Încep prin a preciza de la bun început că firma la care lucrez e prea micuţă pentru a fi o corporaţie, deşi în sens larg, face parte dintr-un holding internaţional. Deci tangenţial se prea poate să fiu corporatistă.

Totuşi, pentru că am fost şi liber-profesionist aş vrea să povestesc cam cum a fost: am lucrat 2 ani ca freelancer în traduceri. Sigur, aveam câteva ore şi la un liceu+facultate; particulare ambele. Dar acolo mă duceam mai mult din nostalgia a ceea ce mi-am dorit cândva. Banii veniţi de acolo îmi ajungeau de taxi, ceva cornuri şi maxim cărţi sau dicţionare.
Ca freelancer am lucrat 2 ani non-stop. Şi când spun non-stop, chiar asta vreau să spun. “Timpul meu” devine o sintagmă-oximoron atunci când lucrezi pe cont propriu pentru că în realitate niciodată nu ai timpul tău. Cel puţin eu nu aveam [poate în alte domenii tarifele sunt mai mari....].

Dimineţi, nopţi, sâmbete, duminici, după-amieze. În cele câteva vizite pe care le făceam eram stresată că trebuie să ajung înapoi să termin ultimele pagini înainte de livrare. Când mergeam acasă la părinţi căram laptopul cu mine şi traduceam non-stop. Orele în parc cu căruciorul (că pe atunci piticul meu era cât o mână de om) erau mai scurte sau le petrecea numai soţul. Eram obosită şi fizic şi psihic, totul învârtindu-se în jurul textelor de tradus. Traducând mereu din aceleaşi domeniu, medical, visam şi noaptea [3-4 ore cât dormeam din ea] aceleaşi sintagame pe care le traduceam, studii clinice şi medicamente, contracte, termene-limită etc.

Sigur, banii pe care-i câştigam nu se compară cu nimic. Şi teoretic eram stăpână pe timpul meu. Practic, nu, deoarece eram mereu din comandă în comandă cu ideea că ar fi bine să nu refuzi dacă vrei ca clientul să te mai caute. Pentru că, să fim sinceri, cam aşa merg lucrurile. Şi evident că toată oboseala şi stresul nu le-am simţit decât pe final, la început a fost frumos să mă pot trezi la 11 şi să lucrez din pijama. Până când unul din clienţi [cel mai mare şi mai important] mi-a spus că muncesc prea mult şi că ar trebui să văd “Click”, filmul, cu Adam Sandler. L-am urmărit într-o sâmbătă, acordându-mi 2 ore şi întârziind cu o predare la acelaşi client pentru luni pentru că în duminica următoare nu am lucrat nimic. Şi luni i-am spus clientului că e numai vina lui, altfel terminam traducerea Şi de atunci nu am mai lucrat în nicio sâmbătă şi în nicio duminică decât ocazional.
Apoi m-am angajat. Salariul este bun, programul îmi permite să iau copilul de la grădiniţă mai repede, să lipsesc atunci când am o problemă, trebuie să plătesc ceva [deşi ptr. plăţi există internet banking] sau trebuie să merg la medic sau chiar o zi întreagă. Nu mă simt un sclav şi consider că e greşită percepţia <corporatist=sclav>. Muncesc şi primesc un salariu. Când acestea nu-mi vor mai ajunge, voi căuta altceva. Nu consider nici că firma mă manipulează sau mă extenuează, nici că aş merita mai mult.

Sigur, mai accept oferte de traducere. O fac de plăcere şi pentru bani în plus. Bani pentru mofturi, pentru haine, machiaje, jucării, o masă la restaurant. Nu mai devine esenţial, nu mai traduc pentru a trăi.

Am timp liber în care nu trebuie să mă stresez cu marketing şi publicitate, client-research, tarife, oferte, comenzi, termene-limită şi nopţi nedormite. Timp liber în care pot să citesc poveşti, să mă uit la filme, să construiesc castele sau să fac puzzle.

Şi închei sec, fără concluzie.

Any ideas?

editare ulterioară: este o secţiune dinamică atât din punct de vedere al conţinutului cât şi al celor care ar folosi-o. Se doreşte a fi un instrument util pentru cei ce vin, citesc şi habar nu au cu ce se mănâncă meseria, ar dori modele de traduceri (la documente standard mă refer). Nu e neapărat pentru un grup închegat de utilizatori. Unii poate nici nu mai revin. Dar atunci când cineva vine de pe google căutând ceva, găseşte secţiunea, apasă un link, se deschide un document, îl vede, îşi face o impresie cum ar trebui să arate traducerea lui şi pleacă.

