Dar s-a dovedit cu vârf şi îndesat şi numai proştii n-au priceput încă: noi nu putem să ne ţinem singuri frâiele. Nu suntem capabili să ne guvernăm. N-am reuşit decât o singură dată în istorie să ne guvernăm singuri şi să mai şi înflorim. Dar şi atunci am avut la cârmă nişte nemţi, dom’le, nu români de-ai noştri. Apoi, n-am mai făcut noi nimic de capul nostru începând cu prima sută de ani după Christos. Când a încercat un analfabet să se ridice şi a văzut el România cu stea-n frunte l-au lăsat cât l-au lăsat să se joace şi apoi i-au dat în cap, lăsându-ne cu alţii …

Aşa că… da, mai bine să ne preia dom’le cineva. Că nu poate fi mai rău de-atât.

De unde-mi vin cugetările astea la ceas de noapte? Păi pentru că am căutat un traseu de vizitat Moldova şi Bucovina. Şi am aflat că Transfăgărăşanul, da, aia “best road în the world” are o lungime de 92 de kilometri şi a fost construit în 4 ani.  Adică în 4 ani s-au spart cei mai înalţi munţi ai ţării noastre pentru a face o cale de acces rutieră. Înainte nu puteai străbate munţii ce-i străbate şoseaua nici cu calul. Deci, să repetăm cifrele: 92 de kilometri = 4 ani.

Există un drum în Banat, Caransebeş-Domaşnea ce se întinde pe o distanţă de aproximativ 40 de kilometri. Ştiţi de când se fac lucrări de reabilitare pe drumul ăsta? Din 2006. Adică de 4 ani. Adică în 4 ani nu s-a reuşit REABILITAREA unui drum DEJA construit. Mai există un drum, tot în Banat: Caransebeş-Timişoara. Reabilitarea tronsonului Lugoj-Timişoara (vreo 50 şi ceva de kilometri) s-a făcut în vreo 4 ani aşa. E gata acuma. Tronsonul Lugoj-Caransebeş (puţin sub 50 de kilometri) e tot de vreo 4 ani ÎN LUCRU. Drum prin câmpie. Nu prin munte, nu prin dealuri, nu prin văi, nu prin chei. Şi există drumuri în toată ţara asta în stare mult mai jalnică …

În 1989 aveam zero lei datorie externă şi aveam de recuperat bani. Banii ăia i-au recuperat sub o formă sau alta, mai mult sau mai puţin în totalitate oamenii lui iliescu. Şi se află în buzunarele şi conturile lor. Acum, în 2010 avem datorii de miliarde de euro, biruri mai mari decât cele ale iobagilor transilvani sau ale muntenilor către otomani, nu avem bani de salarii, de pensii, de antibiotice în spitale sau de cărţi în şcoli. Culmea, dară, nefiind bani lumea cumpără. Într-un oraş mic de provincie cum e Caransebeşul există vreo 7-8 magazine din astea de gresie, faianţă, materiale de construcţii etc. Şi magazinele astea sunt veşnic pline, ba stai şi la coadă să cumperi ceva. Lumea cumpără şi încarcă în maşini de parcă acum s-ar reconstrui România. În hipermarketurile din Timişoara aceleaşi cozi, aceleaşi cărucioare pline. Dacă te uiţi prin coşuri lumea are sucuri, chips-uri, bere. Fără de care la o adicătelea poţi trăi. Alţii, şomeri, pleacă în Deltă. Şi apoi în Bucovina. Prin şcolile unde s-au tăiat salariile toţi bugetarii de la profesori la personal administrativ taie frunză la câini. Şi nu numai acum că e vacanţă. Mereu. La fel în primării, în instituţii, în spitale. Şi totuşi, vor bani. Cel mai inspirat nume pentru ţara noastră e Paradoxia.

Şi totuşi, ce e de făcut?

