Gânduri potrivite

Îţi mulţumesc, Doamne, că n-ai adus oamenilor feisbucu’ atunci când eram eu mică. Destul am vreo câteva poze complet nud pe la mare, de mi’ ruşine să mă uit la ele, cum naiba mi-ar fi stat acuma dacă toată lumea mi-ar fi umărit evoluţia de la prima “băiţă” în direct pe feisbuc??? Că la mama sigur i-ar fi luat Dumnezeu minţile şi ar fi avut conturi peste tot unde era posibil să se laude cu mine sau cu soră-mea.

Şi, serios acuma, care e raţionamentul celor care postează poze online cu copiii lor? În diferite etape ale vieţii, în diferite ipostaze etc…? Care poate fi motivaţia unui asemenea gest … mă rog la divinitate să mă lumineze să înţeleg. Şi, oameni, care vă postaţi toată viaţa pe facebook, picasa etc … v-aţi gândit oare că copilul ăla e o fiinţă umană şi poate ar trebui să decidă dacă vrea ca toată lumea să-l vadă în cele mai interesante ipostaze? Sau faptul că v-aţi hrănit ego-ul e suficient?

Numa’-ntreb…

ps: să ştiţi că aproape îmi cer scuze. săptămânile astea nu respir, timp de scris ceva mai coerent nu găsesc…

via: nwradu.ro, via: the Big Picture, via Japan earthquake 2011

Mi-aş dori să-mi recomande şi mie cineva un aparat foto. Să-mi explice puţin mai clar şi scurt diferenţa între dslr-uri, aparate compacte şi aparatele alea care seamănă cu dslr-urile la formă, dar nu şi la specificaţii. Şi care sunt şi mai ieftine decât dslr-urile efective. Şi să-mi spună cineva dacă la nivelul meu de fotograf amator care habar n-are de iso şi macro şi zgomot şi altele ar merita să cumpăr un aparat foto mai scump şi să învăţ una-alta sau să mă mulţumesc cu o săpunieră pe la vreo 5 milioane cu mulţi megapixeli. Sau să-mi spună cineva cum a învăţat să facă fotografii (nu poze, fotografii). De exemplu Denisuca. Sau Motanes. Sau oricine altcineva.

O fi greu să-nvăţ şi eu? Că deocamdată mi se pare mult mai science fiction decât erau schemele logice şi programele în Pascal cu care mă omoram într-a-zecea la informatică. Sau ar merita să investesc să zicem vreo 10 milioane pe un aparat ceva mai acătării decât o simplă săpunieră (care nu e dslr, dar arată ca unul). De genul ăstuia, adică. Că mie una mi-ar plăcea să surprind în detaliu picături de ploaie în cădere şi iarba unduindu-se sau chiar machiajul pe care mi l-am făcut ieri.

Ce ziceţi? Cam ce aparat foto să-mi cumpăr undeva până în 1000 de lei, da’ cum să zic, nu-i chiar musai să cheltui 1000 de lei fără rost, că bine-ar fi şi 500 de lei … Voi recomandaţi numa’ că eu aleg …

E foarte bine să lucrezi de-acasă. Cu excepţia faptului că ajungi să înnebuneşti tot singură în faţa unui monitor, cu socializare minimă (am mare noroc că nu sunt o fiinţă excesiv de socială), acasă e confortabil.

Un program al unei zile mai lejere ar fi:

• de dimineaţă cafeaua tare cu o linguriţă de miere de salcâm, fără lapte, savurată într-o ceaşcă frumos decorată cu trandafiri din setul ăl bun, primit la nuntă, cu farfurioară – musai – deşi o beau pe canapea şi … singură.
• Google Reader
• Traduceri diverse, emis facturi, verificat plăţi, organizat, modificat, sucit, şters fişiere pe clienţi, finalizate sau ba etc, scanare de viruşi
• Aprins televizorul. Zapat până la canalul 90 şi. Nu găsit nimic, enervat, stins televizor.
• Traduceri, conversaţii, studiat bloguri de traducători, forumul Proz.com, plimbat prin casă, admirat decorul cu frunze de toamnă culese din faţa blocului
• Ceai de toamnă de la Fares, îndulcit cu foarte puţină miere, în ceaşcă decorată din “setul ăl bun”
• Ciocolată Milka cu mentă
• Uitat la ceas, aprins televizorul uitat cu multă indulgenţă la Tânăr şi Neliniştit. Oau. Stins înainte de a se termina episodul
• pus machiaj pe faţă – ce dacă nu plec niciunde…
• Google Reader, e-mail
• Căutat Google Images – proiecte de casă, decoraţiuni interioare etc ….
• YouTube: makeup stuff
• Plecat spre grădiniţă; enervat pe drum cu zeci de şoferi. Zici că la 4 s-a dat liber la proşti. Ori traseul meu e cu cei mai mulţi proşti pe metru pătrat, or sunt eu tot mai puţin tolerantă (ori nebună, nu excludem nici asta). Ajuns în siguranţă la grădiniţă.
• Mers la tati la lucru, mâncat (citez: “mami, te rog din suflet să mâncăm şi azi spaghette [carbonara], ultima dată” … pentru a 5-a oară la rând)
• Acasă: diverse fără noimă
• Poveste de seară
• Somn
• Traduceri