No şi eu am prostul obicei să citesc mult printre rânduri. Mi se trage din viaţa reală. Şi fiind prinsă în magia de nedescris a textului traduc, traduc, deja mă obişnuisem cu cuvintele … Când dau peste: 10 m3 petrol + gaze comestibile. Eu scriu. Dup’aia iară începe, undeva pe final 5 m3 petrol + gaze necomestibile. Fiind şi grăbită că mi-era foame de muream şi se răcea mâncarea comandată, nu am avut timp să stau să judec. Oricum revizuiesc atent la final. Aşa scrie, aşa scriu. Mai stau, ajung să caut nişte cuvinte că mă lăsa de tot ştiinţa, când iarăşi petrol+gaze necomestibile. Mă, zic, îmi sclipeşte mie geniul: cum dracu’ sunt alea gazele comestibile? Că văd că sunt şi comestibile şi necomestibile?????? Şi mă uit mai atent la text. Evident, scria gaze combustibile, gaze necombustibile.

Ce ţi-e şi cu traducătorii ăştia…

Traduceri potrivite

Care se doreşte a fi o revistă săptămânală online despre …. evident despre traduceri. Tema e ceva mai deosebită, cu mai multe click-uri pentru a ajunge la o anumită informaţie. Daţi un semn dacă e imposibilă şi vom vedea ce se poate face pentru a remedia.

Ganduri potrivite face parte din familia potrivite.ro, creată iniţial ca strategie de marketing şi promovare a serviciilor de traduceri. Cuvintele sunt partea profesională, despre care nu am vorbit aici niciodată. Cuvinte potrivite este un volum de poezii scris de Tudor Arghezi. De acolo vine denumirea site-ului.

Gândurile sunt partea strict personală a vieţii unui traducător, mamă, soţie, fiică, cititor de bloguri, Internet-reader şi participant la trafic.

Şi vine în curând noul proiect plictisitor pentru unii (poate) şi interesant pentru alţii (sperăm).

Noutăţile se lansează aici. Curând!

PS: scris şi public iniţial la 24.04.2009

]]> http://www.ganduri.potrivite.ro/cartile-pe-fata/feed/ 6 http://www.ganduri.potrivite.ro/structuri-umane/ http://www.ganduri.potrivite.ro/structuri-umane/#comments Wed, 14 Jan 2009 13:27:08 +0000 anatati http://www.ganduri.potrivite.ro/?p=622 Lucrând tangenţial în acest domeniu şi intrând în legătură cu alte persoane din vânzări (domenii diferite) am avut ocazia să alcătuiesc în mintea mea profilul vânzătorului cu comision. În opinia mea nu există o carieră în sine “în vânzări”, existând cel mult cariere conexe, care din diverse raţiuni nu au fost materializate cu succes, iar atunci persoanele s-au re-orientat spre domeniul cel mai facil: vânzările. Drept care, nici pregătirea de vânzări nu există. Sau există, dar lipseşte cu desăvârşire.

Una din calităţile esenţiale ale unui bun vânzător este tupeul. Oricât de cretin e produsul pe care-l vinzi şi pentru care primeşti comision, tu atât ştii: “trebuie să-l vând”. De asta depinde cariera vânzătorilor. Modul în care un vânzător ajunge să-şi vândă un produs este cel puţin interesant şi lipsit de “simţire” ca să nu zic pe şleau. Telefoane insistente, evitarea evidentului: atunci când tu răspunzi pe şleau că nu te interesează şi nu ai bani, îţi prezintă metode miraculoase de finanţare, soluţii, fac calcule de investiţii pentru tine (adică de unde să scoţi tu bani pentru a-i cumpăra produsul de care oricum nu ai nevoie) etc. În general, vorbesc aici despre vânzătorii de asigurări. Dar se poate extrapola la fel de bine până la Avon, Amway, Aloe Vera şi orice alte sisteme tip MLM. Mai ales sistemelor tip MLM.

