Cartea, fiule, e temelia succesului în viaţă.

I. 3-9 ani

• Snoave sau poveşti populare/legendele sau basmele românilor/poveşti nemuritoare, de Petre Ispirescu
• Povestiri istorice, de Dimitrie Bolintineanu
• Poveşti şi povestiri, de Ion Creangă (Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Fata babei şi fata moşneagului, Capra cu 3 iezi, Prostia omenească, Povestea unui om leneş, Ursul păcălit de vulpe)
• Căluţul cocoşat, de Piotr Erşov (o voi găsi cândva, undeva)
• Colecţia de basme Disney
• Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, de Anton Pann
• Pinocchio, de Carlo Collodi
• Vrăjitorul din Oz, de Frank Baum
• Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu
• Motanul încălţat, de Charles Perrault
• Poveşti fermecate ruseşti (o voi găsi cândva, undeva)

II. 9-14 ani

• Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru
• Stiletul şi Pasărea de bronz, de I. Rîbakov (o voi găsi cândva, undeva; preferata mea, deşi ilustra aventuri ale tineretului comunist
• M-am făcut băiat mare, de Niculiţă Tănase (o carte de suflet)
• Momente şi schiţe, de I.L. Caragiale
• Singur pe lume, de Hector Malot
• Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon, de Alphonse Daudet
• Morcoveaţă, de Jules Renard
• Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia, de Selma Lagerloef
• Robin Hood, de Alexandre Dumas (mult mai frumoasă decât originalul)
• Robinson Crusoe, de Daniel Defoe
• Noul Testament ilustrat pentru copii
• Fabule, de la Fontaine
• Tom Sawyer şi Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain
• Teatru, de I.L. Caragiale
• Colecţia Alexandre Dumas
• Colecţia Michel Zevaco
• Cireşarii, de Constantin Chiriţă
• Cuore, Inimă de copil, de Edmondo de Amicis
• La Medeleni, de Ionel Teodoreanu
• Misterele Parisului, de Eugene Sue
• Misterele Londrei, de Paul Feval
• Cocoşatul de la Notre-Dame, de Paul Feval
• Marile Speranţe, de Charles Dickens
• De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger

Nu am inclus Jules Verne şi, bineînţeles, multe altele, ci doar pe cele care au avut cel mai mare impact asupra mea la vremea respectivă. Iar unele le-am şi uitat. M-am oprit cam unde se termină şi copilăria (deşi am întins-o intenţionat mai mult…).

Lista rămâne deschisă şi o voi actualiza din comentarii, dacă va fi cazul.

Deşi sunt extrem de multe, unele fără vreun sens de existenţă – poate numai motivaţia unor venituri facile din reclame – altele cu mult miez, bloguri de gânduri şi idei, bloguri de campanii de educare, bloguri tematice şi bloguri de distracţie. Bloguri scrise de liceeni, de studenţi, de oameni în câmpul muncii, de jurnalişti, de vedete, de oameni dincolo de prima tinereţe. Amalgam de autori de blog, fiecare cu alte idei, cu alte concepte, sau cu aceleaşi idei şi concepte spuse în altă manieră.

Ciudat, nu mai ştiu câte ore de literatură se făceau la liceu. Parcă 4. Ei bine, din astea 4 ore, 1 ar fi inovatoare. Ar fi Ora blogurilor. O oră în care am asculta eseuri sau mici recenzii ale unui articol de blog. Aş face aşa:

• aş introduce câteva bloguri de lectură obligatorie. Da, ştiu, v-aţi prins. Bucurenci, Jeg, Ariel sunt printre ele. Pe Ariel nu-l citesc, dar ar trebui să mă raportez la lumea adolescenţilor. Apoi ar mai fi I.T.Morar. Şi Cinabru sau Chestiile livreşti (la alegere). Apoi ar mai fi Bookblog (cu obligativitatea ca din toate recenziile publicate în decurs de 1 semestru şcolar să-şi aleagă 2 cărţi lectură pentru vacanţa inter-semestrială). Apoi ar mai fi Daily Cotcodac sau Simona Tache (la alegere), pur şi simplu pentru a se delecta cu umor fin. Şi apoi ar trebui să-şi mai aleagă ei 3 bloguri. Şi ar mai fi şi site-urile pitzipoanca şi cocalari de vizionat. Musai. Ca să ştie că aşa nu. E mult ca lectură săptămânală? Ţinând cont de faptul că toţi cei indicaţi scriu corect şi se exprimă desăvârşit ar fi şi educativ pentru puştii de liceu.
• pentru fiecare acea oră săptămânală a blogurilor, tema ar fi o recenzie de 250 de cuvinte a unui articol de pe unul din blogurile citite în ultima săptămână. În care să identifice tema, “ce-a vrut să spună autorul”, greşelile dacă există etc. Şi apoi un articol de 500 de cuvinte scris de mână, pe hârtie, care să trateze aceeaşi idee din perspectiva elevului.

Dar nu mai sunt la catedră. Şi iarăşi mă ia aşa un dor ….

