă parte, pentru familiile cu venituri mici, o alocaţie mai mare ar fi o mană cerească pentru că uneori chiar nu mai ştii cum naiba să o scoţi la capăt de la lună la lună, patronul a tăiat şi azi din orele suplimentare, întreţinerea e mare, cheltuielile cresc, mâncarea scumpă. Şi aici măsura ar avea conotaţii pozitive DACĂ ar putea fi gestionată eficient şi nu ar exista pericolul de încurajare a lenei, refuzul de a munci şi traiul pe banii contribuabililor şi ai statului.

Într-un articol viitor despre ce ar trebui să facă un părinte al unui şcolar (când spun şcolar vorbesc despre clasa I până în clasa a XII-a).

Ce top mişto a făcut Tomata Ia, că demult n-am mai făcut o leapşă…

(Ştiu am una restantă, da’ aia e grea rău de tot)

V. Decebal

IV. Mircea cel Bătrân, care nu era deloc bătrân…

III. Alexandru Ioan Cuza

II. Mihai Viteazul pentru că ….

Auzit-aţi de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz

Care veşnic şade treaz

Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai

Ce sare pe şapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e Domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat şi biruit.

I. Carol I al României (Principe de Hohenzollern-Sigmaringen) pentru curajul pe care l-a avut de a veni să domnească într-o Românie aflată încă sub suzeranităţi străine. Pentru că a reuşit să obţină independenţa şi pentru că a fost unul din cei mai luminaţi domnitori ai ţării (după el, din păcate nu ne mai putem mândri cu nimeni).

Liber la preluat sau comentat …

PS: Ah, şi Ceauşescu a avut o “domnie” deloc de neglijat. Iar cine cunoaşte, ştie că pot fi acuzată de orice, mai puţin de orientare pro-comunistă. Însă trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului…

Din toată vasta mea experienţă de 4 locuri de muncă (în general câte 2 simultan: part-time cu part-time) şi 6 ani în câmpul muncii, la locul de muncă actual am întâlnit cea mai variată colecţie de oameni “mici” [la caracter]. Dacă o iau retrospectiv, “La traduceri” cum îmi plăcea să spun la biroul de traduceri unde am lucrat 2 ani în paralel cu orele de la şcoală, mi-a plăcut cel mai mult. Echipa era într-adevăr profi, fetele erau excelente: amabile, drăguţe, fără arogarea unei deşteptăciuni excesive [cunoaşteţi, probabil, pe acei oameni la care ai impresia că le va pocni creierul de câtă inteligenţă au acumulat]. Cel mai plăcut mediu de lucru a fost acolo. De acolo am şi învăţat tot ce ştiu despre traduceri şi colegialitate. Jos pălăria.

La şcoală nu am ce reproşa din punct de vedere al colectivului. Colegii au fost şi mai în vârstă de la care am putut învăţa multe şi mai tineri sau de vârsta mea. Uneori nu ne potriveam în ceea ce priveşte maniera de abordare a elevilor, dar cred că fiecare a ştiut să-şi sugereze ideile fără a părea că le ştie pe toate. Cu bun simţ şi respect.

Despre primul loc de muncă nu merită menţionat pentru că făceam conta primară (în ultimul an de facultate). A fost ceva mai mult ca să nu stau degeaba. Nu era nici pe măsura a ceea ce studiasem, nici a ceea ce doream sau puteam. Mediul a fost sub orice critică, dar fiind vorba de alimentaţie publică, majoritatea au fost educaţi pe sistemul “unde munceşti trebuie să trăieşti” (asta înseamnă mai şleau furt). Plus că a fost şi primul contact cu un loc de muncă, impactul a fost prea mare să dau taman de astfel de oameni.

Dar, să revenim: ziceam cum să nu fii ridicol la locul de muncă. Din experienţa de corporatist într-o corporaţie al cărui singur merit pentru acest atribut este faptul că face parte dintr-un holding internaţional.

Păăiii, câţiva paşi simpli:

1. Nu face pe deşteptul. Nu spune cât eşti de deştept. Nu încerca cu orice preţ să arăţi cât eşti de deştept, câtă experienţă ai, cât de mult ai lucrat în domeniu, câte ştii, cât ai studiat, cât de apreciat(ă) erai tocmai pentru cunoştinţele astea. Lasă pe alţii să descopere asta din acţiunile tale. Reţine că tot ce spui sunt doar … vorbe-n vânt. Asta pentru că, de multe ori, vei face ceva care să demonstreze că nu eşti chiar aşa deştept.

2. Nu săpa groapa altuia. Există riscul să cazi singur(ă) în ea. Dacă totuşi nu te poţi abţine, încearcă să-ţi amortizezi căzătura cu inteligenţa aia de care spuneai că dai dovadă. Aia de la punctul 1.

3. Poartă-te frumos cu şefi, colegi, colaboratori, parteneri, femeie de serviciu. Nu ştii niciodată cum se învârte roata-n viaţă şi nu are rost să fii ţinut minte ca “ăla prost care se ceartă cu toţi” sau, şi mai rău “deşteptul/deşteapta aia/ăla”… Plus că femeia de serviciu merită să fie tratată cu respect pentru simplu motiv că ea spală după tine ceştile murdare în care ai băut cafeaua sau farfuriile…

4. Nu te gândi în permanenţă că “eu nu trebuie să fac asta”, “asta nu intră în atribuţiunile mele”. De cele mai multe ori, dacă tu ai primit sarcina, înseamnă că taman tu trebuie să faci lucrul respectiv.

5. Nu bârfi. Nici colegi, nici şefi, nici familia sau prietenii tăi de acasă. Bârfa spune multe despre caracterul tău.

6. Nu te văita mereu de cât de mult munceşti. Mai ales când e foarte evident că de fapt nu ai foarte mult de lucru.

7. Dacă ţi s-a spus că trebuie să ieşi în faţă ca să promovezi, precis a făcut-o cineva care nu prea te place. În general, ca să promovezi trebuie să fii foarte competent şi la locul tău. Nu să dai din gură.

8. Ştiu, sunt colegi pe care chiar nu-i suporţi. Au salariu mai mare, ţie ţi se pare că nici nu fac prea multe, sau chiar că nu fac nimic şi nu poţi pricepe nici în ruptul capului de ce sunt acolo. Încearcă să treci peste asta, îţi amărăşti inutil viaţa.

9. Dacă eşti prieten(ă) cu şeful nu uita că la locul de muncă eşti subaltern. Încearcă să nu abuzezi de prietenie. Pentru că se duce dracului. Prietenia.

10. Unde ai mâncat, indubitabil trebuie să strângi: pahare, firimituri, farfurii spălate. În general cam tot.

Mult succes!