Şi ca să vedeţi că nu fabulez şi nu exagerez, hai să vă povestesc ce face proasta:

La grădiniţă la noi este o fetiţă care-i preferata tuturor băieţeilor. Pentru că se îmbracă întotdeauna în rochiţă sau fustiţă, în general roz sau culori frumoase, este blondă, tunsă bob şi are o privire dulce şi candidă. Este exact genul de viitoare frumuseţe răpitoare. No şi fetiţa asta cred că deja e foarte conştientă de asta pentru că se vede din zâmbet, din gesturi şi mai ales din acţiuni. Adică, să ne înţelegem bine, băieţi se topesc în jurul ei şi ea nici măcar nu le aruncă vreo privire.

No, bine. V-am explicat cum stă treaba. Ei dară, miercuri când m-am dus să-l iau mai rămăseseră în clasă doar el, fetiţa căreia îi vom spune generic X, încă un băieţel şi doamna. Alexei vine spre mine, fetiţa după el şi-l loveşte cu piciorul în tibie zâmbind. No, ce credeţi că face soacra mare? Se învineţeşte şi întreabă moale (măcar n-am ţipat; se va consemna în apărare): “X, de ce-l loveşti cu piciorul?” Şi de aici se declanşează drama: doamna sare care arsă, o ceartă, dă bulină neagră, fetiţa începe să plângă, vine şi mama fetiţei [m-am lămurit cu cine seamănă la frumuseţe], mama oripilată, dezamăgită, fetiţa îngaimă printre lacrimi: “da’ el mi-a zis să dau…”, mama o ceartă cu clasicul “ce, dacă el zice să te arunci în fântână tu te arunci?”, Alexei mai mult aerian şi detaşat de toată povestea recunoaşte că el i-o zis. La întrebarea mea “de ce?”, el răspunde prompt: “că aşa am vlut io”.

M-am simţit foarte prost [în apărarea mea voi spune că în dimineaţa următoare ne-am cerut scuze la fetiţă şi Alexei că din cauza lui a fost ea certată şi eu mai voalat, cât să priceapă ea. Ne-a zâmbit candid şi s-au luat de mână către sala de mese]. Pentru că fetiţa chiar era sfâşiată de tristeţe.

Păi nu mai bine stăteam eu naibii în banca mea? Adică dacă el e atât de tolomac să suporte să fie bătut … serves him right.

Problema şi mai mare e: vă daţi seama cum voi fi mai târziu dacă am început de la grădiniţă? Mi-e groază de mine.

Cu atât mai groază cu cât şi eu sunt exact prototipul pe care- l urăşte orice soacră, oricât de binevoitoare

În ierarhia priorităţilor familia este foarte importantă pentru mine. Aş spune că cea mai importantă, dar nu vreau să fiu patetică şi să spun că nu contează ce mănânci, contează să te iubeşti şi să fii fericit. În esenţă, nu există nici fericire, nici iubire fără un anumit confort material. Pentru că oricâtă iubire şi fericire poţi înmagazina, atunci când auzi copilul că vrea un costum de Spiderman pentru că aşa are şi X la grădiniţă şi tu ştii că nu-ţi permiţi nici puiul la masa de duminică, toate se epuizează instant făcând loc frustrării şi nemulţumirii.
Dacă în anumite circumstanţe, mai puţin favorabile, ar fi nevoie, pentru un costum de Spiderman aş face curat şi-n scări de bloc, curat pe la familii sau orice altă muncă necesară. Munca nu este ruşinoasă.

Ruşinos este, însă, să mori de prea multă muncă. Cazul femeii, a 2-a din câte se cunoaşte public, care a decedat datorită extenuării e dincolo de orice ridicol. Nu se mai justifică aici nici dorinţa de a trăi bine, nici nimic. Atunci când ai 2 copii nu-ţi poţi permite să mori din raţiuni atât de stupide cum ar fi epuizarea. Bănuiesc că n-a muncit atâta, totuşi, pentru că nu avea ce mânca. Nici măcar aşa nu s-ar justifica. Pentru că, ce folos acum, că a murit? Cu ce mai este ea de folos copiilor ei? A murit şi ce? Vor duce o viaţă mai bună? Mai îndestulată? Vor purta cu mândrie un costum de Spiderman? Ar fi bine dacă moartea ei ar trage un semnal de alarmă asupra companiilor care exploatează angajaţii. Însă vina nu e companiilor.

