Gânduri potrivite

Se uită în jur şi nu văzu decât aceeaşi pereţi care o încorsetau precum o menghină. Voia să evadeze din lumea aceasta întunecată, să meargă departe, îşi imagină că zboară, coborând uneori numai ca să atingă apa mării cu vârfurile degetelor pentru ca apoi să urce din nou. Era libertatea cea pe care ea o voia. Se uită la el, aşa cum stătea adormit într-o parte şi se gândi când ajunseră aici. Când ajunseră să nu se mai cunoască? În ce moment drumurile au devenit atât de diferite şi ce-i mai lega în acest moment? Fiecare dintre ei arăta la fel. Priveau la acelaşi televizor, mâncau împreună la aceeaşi masă, dormeau împreună în acelaşi pat de peste zeci de ani. Şi totuşi, nimic nu mai era la fel. Îi atinse mâna rece şi se cutremură.

Se întoarse din nou privind spre pereţi, spre uşi şi spre geam. Geamul. Îl deschise cu o smucitură şi privi în jos. Acum buruienile năpădeau vechiul gazon, nucul bătrân era uscat şi încovoiat. Gândurile o purtară apoi spre vremea copilăriei când se juca pe bara de bătut covoare. Încercă să se agaţe de ceva, atinse o creangă şi apoi pământul zdrobită.

Vântul scârţâi geamul şi-l trezi şi pe el.

M-am lipit de parapetul rece, simţeam asprimea pietrelor prin haina mea grea de ploaie. Vedeam umbrele trecând pe lângă mine şi nu-mi dădeam seama dacă trebuie să ies sau să încetez să mai respir. Ploaia îmi şfichiuia obrazul care se subţiase probabil de teamă, de rece, de dor. Uitasem când am ajuns aici, uitasem de ce-am ajuns. Lăsasem acasă viaţa şi venisem aici să îndeplinesc o sarcină. Să-mi fac datoria. Mi-am îndesat mai tare chipiul şi am înaintat încet de-a lungul parapetului lovindu-mă de pietrele ascuţite, împiedicându-mă în mormane. Călcam fără să mă uit. Aveam în minte aceeaşi imagine care mă bântuia dintotdeuna, a soldatului din Camil Petrescu ce continua să salute superiorii deşi nu mai avea cap şi a sergentului care alerga ţinându-şi maţele sfârtecate în căuşul palmei. Ştiam că în jurul meu sunt multe capete. Şi niciun om pe care să-l mai salut. Involuntar mi-am dus mâna la ochi, apoi mi-am atins părul. Capul era la locul său. Mi-am făcut cruce scurt şi am continuat să merg. Nu ştiam încotro mă îndrept. Cerul era negru, norii grei aruncau flăcări. Am închis ochii şi mi-am imaginat un loc cald, cu lemne sfârâind, cu mere în cuptor şi cu o mângâiere pe părul unui copil care doarme. I-am deschis şi am privit în jur. Mi-am dat seama că nu am nicio şansă să-mi găsesc viaţa. Dacă mă va găsi cineva aici, printre mormane şi arme, vor fi oricum cei de care fug acum.

Continui să merg lipită de zid, ating o urmă de ploaie rece, aud un glas dulce, de demult:

- Mami, trezeşte-te; mi-ş ud; am făcut pişi pe mine…

Şi m-am trezit ca să-mi dau seama că am întârziat şi la birou.

În camera rece se oglindeau ultimele firicele de lumină ale focului mocnit. Pe patul mare zace o carte deschisă, o ceaşcă de cafea şi-o pătură groasă. Lângă masa de sticlă câinele-şi odihneşte blana şi priveşte spre foc. Dincolo de masă sunt ei. Ea se ridică încet, ia pătura de pe pat şi o aşează pe jos. Se întinde pe pătură aruncând buclele neglijent care ating cotul lui. El tremură. Se întinde alături de ea şi-i prinde o buclă între degetele groase. O priveşte în ochi. O îmbrăţişează. Ea se-nfioară şi zâmbeşte. Frigul din cameră se înteţeşte. El o acoperă cu mâna peste cămaşa crem din finet. Îşi şoptesc câteva cuvinte. El se apleacă uşor spre masă şi ia sticluţa cu ojă roşie. Îi atinge piciorul şi-i mângâie unghia. Apoi întinde oja uniform peste unghia tăiată scurt. Contrastul roşu şi pielea ei neagră încălzesc atmosfera. Mâinile lui trec fin peste fiecare unghie, apoi la celălalt picior. Cu buzele uşor întredeschise ea sărută părul lui blond, apoi obrazul alb şi apoi buzele roz. El lasă sticluţa cu ojă şi-i mângâie picioarele de jos până sus şi apoi se întoarce. Jocul continuă încet, pielea ei înfrigurată freamătă. El aruncă cămaşa ei crem de finet, ea mângâie cu palma pieptul lui, apoi curbura coloanei şi sărută umărul uşor înclinat. Pielea lui albă se contopeşte cu negrul pielii ei. Se sărută uşor, parcă nici nu se ating. Îşi împletesc mâinile, alb şi negru, negru şi alb şi se întind peste pătura groasă…

Câinele a adormit.