Gânduri potrivite

Să nu credeţi că e lucru simplu cu poveştile astea. Sigur, acum există trilioane de cărţi colorate, cu text mare, adaptate, pentru a fi citite copiilor de toate vârstele. Unele vin împreună cu ziare şi au preţ modic, altele le găseşti în librării de lux sau nu la preţuri mai mult decât piperate. Şi se citesc în fiecare seară, după duş şi spălatul pe dinţi, în patul mare din dormitor, la lumina difuză a unui neon ce străbate printr-o fantă din rigips.

Sau …

Se dă o seară de octombrie rece, cu lemne trosnind în sobă. Buncii (sau străbunicii) se adună de pe la treburile de-afară, după ce au adăpat şi vaca, au închis şi găinile şi au hrănit până şi câinele, mamele închid laptopul, iar copiii se spală de frigul şi alergătura zilei.

Ticuleee, îmi spui o poveste?

Hai că-ţi spun …

Şi ia Ticu cartea de poveşti, o carte veche din care foile zboară volante şi se documentează. Citeşte trei poveşti pentru a-şi aminti firul evenimentelor. Le citeşte în gând, cu ochelarii atârnând pe nas. Apoi pune cartea deoparte şi se-ntinde. Copilul vine lângă el şi începe povestea. O recită poticnit, adaptând slova originală pe înţelesul copilului. Fără imagini pe hârtie, străbunicul desfăşoară în faţa ochilor lumea poveştii. Mintea fuge urmărind personajele, râsul chicotit umple camera, de pe cuptor vine un îmbietor miros de clătite, iar mama stă pe-un colţ şi-şi revede copilăria.

Şi e o pace imensă în spunerea unei poveşti de demult …

Eu nu ştiu vouă, da’ mie mi se pare ingenios …

(Sursă foto: Arhiro.ro)

Din primii muguri de salcâm se stoarce o miere regească ce se soarbe încet, încet savurând fiecare notă. Are o culoare albicioasă de smântână, e proaspăt vânturată, scoasă de pe ramele din stupul-magazie. Şi este atât de rară pentru că e produsă numai de stupii-magazie (stupi care nu au decât albine lucrătoare, nu au şi trântori sau matcă).

Ea îmbină gustul desăvârşit al nectarului din salcâm cu urmele de ceară şi albine din stup. E mierea stoarsă cu multă dragoste, strecurată şi pusă în bidoanele care se închid etanş. E mierea pe care o aştept an de an, dar care nu vrea să apară în fiecare an. Pentru că depinde de intensitatea polenului din salcâm şi de răbdarea celor care o vântură de pe rame. E primul rând de miere ce se stoarce, e pentru sufletul meu şi numai al meu.

Telefoanele încep de sâmbătă de la prânz când vreau să ştiu, îngrijorată, dacă s-a făcut miere din aia. Dacă este fix fix aşa ca în anul ăla în care am mâncat cea mai bună miere de pe pământ. Dar gust-o, spune-mi, se simte salcâmul, se simte ceara, se simte truda albinelor, se simte în ea dragostea apicultorului? Ai gustat? E ca smântâna? Atât de densă? Atât de albă? Ah, se limpezeşte. Apoi un alt telefon: buno, miere din asta să nu dai la nimeni. O ţii pentru mine pe toată, numai pentru mine. Să-mi îndulcesc cu ea cafeaua, să o gust când şi când, să o întind pe-o felie de pâine prăjită cu unt şi să i-o dau copilului. Dar fii liniştită, că e destulă, zice buna mustăcind. Nu ştiu, buno, asta e mierea mea, să n-o dai la nimeni. Nu pot s-o iau cu mine că n-am unde s-o ţin da’ o pui tu bine, îi legi bidonului o aţă neagră să ştii că e a mea. Şi să nu faci ca anul ăla când ai lăsat şi bidonul şi aţa, iar mierea mea ai dat-o aproape toată. Am să sufăr etern după ea. Dar buna oricum nu ştie ce-nseamnă etern.

La ceas de seară vreau să aflu când ajunge şi la mine. Ah, luni dimineaţa? Să mă duc la gară? Da, da’ să-mi trimiţi două borcane că trebuie să dau la cineva. Cui dau? Dau eu cuiva, nu o cunoşti tu. Mă duc, mă duc. Sigur că mă trezesc. Mă trezesc la orice oră.

Şi luni dimineaţa ţin în mână borcanul meu de miere regească. O privesc şi am emoţii. Oare gustul, e gustul acela al mierii pe care-am gustat-o într-un singur an? La fund începe să se limpezească deja, la suprafaţă e aproape ca o smântână. O privesc îndelung apoi o gust alene. Da, e mierea aia. E mierea mea. Cea mai bună miere de pe pâmânt.

Şi acolo, acasă, au pus-o în bidonul ei, însemnat cu o aţă neagră. Din bidonul cu aţă neagră mierea va dispărea încet-încet, ca şi-altădată, înainte ca eu să o fi putut măcar mânca pe toată, deşi buna mă asigură că n-a dat la nimeni, bidonul e intact. Dar lasă, să se bucure şi alţii.

Salcâmii înfloresc şi la anul…

(Surse foto: Catedrala Sfântul Vasile şi Petrodvorets – Palatul ţarului Petru cel Mare din Sankt Petersburg)

„Este foarte uşor: toată viaţa mea am luptat pentru democraţie. Am plecat din ţară când eram tânăr, m-am opus totalitarilor de dreapta şi pe urmă m-am opus totalitarilor de stânga. (…) În momentul în care eu nu voi fi ales, mă voi concentra să aduc tot ce am acumulat eu în aceşti ani de exil, toate cunoştinţele mele, tot ce am scris (…) şi voi lupta ca să aduc elementul esenţial al democraţiei, care nu este jocul numerelor, al cifrelor, cine are majoritatea, cine dintre noi trei de astăzi are cel mai mare număr de voturi. Nu asta e democraţie. Democraţia însemnează o înţelegere că omul este în centrul societăţii şi că toate instituţiile se învârt în jurul lui. Democraţia înseamnă că-l asculţi pe om şi pe urmă îi respingi punctul de vedere. Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine. Dacă eşti în stare să faci treaba asta, atunci am început să învăţăm ce însemnează democraţia. Şi rostul meu în momentul în care nu voi fi ales va fi să aduc democraţia în ţara asta pe cât mă ajută pe mine puterile mele”.

Aşa ar fi fost România CU Ion Raţiu. Din păcate nu am avut şansa.

*Citiţi articolul complet. Ideea titlului provine tot de acolo.