Pentru că dacă vine compania şi-mi cere mie, un angajat să muncesc până la epuizare, eu am 2 opţiuni: îmi dau demisia sau accept să mor muncind. Cine-i tâmpitul în ecuaţia asta?

2. Cum se procedează, doamnelor care conduceţi, cu tocurile mai înalte? Reuşiţi să nu le juliţi de la apăsatul pedalelor? În special a acceleraţiei? Tocul botinelor mele arată ca după război. După 2 luni de purtare.

3. De ce îşi cară unii/unele geanta de laptop pe umăr sau poşeta chiar şi dacă se dau jos din maşină, intră în grădiniţă, dezbracă pruncul şi apoi se întorc în maşină? Am văzut azi-dimineaţă un tătic ce s-a dat jos, a luat geanta de laptop din portbagaj şi copilul din scaunul auto, a intrat în grădiniţă, a lăsat copilul şi apoi spre maşină din nou. În grădiniţă, 70% din mame dezbracă pruncii cu poşeta pe umăr.

4. Când începe primăvara? Când pot să renunţ la fular şi la palton?

Cred că noul caţavencu va fi în sfârşit un demn urmaş al ilustrului personaj omonim. Pentru că la fel ca Nae, noii caţavenci sunt oportunişti, rău intenţionaţi, oarecum demagogi (vezi acuzele de cenzură, venite hăăăt târziu…) orgolioşi şi agresivi pentru că simt că deţin puterea. Să sperăm doar că nu va fi nevoie să devină umili, supuşi şi linguşitori pentru că fie roata cât pătrată, tot se mai învârte-odată …

Iar ca logo al noii reviste, sugerez, domnilor, o mască….

Academia Caţavencu era visul că e posibil. Posibil să scrii bine, cu umor, fără să te compromiţi.

Acum s-au scindat. Explicaţiile din ambele tabere lasă gust amar. Seniorii au fondat Academia şi au creat visul. Oamenii de seminţe au scris. Împreună l-au întreţinut. Unii sunt noi, alţii vechi. Explicaţiile lui Istodor sunt triste. Îmi vine să plâng cu gândul la colecţia mea Caţavencu din podul de la Domaşnea. Poate o voi reciti cândva, la pensie.

Nu am nicio speranţă nici în ce rămâne, nici în noul săptămânal ce va fi creat. Pentru că eu voiam verva aia din anii ‘93-2005. Verva aia care te face să scrii, care nu te-a moleşit şi nu te-a corupt, verva aia de ochi deschişi şi verb acid. Verva aia care nu a fost contaminată de publicitate peste publicitate şi de monden peste monden (pentru că s-a observat că mondenul vinde). Verva aia săracă, când s-a scumpit revista cu 50 de bani şi-şi cereau scuze faţă de cititori. Verva aia a murit când s-a aflat că au fost cumpăraţi de Vântu. Indiferent dacă au fost şi înainte sub Vântu sau nu, a fost suficient ca certitudinea să fie publică. A fost suficient să fie în trust cu Realitatea, cu Ursu, cu Tatulici şi cu madama aia ciufută cu ochelari, care stă lângă Ursu prin diferite emisiuni. A fost suficient să se simtă din scrisul lor că multe nu mai sunt la fel. Discutabil e nivelul moral al tuturor, domnule Vântu, dar mai ales al celor care au furat un vis. Discutabilă e însăşi moralitatea.

Visul a murit. Trăiască cenuşa.

Adio!