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?

“Crimă şi pedeapsă”, de Fiodor Dostoievski.

2. Ai făcut cadou cărţi?

Deocamdată am instaurat sistemul cadourilor în cărţi pentru copiii prietenilor. În liceu am făcut cadou cărţi.

3. Care este viitorul literaturii?

Cu certitudine literatura nu va dispărea. Va lua alte forme (şi blogurile sunt o formă de literatură), va trece prin diferite faze, va cunoaşte o involuţie datorită degradării constante a societăţii, dar va exista întotdeauna.

4. În ce limbi ai citit cărţi?

Română şi engleză. Oricât am încercat, literatura germană nu m-a atras. Poate pentru că nu mă atrage nici limba germană.

5. Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

Cu siguranţă cartea pe care am urât-o cel mai tare este “Absalom!Absalom”, de William Faulker. Şi asta numai pentru a descoperi că-l urăsc de fapt pe Faulkner cu toate scrierile sale.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?

Rusia se distinge detaşat. Sunt însă foarte mulţumită şi mândră şi de literatura română. Ar urma în top Anglia şi Franţa.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Numai foarte rar. La “Maestrul şi Margareta”, de Mihail Bulgakov am luat câteva, de exemplu. În liceu şi-n facultate luam notiţe şi-mi făceam fişe de lectură, dar majoritatea erau comentarii ale mele.

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?

Nici nu mai ştiu. Am şi uitat mult din cât am citit. Cred că am citit peste 300, cu tot cu prostioare. M-au marcat însă cu adevărat cam 50.

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Cu “Lord of the Flies”, de William Golding. Nu neapărat de plictiseală, dar asta iarăşi … pe modelul “Absalom!Absalom”.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Cred că dincolo de cei 7 ani de-acasă şi cei 16 din şcoală (cu tot cu facultate) literatura m-a educat cu adevărat. Prin literatură am învăţat să trec dincolo de aparenţe şi să judec lucrurile/oamenii şi situaţiile în profunzime, să fiu mai tolerantă şi mai tranşantă atunci când e necesar. Literatura franceză (în special Dumas la vremea respectivă) mi-a transmis toată doza de idealism. Cred că numai datorită cărţilor pot să mă exprim atât de bine şi să sucesc orice situaţie în favoarea mea (chiar şi prin metoda de a lăsa interlocutorul fără replică).

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Dicţionarele pe care le-am cumpărat bat în general cărţile, care nu au totuşi un preţ deosebit de ridicat.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?

Nu-mi amintesc cel mai tare final, dar cea mai surprinzătoare carte, cea pe care am citit-o cu sufletul la gură şi cu mirare constantă a fost “1984″, de George Orwell.

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Nu înţeleg foarte bine întrebarea, dar dacă se referă la influenţa asupra mea, atunci cu siguranţă este “Ion”, de Liviu Rebreanu.

14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?

În evoluţia în viaţă, Dostoievski.

15. Cât de repede citeşti o carte?

Depinde cu siguranţă de dimensiune. Dar dacă vorbim despre o carte pe care o devorez şi căreia mă dedic complet, atunci o pot termina într-o zi.

16. Poate literatura să schimbe lumea?

Nu. Literatura poate schimba un individ, de cele mai multe ori poate modela caractere, dar nu poate să schimbe lumea. Ar fi făcut-o deja …

Dau leapşa mai departe la: Cinzia, DoDu şi mi-ar plăcea să răspundă şi Darius (chiar şi sub forma unui articol fără titlu).

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

(Adrian Păunescu, Repetabila povară)

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

(În marea trecere, de Lucian Blaga)

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!

[Muntele, de Marin Sorescu]

Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi
Pe crengile sângelui depărtate, subţiri,
În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând
Alcoolul cuvântului extras din acestea.

Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc,
Vreau satul cu sunetul lacrimei mele,
Poteca din holde ştiută din somn
Şi reintrarea vorbelor în lucruri.

Să intru-n cimitirul cu crucile căzute
Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor,
Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii
Bolborosind cuvinte de patimă în somn.

Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar seara
Când trec pe bulevarde îmi simt apropiaţi
Portarii metafizici lângă intrări de blocuri
Precum la porţi, pe laviţi, într-un sat.

["Dintr-un sat", de Ana Blandiana]

[Am zărit lumina, de Marin Sorescu]

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîni mai curge un sînge de roman
Şi că-n a’ noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stîne,
Bătrîni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din cîmpii.

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
“Viaţa-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfînta libertate,
Jurăm că vom da mîna, să fim pururea fraţi.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii şi-azi mînă d-ajutori,
Şi blastămă, cu lacrămi în ochi, pe orişicare
În astfel de pericul s-ar face vînzători.

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Cînd patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A’ cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vîră cnuta* în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri.
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă*, viclene uneltiri.

Preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfînt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decît să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pămînt.

[Deşteaptă-te, române, de Andrei Mureşanu]

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

["Ce bine că eşti", de Nichita Stăneascu]