Gânduri potrivite

Sunt PFA. Sunt, deci, lovită din plin de aberaţiile ministeriale din ultimele zile. La tarifele pe care le practic din branşă, nici dacă muncesc non stop lunar nu ajung la un salariu venit ieşit din comun de decent. Pentru că nu ai cum. Acum, miniştrii vor să-mi iau câte 2-3 ore pe zi timp de trei zile ca să mă plimb la nişte cozi la 3 ghişee diferite ca să declar lunar nişte venituri pe care le am. Şi dacă dintr-o dată într-o lună nu am venituri să mă duc să declar că nu am venituri. Câte PFA sunt în ţara asta nu am habar. Ordonanţa imbecilă se aplică şi pentru drepturi de autor. Să nu mai vorbim că-mi cere să cotizez la pensii şi şomaj pe lângă sănătatea de până acuma. Absolut mirabil. Iar în lunile când nu am venit trebuie să sper ca statul să-mi dea şomaj. Pentru că nu-mi va da nici măcar cât am cotizat …

Nu ştiu dacă nu aş fi hilară dacă mi-aş angaja contabil. Tocmai de aia am vrut PFA: contabilitate în partidă simplă, o declaraţie pe an, complicaţii minime. Până când nu a venit un ministru ce s-a certat noaptea cu nevastă-sa şi a decis că totul trebuie să se schimbe. Sau să se termine. Şi a început. Haosul. Am o prietenă expert contabil. Dar oricât de prietenă, nu-i pot cere să facă totul pentru mine gratis. Deci va trebui s-o plătesc. O plătesc, ok, dar merită oare? Merită oare să mai muncesc? Ce mai merită oare în ziua de azi în ţara asta.

Pe 1 septembrie Băsescu are cică scadenţă în relaţia cu guvernul lui. Nici dacă le dă la toţi foc nu va fi suficient.

Totuşi, cum e posibil? Totuşi, oamenii ăştia pe ce lume trăiesc? Totuşi, CE VOR DE LA NOI??????????????

Mai citiţi şi asta. E despre cum ne-a tâmpit de tot guvernul pitic.

PS: să-mi indice cineva nişte portaluri străine de locuri de muncă, gen bestjobs.ro. Germania, Elveţia, Olanda, Norvegia, Suedia, Marea Britanie…

PPS: să ştiţi că noi încă mai putem face ceva. Încă mai putem ieşi cu toţii în stradă, din toate colţurile ţării, pentru a-i da jos pe toţi. Încă mai putem fi Argentina. Încă mai putem … dacă nu ne-am complace cu toţii în a scrie nişte cuvinte goale ce din coadă sună, dar fără efect.

al tuturor timpurilor în ţara noastră românească este, fără doar şi poate B.O.C. Urmat de toată şleahta sa de miniştri …

Am zis!

Că tot e la modă brandul de ţară, logo-ul lenuţei, pe blogul lui zoso, într-unul din articole am întâlnit un articol comentariu la care am râs aşa cam 5 minute şi mai râd şi acuma:

Mai avem cam un an, aşa până la faliment. Cum nu suntem noi Argentina şi nici românii nu ştiu să muncească, cum nu avem nici curaj, nici coloană şi ne răzvrătim numai rar de tot, atât de rar încât nu ştii dacă am făcut-o că nu mai aveam ţuică pe masă sau ca să mai ieşim din monotonie, nu prea îmi imaginez ce se întâmplă cu o ţară când intră în faliment. E preluată de cineva? Se închide şi plecăm cu toţii … unde? Murim?

Dar s-a dovedit cu vârf şi îndesat şi numai proştii n-au priceput încă: noi nu putem să ne ţinem singuri frâiele. Nu suntem capabili să ne guvernăm. N-am reuşit decât o singură dată în istorie să ne guvernăm singuri şi să mai şi înflorim. Dar şi atunci am avut la cârmă nişte nemţi, dom’le, nu români de-ai noştri. Apoi, n-am mai făcut noi nimic de capul nostru începând cu prima sută de ani după Christos. Când a încercat un analfabet să se ridice şi a văzut el România cu stea-n frunte l-au lăsat cât l-au lăsat să se joace şi apoi i-au dat în cap, lăsându-ne cu alţii …

Aşa că… da, mai bine să ne preia dom’le cineva. Că nu poate fi mai rău de-atât.