Se face multă vâlvă zilele astea pe fondul măsurilor propuse pentru acordarea alocaţiei în funcţie de venitul părinţilor. Problema e că situaţia e atât de complexă, încât nu-mi dau seama dacă să fiu de acord sau nu. Voi începe prin a-mi spune întâi şi întâi părerea despre alocaţie în general.

În calitate de părinte şi fost profesor (nu că ar avea mare importanţă, dar are tocmai pentru că pot să prezint cel mai bine efectele devastatoare ale alocaţiei) afirm sus şi tare că toată problema alocaţiei este înţeleasă complet greşit. Alocaţia NU se acordă copiilor şi nu este un drept al lor per se. Alocaţia se acordă PENTRU îngrijirea copiilor, ceea ce este o diferenţă enormă…

Nu vorbesc aici de cazurile la limita socialului unde dintr-o alocaţie trăieşte o familie întreagă puţin obişnuită cu munca şi unde alocaţia respectivă numai pentru îngrijirea copilului nu ajunge. Vorbind de familii sănătoase în care părinţii muncesc şi se preocupă de bunăstarea copilului, nu există niciun motiv pentru care copilul ar trebui să-şi gestioneze singur alocaţia. Alocaţia respectivă poate fi direcţionată către diverse cheltuieli în interesul copilului: costum de serbare, teatru, jucării, cărţi sau nu dacă părinţii oricum se îngrijesc ca aceste lucruri să nu-i lipsească unui copil. Sigur, atunci când e foarte mic problema nu este atât de acută, însă începând cu vârsta la care copilul are nevoie de bani, faptul că i se dă alocaţia pe mână prezintă 2 pericole (mă rog prezintă mai multe, dar 2 în principal): copilul creşte cu senzaţia că sunt bani pe care-i merită şi trebuie să i se acorde ŞI părintele nu gestionează modul în care aceşti bani sunt cheltuiţi. Sigur, eu sunt în general pentru restricţionarea banilor de buzunar şi acordarea lor cu măsură: abonament pe mijloacele în comun, sandwich la pachet (eventual şi apă), haine curate, cărţi, caiete şi pixuri să le aibă la el la şcoală. În condiţiile astea pentru ce ar mai avea nevoie copilul de bani de buzunar? Banii de buzunar aduc numai necazuri: chiul, cumpărat de chip-suri, Pepsi sau Coca cola, ţigări sau altele. Părintele nu poate controla asta, nu are cum să controleze. Profesorii de asemenea nu pot interzice unui copil ce să-şi cumpere cu banii primiţi de la părinţi.

Da, copilul poate primi bani de buzunar dacă anunţă că, să zicem, mâine va ieşi la un suc cu colegii. Nici aici părintele nu poate gestiona situaţia pe moment pentru că nu are nicio garanţie că va merge după orele de curs sau în timpul acesta, dar cunoaşte faptul că a ieşit şi urmăreşte catalogul pentru a vedea absenţele şi ştie pe viitor dacă mai acordă bani pentru ieşiri sau nu. Haine, dulciuri cu moderaţie, alte materiale necesare, mofturi, discotecă le plăteşte tot părintele, cu control strict şi cu măsură, evaluând dacă merite să i se acorde ultimul răcnet sau doar haine curate. Vă spun, cel mai mare pericol îl reprezintă lipsa de control a părinţilor asupra situaţiei şcolare, sociale şi emoţionale a copilului. Pe cea emoţională nu o poate controla, dar este bine să o cunoască.

Aşadar, dacă am lămurit spinoasa problemă a unei alocaţii de 42 de lei, adică fix 4 pachete de ţigări sau 8 sticle de Coca Cola la 2 litri, ca să nu mai vorbim că probabil abia ajunge de 100 de Jack în discotecă (), să vorbim despre echitatea acordării alocaţiei diferenţiat:

