Gânduri potrivite

Un adevăr surprins de Bucurenci.

Uite, proştilor, uite ce regretaţi. Filmuleţul indicat de Bleen are 85 de minute. E mult din timpul nostru, e puţin faţă de cei 45 de ani de opresiune comunistă. Urmăriţi-l, preluaţi-l pe bloguri, popularizaţi-l. Mai mult decât orice, copiii noştri trebuie să CUNOASCĂ răul care a existat. Totuşi, ca AVERTISMENT: filmuleţul este înfiorător de dureros. Nervi tari şi minte deschisă vă doresc. Şi să nu ne mai mirăm că suntem unde suntem. Suntem chiar bine pentru cât rău ni s-a făcut.

editare ulterioară: din păcate datorită unor probleme tehnice filmul nu este disponibil momentan pe link-ul indicat. Filmul se numeşte “Povestea sovietelor” şi dacă nu-l găsiţi pe google pur şi simplu, puteţi să-l vizionaţi şi aici.

Şi ca să fim drepţi, filmul îşi are originea în munca oamenilor de AICI. Cam multe link-uri pe azi, ştiu…

Am avut de-a face recent cu colectarea şi gestionarea unor CV-uri pentru recrutare. Când am contactat telefonic pentru programări la interviuri, 2 dintre persoane s-au nimerit a avea o vârstă mai înaintată: 50 şi 52 de ani. Îi chem la interviu şi ambii îmi răspund similar:

El: “Doamnă, aţi înţeles? Am 52 de ani”.

Eu: “Da, am înţeles. Veniţi să vedeţi despre ce este vorba.”

El: “Dar oare mă descurc?”

Eu: “Numai de dumneavoastră depinde.”

Ceea ce mă duce cu gândul la obsesia angajatorilor de a angaja oameni tineri, proaspeţi şi musai cu experienţă. O persoană care are acum peste 45 de ani îşi găseşte foarte greu de lucru în meserii ca: advertiser, asistent manager, copyrighter, PR sau mai ştiu eu ce bazaconii moderne. De la 50 în sus lucrurile devin deja foarte complicate. Pe de o parte pentru că nu deţin experienţa necesară şi pe de altă parte datorită părerii că la vârsta asta eşti deja bătrân, stors de puteri.

Şi apoi mă duc mai departe cu gândul şi mă gândesc la noi. Noi, cei de acum: tineri, proaspeţi, avizi de cunoaştere şi experienţă, capabili să ne modelăm, capabili să muncim până la epuizare, cu pretenţii crescânde, cu merite, cu rezultate. Ce vom face noi la 50 de ani? Cum vom fi noi la 50 de ani la locul de muncă? Nu toţi vom fi în poziţii de management, probabil că nu vom lucra tot unde lucrăm acum. Pe de altă parte, eu, de exemplu, dincolo de şubrezimea sistemului privat şi nesiguranţa zilei de mâine (nu ştiu mâine dacă voi mai lucra aici, dar mai peste 50 de ani), să presupunem că voi fi aici şi la 50 de ani, cum voi apărea? Sau cum aş arăta interpret de conferinţă sau consecutiv? Bătrâneţea nu dă bine.

Şi aici gândurile mi se termină şi nu se mai leagă, însă sunt foarte curioasă ce vă imaginaţi că veţi munci şi unde vă imaginaţi pe la 50 de ani?

Citiţi şi aici un articol despre cât de important e să nu uităm ….

Am crescut simplu, fără televizor şi fără internet. Era normal să ne jucăm în spatele blocului şi pe stradă şi nu în faţa monitoarelor, deghizaţi, cu măşti incomode care să ne facă să fim nefireşti. Am trăit o primă iubire reală, fără nimic sexual, cu fiori şi fluturi şi apoi cu ghimpi şi nimic. Am avut un televizor Diamant alb-negru la care am urmărit fascinată Campionatul mondial de fotbal Italia ‘90, Dallas, Gala desenului animat şi Cinemateca. Era normal să stăm afară până seara târziu şi să strige mama capăt de 2 blocuri după mine. Era normal să stau 2 ore în faţa caietului de caligrafie să buchisesc litere arcuite şi în faţa celui de matematică să calculez la nesfârşit. Erau atât de multe lucruri normale încât acum mă uit în jur şi nu recunosc şi nu mă identific cu nimic.