Ce mi se pare mie cu atât mai interesant este faptul că trebuie să ai o structură umană aparte pentru a fi vânzător. Adică nu oricine poate să facă asta, oricât de disperat sau în căutare de carieră fulminantă este. Ei bine, structura asta umană aparte de care vorbesc se extrapolează cu succes în toate aspectele vieţii sociale ale unei persoane care, accidental sau nu, lucrează în vânzări. Orice interacţiune cu semenii trebuie fructificată spre avantajul propriu.

Astfel că, dacă ai nevoie de ceva de la o persoană, ceva care nu poate fi trimis prin mirificul internet, ci se poate preda numai live – să le spunem nişte acte pe care persoana ţi le-a tradus – e bine să acţionezi ca şi cum persoana este obligată să ţi le livreze la destinaţie pentru că: ea are maşină; maşina ta este în service şi “ce groaznic e fără maşină” (uitând cu desăvârşire că există taxiuri, mijloace de transport în comun şi nu în ultimul rând picioare). Dacă persoana care trebuie să-ţi aducă ţie actele nu ştie cât mai elegant cum să-ţi spună că nu face curierat e bine să-i faci şi un program cert în care să-i explici că dacă ea stă în Lipovei, înainte de a ajunge acasă, poate să facă un ocol scurt de 5 minute (calculate cu precizie de ceasornic) în Aradului ca să-ţi aducă ţie actele la destinaţie. Şi dacă persoana cu traducerile insistă să nu fie de acord, nu rămâne decât să-i spui pe şleau că “trebuie să vă întâlniţi cumva pentru că actele trebuiau rezolvate deja de vineri”. Asta în imaginaţia ei, pentru că dacă actele au ajuns la tradus vineri în jurul prânzului, fără taxă de urgenţă, pe baza bunăvoinţei divine, actele nu pot fi gata tot vineri. Şi faptul că nici până azi, adică miercuri actele nu sunt la tine, nu ţine de persoana cu traducerile, ci de tine, care aştepţi ca toate să-ţi vină la uşă, pe baza acelei structuri umane aparte, pe care o vom numi pe şleau nesimţire.

Şi situaţii similare am păţit până acum de câteva ori, cu persoane diferite, toate din vânzări, nu neapărat legate de traduceri. Sau mai ales nu neapărat legate de traduceri.

editare ulterioară: ah, şi toate astea sunt tratate cu cea mai mare naturaleţe, de ţi-e aproape imposibil să răbufneşti … pentru că persoana este foarte politicoasă. Aparent.

În 2003 când am terminat facultatea ştiam prea puţin despre ce înseamnă o traducere. În urma unui test, la finele lui 2004 m-am angajat la un birou de traduceri din oraş. Experienţă nu aveam, dar una din cerinţele cheie în meseria de traducător este să cunoşti bine limba în care traduci şi limba din care traduci. Şi bine înseamnă: gramatică, ortografie, vocabular, cultură, obiceiuri, jargoane, literatură în limba respectivă.

Lucrurile s-au schimbat, am evoluat, am lucrat independent, am renunţat la traduceri din/în germană pentru că la germană nu cunosc atât de bine câteva din criteriile de mai sus şi anume: vocabular, cultură, jargoane. M-am axat mult pe engleză şi conjunctura a făcut să primesc tot mai multe proiecte pe traduceri medicale [în special farmaceutice şi studii clinice].

Îmi place să traduc. Fiecare text e diferit, îl manipulez cu ajutorul tastelor până când sensurile se aşează*  firesc, ca şi cum ar fi fost scris în limba aia. Îmi place să sucesc frazele, mă feresc să păstrez stereotipiile limbii din care traduc. Propoziţiile trebuie să curgă, să fie melodioase şi inteligibile. Îmi place să mă adresez publicului ţintă [în măsura în care am habar pe unde ajunge traducerea mea] şi mă feresc de neologisme în texte adresate publicului larg şi de cuvinte plafonate în texte ştiinţifice. Îmi place să convertesc titlurile, punctuaţia, paragrafele să adaptez totul limbii în care traduc [ca să se-nţeleagă: în engleză, de ex., în titluri fiecare cuvânt este scris cu majusculă; în română, numai primul cuvânt]. Nu-mi place să preiau englezisme şi încerc să traduc toate cuvintele [de exemplu am o problemă cu cuvântul "determinare" folosit în limba română cu sensul de "hotărâre, ambiţie de a face ceva", venind evident de la "determination" din engleză].

