Despre Bunu şi Buna
Am întotdeauna tot ce mi-am dorit. Asta şi pentru că am ştiut întotdeauna ce să-mi doresc. Nu am avut niciodată pretenţii exagerate, nu am suferit de invidie faţă de ce au alţii. Dar trebuie să recunosc că am fost privilegiată având bunici care mi-au îndeplinit orice vis de la bicicletă mountain-bike Shimano cumpărată de la Magico din Timişoara [îşi aminteşte cineva de Magico? de vitrina divină plină cu jucării, de la începutul anilor '90?] până la orice fel de ghete, cizme, ghete Puma (era o vreme când era nebunie şi cu astea), bluze, blugi (tone de blugi), ghiozdane care mai de care (da, incredibil, da’ pe vremea mea se mergea cu ghiozdanul la şcoală).
Bunici de altfel foarte simpli, care au trăit din agricultură şi apicultură. Atât de simplu şi de cinstit încât au reuşit să cumpere singurului copil apartament, maşină, mobilă, covoare, televizor color şi alte drăcovenii ce mai trebuie printr-o casă. Adică mamei mele. Aceeaşi bunici care au reuşit să cumpere şi tractor şi plug şi disc şi stupină şi remorcă ca să lucreze pământurile şi apoi încă un apartament pentru o nepoată. Adică eu. Şi au mai reuşit între timp să mai plătească facultate la Bucureşti pentru cealaltă nepoată. Şi mici mofturi, cum ar fi haine, cizme din piele, laptop, excursii, tabere şi şcoală de şoferi pentru fiecare nepoată la vremea ei. Şi apoi încă jumătate de maşină pentru unicul copil. Da, tot mama. Şi mai ce? Cartofi şi aproape orice lucru trebuincios pentru mâncare se găseşte la ei în gospodărie pentru 3 famili tot timpul anului.
În vremuri în care nu poţi face nimic fără mârşăvii şi necinste ei au reuşit. Din agricultură (câteva hectare de pomicultură meri şi pruni şi câteva hectare de teren arabil retrocedate de la colectivul lu’ Ceauşescu) şi 60-80 de familii de stupi. Şi muncă de dimineaţa până seara târziu în noapte, chiar şi în zilele reci de iarnă când leagă rame sau mai vopsesc sau cârpesc lăzi de stupi. O muncă istovitoare, cu furci cu plecat dimineaţa la 8 şi întors pe clar de lună acasă, după ce au terminat şi ultima claie de fân, cu săpat şi plivit pe arşiţă cumplită, cu arat şi treierat, încărcat şi descărcat lăzi peste lăzi cu stupi. O muncă fără odihnă. O gospodărie mare, cu 2 grădini, cu 2 vaci şi zeci de găini. Ba într-o vreme şi porci până când ne-am gândit cu toţii că nu e bună carnea de porc şi s-a renunţat la creşterea lor. O muncă cu drumuri în miez de noapte, câte 3 kilometri până la gara satului, cu traista plină cu zeci de borcane cu miere pentru a fi vândute la oraş. O muncă ce continuă şi după o angioplastie (operaţie de stent) la buna şi operaţie de prostată la bunu. O muncă ce nu va putea fi niciodată răsplătită îndeajuns, dar suficient de valoroasă pentru 3 generaţii.
Bunicii mei sunt frumoşi. Bunica mea e înaltă şi brunetă, poate puţin cam grasă, ca o femeie zdravănă de la munte. Iar faţa ei nu are riduri, e netedă şi fină, doar arsă de soare. Atât o trădează părul alb ce se iţeşte uşor de sub batic. Şi bunica mea e cochetă. Că nu vine niciodată la oraş îmbrăcată fie-cum, ba se mai şi asortează. În tinereţe a fost printre cele mai râvnite fete din sat, deşi era săracă. Şi era o mândrie să joci cu ea în horă. Şi bunica mea urcă şi acuma mai repede ca mine dealu’ Bisericii spre casă de la cooperativă sau dealu’ cimitirului duminica dumineaţa. Atâta patimă a avut: o vorbă mai lungă schimbată cu alte muieri de prin sat. Bunica mea era aprigă şi o uram că mă obliga să mănânc. Dar nu a existat vreodată ceva ce să-şi dea seama că-mi doresc şi să nu am.
Bunicul meu e înalt şi drept şi frumos din cale-afară. Cu ochi albaştri şi păr alb. Şi şi-a pus dinţi albi şi frumoşi. E ca un domn mare când vine la oraş cu paltonul bleumarin şi pantofii ăi buni. Bunicul meu nu a intrat niciodată şi nu a pierdut niciodată vremea la birtul din sat, chiar dacă acasă a mai gustat o ştampă de răchie de prună. Atâta cere să i se cumpere de la cooperativă: apă minerală şi napolitane. Şi merge în fiecare duminică la rugăciune, deşi nu e pocăit. Şi singura lui credinţă e că “bine faci bine primeşti”. Nu posteşte pentru că “e mai mare păcat ce iese pe gură decât ce intră pe gură”. Bunicul meu e mai deştept decât mulţi din titraţii vremurilor de azi. Fără a avea decât o profesională şi armata făcută la aviaţie. A făcut curs de electronică ca să repare singur televizorul Diamant, ştie tâmplărie, instalaţii, pus gresie şi faianţă. Bunicul meu nu a fost niciodată membru de partid, oricât l-au certat superiorii, oricât au încercat să-l convingă, deşi avea o funcţie unde cu greu rămâneai fără a fi membru: perceptor la Primărie. Ba chiar la şedinţele Primăriei nu era plăcut să-l ai în sală pentru că orice mârşăvie sau prostie era combătută imediat. Până când au renunţat să şi-l mai dorească membru de partid. Bunicul meu n-a votat niciodată cu Iliescu şi toate subvenţiile primite pentru agricultură sau apicultură au fost investite tot pentru asta. Bunicul meu nu s-a lăsat până nu a obţinut permis de conducere şi pentru “maşină mică” şi pentru tractor, deşi nu-i place.
Bunicii mei nu s-au certat niciodată cu nimeni din sat. Unde s-au putut au ajutat, unde a fost nevoie au fost ajutaţi. Bunicii mei sunt cele mai bune fiinţe de pe faţa Pământului.
Pot să mă gândesc la foarte multe pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Şi în egală măsură am şi multe să-L rog. Dar mereu în primul rând vor fi buncii pe care mi i-a dat.