Aseară m-am nimerit la o vecină. La televizor, pe Kanal D, o emisiune de mare valoare: Fata lu’ tata. Suma tuturor abjecţiilor şi trivialităţilor se adună în emisiunile astea: fata lu’ tata, noră pentru mama, schimb de mame, acces direct etc. Nu e normal să se difuzeze astfel de emisiuni. Şi nu e normal să existe oameni care se uită la astfel de emisiuni cu interes nemărginit. Pe B1TV, Naşul face o emisiune care va face întotdeauna rating: Adevărul despre 16-22 decembrie 1989. Un adevăr care circulă pe lângă noi, un adevăr pe care-l vedem pe stradă, în tramvai şi la televizor. Acelaşi adevăr servit în vorbe mari şi dezăvluiri incendiare.

La catedră stând mă uitam în clasă văzând cele 30 de feţe care îşi pierduseră orice urmă de inocenţă. Feţe pentru care nu contează nimic, ce nu se îndreaptă spre nimic. Şi o fac cu un ţel precis. Absolvenţi peste absolvenţi ţin strâns şi cu mândrie o diplomă cu antet şi ştampilă rotundă. Scrie pe ea inginer, profesor, medic, economist. O pun frumos în dulap, într-o folie cu 1 leu şi pleacă la muncă, de cele mai multe ori nemulţumiţi.

În mediul online, sau “pe online” cum foarte popular se foloseşte, aceeaşi luptă acerbă pentru trafic, renume, top sau nu, aceleaşi discuţii, aceleaşi teme, aceleaşi certuri. Mame dedicate, mame de carieră, blogeri de top, blogeri spam, blogeri aspiranţi la blogeri de top, politicieni ahtiaţi după un os gras, jurnalişti cărora li se comandă ce să spună, jurnalişti care maschează foarte bine că li se comandă ce să spună, campanii electorale, campanii de bun-simţ şi campanii fără rost.

Un amalgam de oameni, idei, situaţii, norme la care ne supunem, o continuă competiţie pentru a fi undeva în vârf, un vârf atât de precar definit de anormalitate.

Mă înfior la gândul că am un copil căruia nu mai ştiu ce valori să-i transmit. Pentru că încet-încet le pied şi pe ale mele.

Webmasteru’ meu lipseşte şi nu ştiu cum să pun parolă pe blog şi mai trebuie şi să aflu dacă parola aia face blogul total inaccesibil (chiar şi pentru el însuşi adică). Să iau asta ca pe un semn că ar trebui să intru în vacanţă doar şi să revin la sentimente mai bune pentru scris public atunci când voi avea timp/chef?

Ştiţi, aşa parcă-mi pare rău că am început să scriu un blog. Pentru că m-am ataşat de el, de culori, de temă, de mine cea care scria aici, de cititori. De articolele mele mai vechi. Nu ar avea niciun sens nici să-l închid nici să-l continui.

Sau poate am înnebunit?

E fain cu panseurile astea. Nici nu trebuie să scrii nu ştiu cât de elaborat. E suficient să-ţi treacă ceva prin cap. Nu trebuie nici să aibă mult sens.

1. Apropo, există politeţe de lift, să ştiţi. Politeţea de lift înseamnă că atunci când călătoreşti 4 etaje cu un/o necunoscut(ă) trebuie ca la ieşire să zâmbeşti frumos (mă rog dacă poţi) şi să urezi măcar o zi bună. Nu contează că nu-l cunoşti. Ai împărţit spaţiul ăla mic (l-aş fi exprimat metric dacă mă ducea capul matematic) timp de câteva minute.
2. Sunt oameni care chiar păstrează chitanţele de plată a ratelor, facturi de utilităţi etc. Poate că ar fi cazul să mă maturizez şi eu …
3. Nu am avut niciodată un telefon Nokia. Sunt însă fan LG (al 3-lea telefon). Şi Samsung. (Nu-i aşa că nu puteaţi dormi dacă nu ştiaţi asta?)

poate va urma …