Am citit multe texte traduse în care nu s-a acordat atenţie multor detalii. Rezultatul este un text fad, fără personalitate, care nu transmite decât nişte sensuri. Nu atrage, nu e melodios, nu e cultivat.

Îmi place să aranjez în pagină, să folosesc anumite fonturi [de exemplu nu scriu niciodată cu Times New Roman]. Când traduc acte, îmi place să fie impecabile, să se vadă că am pus suflet în alea câteva rânduri.

*[corect conform DEX este "aşază"]

Azi discutăm despre faptul că în toată Timişoara, trimiţând solicitarea de ofertă la toate firmele mai de doamne-ajută, cu site, renume şi toate cele, care specifică în mod clar că oferă şi servicii de interpretare, n-am găsit interpet de germană. Cum eu nu fac interpretare la germană şi în niciun caz în conferinţe, şi cum e de datoria mea să fac asta, am zis să asigur dom’le un interpret că avem seminar în curând. No, am trimis e-mail-uri în neştire. Şi vă rog să reţineţi că nu am trimis acelaşi e-mail la o listă de adrese că suntem profesionişti ce naiba. Răspunsurile sunt super: din păcate nu avem resurse, nu vă putem ajuta, nu avem interpret specializat pe asigurări etc. Deci, bun. Nu aveţi resurse nu aveţi aia nu aveţi ailaltă. Dar de ce mă rog vă faceţi publicitate prin Internet şi prin ziare că aveţi de toate la cel mai înalt nivel de calitate?

Zic şi io ….

PS: pentru cei neiniţiaţi în acest domeniu: un traducător traduce texte scrise. Iar un interpret (sau translator) intermediază comunicare orală. Vă rog să reţineţi şi că activitatea traducătorului se numeşte traducere, iar cea a interpretului (sau translatorului) se numeşte interpretare (şi nu translaţie, care se mănâncă diferit). Asta aşa, pentru cei care nu puteau dormi fără să ştie toate astea

Cu traduceri până peste cap. Cchiar, să vă spun că săptămâna asta, mai precis ieri am tradus cel mai dificil text din cariera mea fulminantă de traducător care împlineşte (cariera) în decembrie 4 ani. Textul ăsta era română-engleză, medical. Despre vaccinuri. Adică toţi compuşii, mod de administrare, suspensii, extragere din flacon (adică nu aşa simplu, ci răsuceşti, aseptic, învârţi, descânţi), modalităţi, tulpină, reconstituire, pulbere. Nişte minunăţii. Ce să mai. Am avut nişte termeni de nici google nu auzise mare lucru. Şi doar google ştie tot. Suspectez cu această ocazie că termenii ăştia nu sunt corecţi. Adică sunt ori traduceri proaste ori ceva debitări medicale aiuristice. Bun. Am terminat textul ăsta, cel mai greu din viaţa mea, extrem de repede. Sigur, dacă nu ar fi fost cel mai greu din viaţa mea l-aşi fi terminat cam de 5 ori mai repede. Dar e bine şi aşa. M-am încadrat în deadline. La deadline ăsta i-ar zice corect în română “termen limită”. Dar cum mai nimeni nu ştie decât de deadline, trebuie să fiu pe trend (adică pe val) în româneşte.

Printre alte păsărele din capul meu, săptămâna asta adus şi ideea de a face o husă pentru minunata canapea în formă de L pe care am loc şi eu şi soţul (fiecare intinşi). O minunăţie. Dacă printre timişorenii de p-aici ştie cineva cam unde să mă îndrept (croitor, firmă etc) să mă tragă de mânecă pentru că deja s-a-negrit biata de ea.

Din seria gânduri, menţionăm că l-am adus pe moştenitorul casei din delegaţie de la bunici. Sigur, a venit cu toate mofturile aferente. Şi am constatat că e atât de plăcut să te grăbeşti repede-repede acasă că te aşteaptă cineva… Bun, că mă aştepta şi soţul înainte, dar sentimentele sunt diferite.

No, cam asta ar fi în mare săptămâna 2 din octombrie. Mă mai îngrozeşte şi faptul că săptămâna viitoare mai îmbătrânesc un picuţ. Dar despre asta într-un episod viitor.

Până atunci, să vă bucuraţi de un week-end minunat.

editare ulterioară: am recalculat şi mi-am dat seama că voi împlini numai 28 nu 29 cum credeam. Grave deficienţe matematice la subsemnata

Altfel, cum să-mi placă. Îmi place execrabil.