De unde-mi vin cugetările astea la ceas de noapte? Păi pentru că am căutat un traseu de vizitat Moldova şi Bucovina. Şi am aflat că Transfăgărăşanul, da, aia “best road în the world” are o lungime de 92 de kilometri şi a fost construit în 4 ani.  Adică în 4 ani s-au spart cei mai înalţi munţi ai ţării noastre pentru a face o cale de acces rutieră. Înainte nu puteai străbate munţii ce-i străbate şoseaua nici cu calul. Deci, să repetăm cifrele: 92 de kilometri = 4 ani.

Există un drum în Banat, Caransebeş-Domaşnea ce se întinde pe o distanţă de aproximativ 40 de kilometri. Ştiţi de când se fac lucrări de reabilitare pe drumul ăsta? Din 2006. Adică de 4 ani. Adică în 4 ani nu s-a reuşit REABILITAREA unui drum DEJA construit. Mai există un drum, tot în Banat: Caransebeş-Timişoara. Reabilitarea tronsonului Lugoj-Timişoara (vreo 50 şi ceva de kilometri) s-a făcut în vreo 4 ani aşa. E gata acuma. Tronsonul Lugoj-Caransebeş (puţin sub 50 de kilometri) e tot de vreo 4 ani ÎN LUCRU. Drum prin câmpie. Nu prin munte, nu prin dealuri, nu prin văi, nu prin chei. Şi există drumuri în toată ţara asta în stare mult mai jalnică …

În 1989 aveam zero lei datorie externă şi aveam de recuperat bani. Banii ăia i-au recuperat sub o formă sau alta, mai mult sau mai puţin în totalitate oamenii lui iliescu. Şi se află în buzunarele şi conturile lor. Acum, în 2010 avem datorii de miliarde de euro, biruri mai mari decât cele ale iobagilor transilvani sau ale muntenilor către otomani, nu avem bani de salarii, de pensii, de antibiotice în spitale sau de cărţi în şcoli. Culmea, dară, nefiind bani lumea cumpără. Într-un oraş mic de provincie cum e Caransebeşul există vreo 7-8 magazine din astea de gresie, faianţă, materiale de construcţii etc. Şi magazinele astea sunt veşnic pline, ba stai şi la coadă să cumperi ceva. Lumea cumpără şi încarcă în maşini de parcă acum s-ar reconstrui România. În hipermarketurile din Timişoara aceleaşi cozi, aceleaşi cărucioare pline. Dacă te uiţi prin coşuri lumea are sucuri, chips-uri, bere. Fără de care la o adicătelea poţi trăi. Alţii, şomeri, pleacă în Deltă. Şi apoi în Bucovina. Prin şcolile unde s-au tăiat salariile toţi bugetarii de la profesori la personal administrativ taie frunză la câini. Şi nu numai acum că e vacanţă. Mereu. La fel în primării, în instituţii, în spitale. Şi totuşi, vor bani. Cel mai inspirat nume pentru ţara noastră e Paradoxia.

Şi totuşi, ce e de făcut?

Ok, deci să ştiţi că mie mi-e teribil de frică de momentul când se va însura fiu-meu. Pentru că mă cunosc şi mă apropii foarte mult de o veritabilă soacră hâtră şi proastă care crede că fiu-su e rupt din soare şi merită totul, pe când nora, eh, na, e şi ea pe-acolo. Nu mă ajută aici nici faptul că nu vom mai avea un al doilea copil, deci teoretic şi cel mai probabil şi practic vom rămâne cam singuri să ne mâncăm mesele de Crăciun pe la bătrâneţe.

Şi ca să vedeţi că nu fabulez şi nu exagerez, hai să vă povestesc ce face proasta:

La grădiniţă la noi este o fetiţă care-i preferata tuturor băieţeilor. Pentru că se îmbracă întotdeauna în rochiţă sau fustiţă, în general roz sau culori frumoase, este blondă, tunsă bob şi are o privire dulce şi candidă. Este exact genul de viitoare frumuseţe răpitoare. No şi fetiţa asta cred că deja e foarte conştientă de asta pentru că se vede din zâmbet, din gesturi şi mai ales din acţiuni. Adică, să ne înţelegem bine, băieţi se topesc în jurul ei şi ea nici măcar nu le aruncă vreo privire.