- Teh end -

ps: nu vreţi să ştiţi cum arată o zi infernală …

Recent am fost în Ungaria ca interpret la o conferinţă. Dintr-o eroare şi grabă a organizării celor responsabili (totul s-a făcut extrem de contratimp) am fost cazaţi într-un hotel despre care ar fi puţin spus că era sub orice critică. Nu e prima dată când nu pricep de ce sunt atât de lăudaţi ungurii la nivel turistic. Fie nu le-am căzut noi cu tronc, fie ura ancestrală între naţiuni, cert e că s-au şi purtat execrabil. Şi nu e prima dată. Şi nu e primul hotel.

Dar nu asta voiam să vă spun. Pe toate etajele (în număr de 2), pe fiecare palier al hotelului erau nenumărate hărţi ale Ungariei. Cum mie îmi place să nu trec prin viaţă ca gâsca prin apă şi în general să ştiu tot ce mişcă, am zis ia să studiez şi eu un picuţ harta asta. Mă uit bine. Ciudat. Se învecina cu Iaşiul. Măi să fie, ce dracu’ păi ei de la graniţă taman până la Iaşi au ajuns? Nu zic musai să treacă Timişoara, da’ măcar Aradul, Cenad, Oradea, ceva mai chiar de la graniţă. Da’ până la Iaşi hăt cale lungă. Nu-mi bătea defel harta cu ce ştiam. Mă uit la data hărţii: undeva pe la 1900 nu mai ştiu cât. Na, zic … cine ştie. Şi plec. Când m-am dus spre cameră seara, iar mă opresc la hartă. Mă, zic, aici e ceva putred. Mă uit, se vede forma pe care o face oraşul Drobeta Turnu Severin pe hartă … şi apoi direct graniţa României cu Ungaria. Adică Iaşiul şi Severinul se învecinează cu Ungaria … dacă aş fi avut emoticon, ochii mei ar fi ieşit bine de tot din orbite. Mă uit cu şi mai mare atenţie, văd forma judeţului Caraş-Severin. Şi numele judeţului şi oraşul Caransebeş şi Reşiţa. Apoi forma Timişului, apoi fostul judeţ administrativ Torontal, apoi Arad, apoi Cluj, Bucovina, Braşov, Bihar … Ups, am scris Bihar? Trebuia să scriu Bihor. Şi aşa ar fi trebuit să fie scris şi ungurii … Pentru că toate judeţele erau scrise în ungureşte.

Era harta Ungariei Mari … aia la care au visat, visează şi vor visa mereu ungurii, cum că ei au ajuns primii pe meleagurile astea, le-au descoperit şi colonizat ….

Din păcate, trebuie să recunosc că de ceva vreme nu reuşesc să ating o stare de relaxare, fie şi ea numai 1 oră pe zi. Muncim şi eu şi soţul foarte mult, până la grădiniţă străbat jumătate de oraş în momentele cele mai aglomerate ale zilei, intersectându-mă cu tot felul de specimene şoferistice, ajung acasă, mă copleşesc traducerile, soţul lucrează mult, eu nu ştiu să gătesc de mi s-a acrit numai de cartofi la cuptor cu pulpe de pui (singurul preparat care nu necesită nu ştiu câte cunoştinţe sau pricepere), serile sunt anoste, dimineţile sunt nervoase (ne trezim cu toţii mult mai devreme decât eram obişnuiţi) şi zilele se scurg tot aşa.

Încerc să mă orientez spre prieteni cu copii mici pe care-i putem vizita în perioada cât suntem numai noi doi acasă (mama şi copilul) ca să nu înnebunim. Ei bine, o pereche de prieteni e în concediu, s-au retras la Caransebeş, cu cealaltă ne-am văzut mult prea des (la grădiniţă, la dansuri, în parc la porumbei), nu vrem să devină obositoare relaţia de prietenie.

Totuşi, oricât caut factori exteriori, starea de bine vine numai din interior, iar soluţia se află undeva la mine. Ştiţi sloganele alea motivaţionale: cheia e la tine… Cu siguranţă este, însă nu reuşesc să o găsesc. Nu m-ar încânta nici măcar o poşetă nouă (asta şi pentru că Timişoara e praf şi pulbere în materie de lucruri de calitate, de la haine la accesorii) şi nici o pereche nouă de pantofi. Sufletul nu e trist, relaţiile interumane cu prietenii şi membrii familiei merg bine.

Şi totuşi sunt extrem de stresată. Simt că în mintea mea aleargă herghelii întregi de armăsari pursânge în direcţii diferite şi nu reuşesc să stabilească o legătură cu baza …

Soluţii?