S-a argumentat că nu este vina copiilor bogaţi că sunt bogaţi şi alocaţia este un drept al lor. Da, nu este vina lor, însă nici nu se poate vorbi de egalitate când copilul ăla merge la şcoală cu maşina, în condiţii de confort maxim iar altul merge pe frig, ploaie, vânt, secetă sau vreme bună cu tramvaiul. Tot aşa nu se poate vorbi de egalitate atâta timp cât copilul cu situaţie financiară mai mult decât privilegiată mănâncă icre şi celălalt vede carne numai la masa de duminică. Ca să nu mai vorbim că, în mare majoritate covârşitoare a cazurilor, în România, îmbogăţirea s-a făcut prin metode oneroase, care au prejudiciat şi statul (care acordă alocaţiile), chiar cu girul acestuia şi amărâţii contribuabili. Aşadar, măsura acordării diferenţiate a alocaţiei ar fi una benefică DACĂ s-ar întoarce la bugetul de stat sume semnificative. Or, bogaţii au maxim 2 copii în ţara asta, pe când ceilalţi…. nu chiar

Pe de altă parte, pentru familiile cu venituri mici, o alocaţie mai mare ar fi o mană cerească pentru că uneori chiar nu mai ştii cum naiba să o scoţi la capăt de la lună la lună, patronul a tăiat şi azi din orele suplimentare, întreţinerea e mare, cheltuielile cresc, mâncarea scumpă. Şi aici măsura ar avea conotaţii pozitive DACĂ ar putea fi gestionată eficient şi nu ar exista pericolul de încurajare a lenei, refuzul de a munci şi traiul pe banii contribuabililor şi ai statului.

Într-un articol viitor despre ce ar trebui să facă un părinte al unui şcolar (când spun şcolar vorbesc despre clasa I până în clasa a XII-a).

(Ştiu am una restantă, da’ aia e grea rău de tot)

V. Decebal

IV. Mircea cel Bătrân, care nu era deloc bătrân…

III. Alexandru Ioan Cuza

II. Mihai Viteazul pentru că ….

Auzit-aţi de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz

Care veşnic şade treaz

Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai

Ce sare pe şapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e Domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat şi biruit.

I. Carol I al României (Principe de Hohenzollern-Sigmaringen) pentru curajul pe care l-a avut de a veni să domnească într-o Românie aflată încă sub suzeranităţi străine. Pentru că a reuşit să obţină independenţa şi pentru că a fost unul din cei mai luminaţi domnitori ai ţării (după el, din păcate nu ne mai putem mândri cu nimeni).

Liber la preluat sau comentat …

PS: Ah, şi Ceauşescu a avut o “domnie” deloc de neglijat. Iar cine cunoaşte, ştie că pot fi acuzată de orice, mai puţin de orientare pro-comunistă. Însă trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului…

La şcoală nu am ce reproşa din punct de vedere al colectivului. Colegii au fost şi mai în vârstă de la care am putut învăţa multe şi mai tineri sau de vârsta mea. Uneori nu ne potriveam în ceea ce priveşte maniera de abordare a elevilor, dar cred că fiecare a ştiut să-şi sugereze ideile fără a părea că le ştie pe toate. Cu bun simţ şi respect.

Despre primul loc de muncă nu merită menţionat pentru că făceam conta primară (în ultimul an de facultate). A fost ceva mai mult ca să nu stau degeaba. Nu era nici pe măsura a ceea ce studiasem, nici a ceea ce doream sau puteam. Mediul a fost sub orice critică, dar fiind vorba de alimentaţie publică, majoritatea au fost educaţi pe sistemul “unde munceşti trebuie să trăieşti” (asta înseamnă mai şleau furt). Plus că a fost şi primul contact cu un loc de muncă, impactul a fost prea mare să dau taman de astfel de oameni.

Dar, să revenim: ziceam cum să nu fii ridicol la locul de muncă. Din experienţa de corporatist într-o corporaţie al cărui singur merit pentru acest atribut este faptul că face parte dintr-un holding internaţional.