No, bine. V-am explicat cum stă treaba. Ei dară, miercuri când m-am dus să-l iau mai rămăseseră în clasă doar el, fetiţa căreia îi vom spune generic X, încă un băieţel şi doamna. Alexei vine spre mine, fetiţa după el şi-l loveşte cu piciorul în tibie zâmbind. No, ce credeţi că face soacra mare? Se învineţeşte şi întreabă moale (măcar n-am ţipat; se va consemna în apărare): “X, de ce-l loveşti cu piciorul?” Şi de aici se declanşează drama: doamna sare care arsă, o ceartă, dă bulină neagră, fetiţa începe să plângă, vine şi mama fetiţei [m-am lămurit cu cine seamănă la frumuseţe], mama oripilată, dezamăgită, fetiţa îngaimă printre lacrimi: “da’ el mi-a zis să dau…”, mama o ceartă cu clasicul “ce, dacă el zice să te arunci în fântână tu te arunci?”, Alexei mai mult aerian şi detaşat de toată povestea recunoaşte că el i-o zis. La întrebarea mea “de ce?”, el răspunde prompt: “că aşa am vlut io”.

M-am simţit foarte prost [în apărarea mea voi spune că în dimineaţa următoare ne-am cerut scuze la fetiţă şi Alexei că din cauza lui a fost ea certată şi eu mai voalat, cât să priceapă ea. Ne-a zâmbit candid şi s-au luat de mână către sala de mese]. Pentru că fetiţa chiar era sfâşiată de tristeţe.

Păi nu mai bine stăteam eu naibii în banca mea? Adică dacă el e atât de tolomac să suporte să fie bătut … serves him right.

Problema şi mai mare e: vă daţi seama cum voi fi mai târziu dacă am început de la grădiniţă? Mi-e groază de mine.

Cu atât mai groază cu cât şi eu sunt exact prototipul pe care- l urăşte orice soacră, oricât de binevoitoare

Eu nu sunt adepta traiului modest, nu sunt adepta pâinii şi a sării întru fericire. Îmi place traiul în lux (lux la nivelul meu social, ăla mediu, nu ăla al lui Becali), îmi place să pot să-mi cumpăr ceva ce-mi doresc şi rareori aş renunţa la munca în plus dacă ştiu că îmi oferă avantaje materiale. De asta din păcate nu pot nici să economisesc.

În ierarhia priorităţilor familia este foarte importantă pentru mine. Aş spune că cea mai importantă, dar nu vreau să fiu patetică şi să spun că nu contează ce mănânci, contează să te iubeşti şi să fii fericit. În esenţă, nu există nici fericire, nici iubire fără un anumit confort material. Pentru că oricâtă iubire şi fericire poţi înmagazina, atunci când auzi copilul că vrea un costum de Spiderman pentru că aşa are şi X la grădiniţă şi tu ştii că nu-ţi permiţi nici puiul la masa de duminică, toate se epuizează instant făcând loc frustrării şi nemulţumirii.
Dacă în anumite circumstanţe, mai puţin favorabile, ar fi nevoie, pentru un costum de Spiderman aş face curat şi-n scări de bloc, curat pe la familii sau orice altă muncă necesară. Munca nu este ruşinoasă.

Ruşinos este, însă, să mori de prea multă muncă. Cazul femeii, a 2-a din câte se cunoaşte public, care a decedat datorită extenuării e dincolo de orice ridicol. Nu se mai justifică aici nici dorinţa de a trăi bine, nici nimic. Atunci când ai 2 copii nu-ţi poţi permite să mori din raţiuni atât de stupide cum ar fi epuizarea. Bănuiesc că n-a muncit atâta, totuşi, pentru că nu avea ce mânca. Nici măcar aşa nu s-ar justifica. Pentru că, ce folos acum, că a murit? Cu ce mai este ea de folos copiilor ei? A murit şi ce? Vor duce o viaţă mai bună? Mai îndestulată? Vor purta cu mândrie un costum de Spiderman? Ar fi bine dacă moartea ei ar trage un semnal de alarmă asupra companiilor care exploatează angajaţii. Însă vina nu e companiilor.

Pentru că dacă vine compania şi-mi cere mie, un angajat să muncesc până la epuizare, eu am 2 opţiuni: îmi dau demisia sau accept să mor muncind. Cine-i tâmpitul în ecuaţia asta?