Uite, proştilor, uite ce regretaţi. Filmuleţul indicat de Bleen are 85 de minute. E mult din timpul nostru, e puţin faţă de cei 45 de ani de opresiune comunistă. Urmăriţi-l, preluaţi-l pe bloguri, popularizaţi-l. Mai mult decât orice, copiii noştri trebuie să CUNOASCĂ răul care a existat. Totuşi, ca AVERTISMENT: filmuleţul este înfiorător de dureros. Nervi tari şi minte deschisă vă doresc. Şi să nu ne mai mirăm că suntem unde suntem. Suntem chiar bine pentru cât rău ni s-a făcut.

editare ulterioară: din păcate datorită unor probleme tehnice filmul nu este disponibil momentan pe link-ul indicat. Filmul se numeşte “Povestea sovietelor” şi dacă nu-l găsiţi pe google pur şi simplu, puteţi să-l vizionaţi şi aici.

Şi ca să fim drepţi, filmul îşi are originea în munca oamenilor de AICI. Cam multe link-uri pe azi, ştiu…

El: “Doamnă, aţi înţeles? Am 52 de ani”.

Eu: “Da, am înţeles. Veniţi să vedeţi despre ce este vorba.”

El: “Dar oare mă descurc?”

Eu: “Numai de dumneavoastră depinde.”

Ceea ce mă duce cu gândul la obsesia angajatorilor de a angaja oameni tineri, proaspeţi şi musai cu experienţă. O persoană care are acum peste 45 de ani îşi găseşte foarte greu de lucru în meserii ca: advertiser, asistent manager, copyrighter, PR sau mai ştiu eu ce bazaconii moderne. De la 50 în sus lucrurile devin deja foarte complicate. Pe de o parte pentru că nu deţin experienţa necesară şi pe de altă parte datorită părerii că la vârsta asta eşti deja bătrân, stors de puteri.

Şi apoi mă duc mai departe cu gândul şi mă gândesc la noi. Noi, cei de acum: tineri, proaspeţi, avizi de cunoaştere şi experienţă, capabili să ne modelăm, capabili să muncim până la epuizare, cu pretenţii crescânde, cu merite, cu rezultate. Ce vom face noi la 50 de ani? Cum vom fi noi la 50 de ani la locul de muncă? Nu toţi vom fi în poziţii de management, probabil că nu vom lucra tot unde lucrăm acum. Pe de altă parte, eu, de exemplu, dincolo de şubrezimea sistemului privat şi nesiguranţa zilei de mâine (nu ştiu mâine dacă voi mai lucra aici, dar mai peste 50 de ani), să presupunem că voi fi aici şi la 50 de ani, cum voi apărea? Sau cum aş arăta interpret de conferinţă sau consecutiv? Bătrâneţea nu dă bine.

Şi aici gândurile mi se termină şi nu se mai leagă, însă sunt foarte curioasă ce vă imaginaţi că veţi munci şi unde vă imaginaţi pe la 50 de ani?

Aseară m-am nimerit la o vecină. La televizor, pe Kanal D, o emisiune de mare valoare: Fata lu’ tata. Suma tuturor abjecţiilor şi trivialităţilor se adună în emisiunile astea: fata lu’ tata, noră pentru mama, schimb de mame, acces direct etc. Nu e normal să se difuzeze astfel de emisiuni. Şi nu e normal să existe oameni care se uită la astfel de emisiuni cu interes nemărginit. Pe B1TV, Naşul face o emisiune care va face întotdeauna rating: Adevărul despre 16-22 decembrie 1989. Un adevăr care circulă pe lângă noi, un adevăr pe care-l vedem pe stradă, în tramvai şi la televizor. Acelaşi adevăr servit în vorbe mari şi dezăvluiri incendiare.