Păăiii, câţiva paşi simpli:

1. Nu face pe deşteptul. Nu spune cât eşti de deştept. Nu încerca cu orice preţ să arăţi cât eşti de deştept, câtă experienţă ai, cât de mult ai lucrat în domeniu, câte ştii, cât ai studiat, cât de apreciat(ă) erai tocmai pentru cunoştinţele astea. Lasă pe alţii să descopere asta din acţiunile tale. Reţine că tot ce spui sunt doar … vorbe-n vânt. Asta pentru că, de multe ori, vei face ceva care să demonstreze că nu eşti chiar aşa deştept.

2. Nu săpa groapa altuia. Există riscul să cazi singur(ă) în ea. Dacă totuşi nu te poţi abţine, încearcă să-ţi amortizezi căzătura cu inteligenţa aia de care spuneai că dai dovadă. Aia de la punctul 1.

3. Poartă-te frumos cu şefi, colegi, colaboratori, parteneri, femeie de serviciu. Nu ştii niciodată cum se învârte roata-n viaţă şi nu are rost să fii ţinut minte ca “ăla prost care se ceartă cu toţi” sau, şi mai rău “deşteptul/deşteapta aia/ăla”… Plus că femeia de serviciu merită să fie tratată cu respect pentru simplu motiv că ea spală după tine ceştile murdare în care ai băut cafeaua sau farfuriile…

4. Nu te gândi în permanenţă că “eu nu trebuie să fac asta”, “asta nu intră în atribuţiunile mele”. De cele mai multe ori, dacă tu ai primit sarcina, înseamnă că taman tu trebuie să faci lucrul respectiv.

5. Nu bârfi. Nici colegi, nici şefi, nici familia sau prietenii tăi de acasă. Bârfa spune multe despre caracterul tău.

6. Nu te văita mereu de cât de mult munceşti. Mai ales când e foarte evident că de fapt nu ai foarte mult de lucru.

7. Dacă ţi s-a spus că trebuie să ieşi în faţă ca să promovezi, precis a făcut-o cineva care nu prea te place. În general, ca să promovezi trebuie să fii foarte competent şi la locul tău. Nu să dai din gură.

8. Ştiu, sunt colegi pe care chiar nu-i suporţi. Au salariu mai mare, ţie ţi se pare că nici nu fac prea multe, sau chiar că nu fac nimic şi nu poţi pricepe nici în ruptul capului de ce sunt acolo. Încearcă să treci peste asta, îţi amărăşti inutil viaţa.

9. Dacă eşti prieten(ă) cu şeful nu uita că la locul de muncă eşti subaltern. Încearcă să nu abuzezi de prietenie. Pentru că se duce dracului. Prietenia.

10. Unde ai mâncat, indubitabil trebuie să strângi: pahare, firimituri, farfurii spălate. În general cam tot.

Mult succes!

Domnul Gheorghe Ciuhandu, primar ales al Timişoarei, vă adresează pe această cale depline scuze şi vă roagă să-i îngăduiţi ieşirea din clădirea Operei din Timişoara. Încă de la semnarea pactului pentru Timişoara împreună cu lideri de mai multe confesiuni politice, domnul Gheorghe Ciuhandu s-a văzut nevoit să rămână mai multe zile în incinta Operei pentru a aduce astfel uitarea pe chipurile şi-n minţile timişorenilor şi pentru a spăla ruşinea, neputând astfel participa la activităţile urbei. Sigur, nu a putut ieşi nici datorită faptului că o sumă de huligani a blocat ieşirea din clădire. În această perioadă grea de restrişte, domnul primar a primit alimentaţie şi haine de schimb cu moderaţie, aduse porumbei călători dresaţi.

Aşadar, vă rog, dragi timişoreni, eliberaţi perimetrul operei, permiteţi edilului să iasă pentru că trebuie curăţată zăpada, a început ninsoarea din senin, iar fără ajutorul divin al domnului primar oraşul e un haos.

Mulţumim tuturor pentru înţelegere şi nu vă mai faceţi probleme, revoluţia roşie a încetat. Comunismul nu mai ameninţă Timişoara. Avem deja un dictator …