La catedră stând mă uitam în clasă văzând cele 30 de feţe care îşi pierduseră orice urmă de inocenţă. Feţe pentru care nu contează nimic, ce nu se îndreaptă spre nimic. Şi o fac cu un ţel precis. Absolvenţi peste absolvenţi ţin strâns şi cu mândrie o diplomă cu antet şi ştampilă rotundă. Scrie pe ea inginer, profesor, medic, economist. O pun frumos în dulap, într-o folie cu 1 leu şi pleacă la muncă, de cele mai multe ori nemulţumiţi.

În mediul online, sau “pe online” cum foarte popular se foloseşte, aceeaşi luptă acerbă pentru trafic, renume, top sau nu, aceleaşi discuţii, aceleaşi teme, aceleaşi certuri. Mame dedicate, mame de carieră, blogeri de top, blogeri spam, blogeri aspiranţi la blogeri de top, politicieni ahtiaţi după un os gras, jurnalişti cărora li se comandă ce să spună, jurnalişti care maschează foarte bine că li se comandă ce să spună, campanii electorale, campanii de bun-simţ şi campanii fără rost.

Un amalgam de oameni, idei, situaţii, norme la care ne supunem, o continuă competiţie pentru a fi undeva în vârf, un vârf atât de precar definit de anormalitate.

Mă înfior la gândul că am un copil căruia nu mai ştiu ce valori să-i transmit. Pentru că încet-încet le pied şi pe ale mele.

Ştiţi, aşa parcă-mi pare rău că am început să scriu un blog. Pentru că m-am ataşat de el, de culori, de temă, de mine cea care scria aici, de cititori. De articolele mele mai vechi. Nu ar avea niciun sens nici să-l închid nici să-l continui.

Sau poate am înnebunit?

1. Apropo, există politeţe de lift, să ştiţi. Politeţea de lift înseamnă că atunci când călătoreşti 4 etaje cu un/o necunoscut(ă) trebuie ca la ieşire să zâmbeşti frumos (mă rog dacă poţi) şi să urezi măcar o zi bună. Nu contează că nu-l cunoşti. Ai împărţit spaţiul ăla mic (l-aş fi exprimat metric dacă mă ducea capul matematic) timp de câteva minute.
2. Sunt oameni care chiar păstrează chitanţele de plată a ratelor, facturi de utilităţi etc. Poate că ar fi cazul să mă maturizez şi eu …
3. Nu am avut niciodată un telefon Nokia. Sunt însă fan LG (al 3-lea telefon). Şi Samsung. (Nu-i aşa că nu puteaţi dormi dacă nu ştiaţi asta?)

poate va urma …

1. Se tot vehiculează că Traian când a colonizat Dacia nu a colonizat-o cu spuma nobililor şi generalilor armatei romane, ci cu infractori de cea mai joasă speţă. Ei bine, atunci nu-i plăteşte soarta cu o monedă desăvârşită Italiei când din România secolului XXI este invadată de cele mai alese specii de răufăcători?
2. Niciodată să nu te bazezi pe timp pe care teoretic e posibil să-l ai pentru o anumită chestie, timp care practic nu este al tău şi poate interveni oricând ceva care să-ţi dea peste cap raţionamentele iniţiale …
3. ştiţi care e primul semn că eşti obsedat de blog? Atunci când tragi pe dreapta la volan ca să-ţi notezi o idee pe telefon …

Relaţiile sociale nu ar trebui să se bazeze pe umilinţă. Umilinţa este un factor dăunător spiritului, îl macină şi-l ucide încet-încet. Fiind o naţie profund religioasă (aparent, doar) chiar Biblia la care ne raportăm ne învaţă să fim umili şi supuşi. Vin eu şi întreb: supuşi cui şi de ce? De ce m-aş umili eu în faţa şefului, în faţa vânzătoarei de la magazin, în faţa directoarei de la creşă? De ce trăim într-o lume atât de strâmbă în care nu ne putem purta cu demnitate şi nu putem să fundamentăm relaţii de respect. Respect faţă de vânzătoarea de la magazin, faţă de directoarea de la creşă, faţă de clienţi, faţă de pacienţi, faţă de familie şi faţă de colegi?

Umilinţa nu poate aduce nimic pozitiv. Hai să nu ne mai complacem şi să începem să fim demni. Iar primul pas către demnitate e să recunoaştem atunci când greşim. Încăpăţânarea este apanajul omului prost. Dacă nu poţi să-ţi ceri iertare atunci când ai greşit nu înseamnă că eşti demn, înseamnă că eşti prost. Înseamnă că mintea ta nu înţelege că fără relaţii corecte o societate nu poate supravieţui.

1. Imaginaţi-vă o încăpere enormă. Oricât de mare doriţi. Dar cu limite. extrem de mare, fără limite. Albă.

2. Imaginaţi-vă că în această cameră există un cub. Descrieţi-l având în vedere: poziţia în încăpere, culoarea, mărimea (mare, mic…)

3. Imaginaţi-vă o scară. Descrieţi unde este poziţionată în raport cu cubul şi menţionaţi dacă este verticală sau orizontală (aici e cam aiurea testul. eu nu-mi pot imagina o scară orizontală:D)

4. Imaginaţi-vă că în această încăpere există şi un cal. Descrieţi culoarea, poziţia în raport cu cubul şi dimensiunea.

5. Imaginaţi-vă că în încăpere există flori. Descrieţi culoarea, poziţia în raport cu cubul, mărimea şi volumul (multe, puţine…)

6. Imaginaţi-vă că în această încăpere fără limite are loc o intemperie. Ce alegeţi: ploaie măruntă, monotonă de toamnă, ploaie scurtă şi rapidă de vară, tornadă, furtună cu vânt puternic şi tăioasă?

Scrieţi răspunsurile la comentarii şi vă dau soluţia testului.

PS: nu câştigaţi nimic dacă faceţi asta Cel mult vă satisfaceţi curiozitatea )))

LATER EDIT: TU NU EŞTI ÎN ÎNCĂPĂRE!!!!!!!!!!!! RĂSPUNDEŢI CÂT MAI CONCIS. CUBUL POATE AVEA NUMAI CÂTEVA POZIŢII: CENTRU, STÂNGA, DREAPTA, COLŢ. MA REPET: CAT MAI CONCIS ADICA. POATE FI MARE SAU MIC. RESTUL NU MAI CONTEAZA. CALUL IN RAPORT CU CUBUL. NUMAI IN RAPORT CU CUBUL.

Pentru că unii comentatori şi-au exprimat dorinţa de a primi rezultatele prin e-mail, le voi trimite la toată lumea prin e-mail, altfel ar fi public şi rezultatul lor

1. Mi se pare mie sau copiii se dezvoltă acum mult mai repede decât o făceau în trecut? Altfel nu-mi explic cum la 2 ani jumate poţi să ridici o sticlă de 2 litri jumate (plină) şi să şi bei din ea??? În condiţiile în care nu eşti decât un pricăjit care mănâncă o săptămână da şi una nu. Sau cum poţi să ştii cum să aprinzi televizorul (că se aprinde din 2 telecomenzi, cu decodor de BOOM şi excat pe care butoane să apeşi ca să ajungi la desene, dacă nici nu i-am arătat)????

2. Dacă eşti şef de magazin, când clienta vine cu bonul şi cu 2 sticle de lapte expirate, nu mai bine îţi ceri rapid scuze şi returnezi banii, decât să te iei tot tu la harţă şi să-i explici clientei că laptele “expiră pe data de 2 INCLUSIV, ştiţi să citiţi???” Lapte cumpărat, conform bonului, la ora 19??? Adică trebuia eu să beau 2 litri de lapte în 5 ore, până la ora 24???

3. De ce trebuie ca preocuparea principală a românului să fie cârcoteala?

4. Cum se vindecă vanitatea şi egocentrismul? Încet-încet simt că mă cuprinde boala …