Gânduri potrivite

Da. Plec în Deltă. Sper ca “furia apelor” să se mai domolească să nu mă prindă viitura prin Tulcea. Îmi trebuie vestă de salvare că nu ştiu să înot. Soţul va umple portbagajul cu undiţe, lansete, 2 cutii de scule de peşte şi un cort. Cică el nu vrea să piardă niciun moment. Autan, Off!, soluţie de bronzat şi de protecţie.

Când mă întorc din Deltă plec în Bucovina. Doar că încă ne mai dă bătăi de cap alegerea traseului optim. Şi plec fără soţ că unii mai trebuie să şi muncească. Plec, deci, cu vechea familie. Adică mama şi tata şi sora. This should be fun!

Ce, nu-i bine să fii şomer?

la 19 ani la absolvirea liceului (aia din dreapta cu platformele alea)

şi apoi  la 29 de ani, anul trecut la întâlnirea de 10 ani (aceiaşi oameni):

Adevărul e că dorm foarte rău în fiecare noapte. Chinuită pe un colţ de pat, cu mâinile veşnic spânzurânde şi amorţite (nu v-am povestit că îmi doream mereu să nu am mâini când dorm? niciodată nu ştiu ce să fac cu ele), pe o perniţă din aia de dimensiunile unei perne decorative de sufragerie. Uneori am plapumă multă, multă şi nu mai reuşesc să mă învârt de ea. Altădată n-am plapumă deloc. Da, dorm foarte rău noapte de noapte.

Dar ce bine dorm când mă răsucesc şi pot să-l sărut. Să-i ascult respiraţia şi să-i privesc chipul minunat. Să-l ating pe mână sau să mi-o lipesc de obraz. Ce bine dorm când am grijă să fie acoperit sau să nu fie sufocat de plapumă. Ce bine dorm când mă trezesc în fiecare dimineaţă şi-i văd faţa dragă pe care o pup înainte de a mă ridica din pat.

Da, e cel mai minunat lucru din lume să fii mamă, deşi în dormitor mă aşteaptă un pat imens, cu un bărbat veşnic în aşteptare pe care-l vizitez când nu adorm de tot citind povestea ….

Da, lucram într-o multinaţională. Într-una mai micuţă, dar tot multinaţională e şi GMşii (General Managers) de prin diverse ţări (că multinaţionalele astea au sedii în mai multe ţări, de regulă în Europa de Est că aici se fac banii), cu CEO-ii din holding şi cu alţi Vicepresidents de la centru şi-au exercitat jocurile de culise de parcă am fi fost cel puţin PriceWaterhouse Coopers sau mai ştiu eu ce alta din asta.

Pentru că cel mai fascinant într-o multinaţională nu e, aşa cum s-ar crede, munca pe rupte. Oamenii care mor datorită muncii sunt nişte specimene aparte care trebuie cercetate ştiinţific. Cel mai fascinant lucru într-o multinaţională sunt jocurile de culise. Este exact modul în care comunică prin e-mail-uri acide şefii ăi mari între ei, modul în care se iau deciziile şi apoi cum se răstoarnă deciziile exact înainte de a fi executate primele, modul în care se cheltuie banii firmei. Ah, să nu uităm de fascinanta lipsă de transparenţă şi aura de mister creată artificial în jurul oamenilor de decizie.

Tot fascinant mai e şi mediul de lucru: într-o multinaţională va exista întotdeauna cel puţin o persoană care să se simtă nedreptăţită şi surmenată. Care să ducă în spate tot greul firmei şi toată munca reală s-o facă ea. Şi, normal, pentru atâta muncă remuneraţia e mică, dom’le, mică rău…. De regulă, această persoană din multinaţională este Account manager-ul, în traducere liberă contabila, dom’le. Apoi, într-o multinaţională mai există cel puţin o persoană care este deşteapta/deşteptul firmei. Care a lucrat în alte multinaţionale, e tobă de experienţă etc… Uneori te poţi simţi complexat de atâta deşteptăciune câtă poate sălăşlui într-o astfel de persoană. Doar că vine imediat momentul să dovedească a 10 parte din deşteptăciunea asta. Şi atunci realizezi că nu degeaba a plecat din alte multinaţionale unde era plătită foarte bine, dom’le …

Ultimele decizii din multinaţionala mea au venit ca un trăznet peste angajaţi. Miercuri, 5 mai au venit cu surle şi trâmbiţe şi ne-au comunicat că mută tot sediul operaţional la Bucureşti şi ne disponibilizează pe toţi. Cu 2 compensatorii. Unii pleacă repede de tot, cum ar fi şefa care a plecat la 2 minute după ce a fost informată că a fost înlocuită, fără a accepta vreo înţelegere (sigur, îşi permite. Să nu uităm de jocurile de culise). Alţii pleacă la scurt timp, imediat după ce clarifică ce făceau şi alţii pleacă numai la închiderea definitivă a şandramalei sau niciodată. Pentru că jocurile sunt aşa făcute încât pleacă cine trebuie să plece şi dacă au scăpat prin înţelegeri amiabile, poate nu mai e nevoie să mute nimic la Bucureşti. Povestea continuă. Supravieţuiesc lingăii.

Eu am plecat joi, 13 mai.

Mă aflu acum în faţa unor decizii majore. De fapt mă aflu în faţa laptopului, în sufragerie cu o ceaşca de cafea într-o mână şi cu ochii în monitor.

Atenţie!!!! Articol cu foarte mult năduf. Pe alocuri, limbaj violent. Citiţi pe proprie răspundere! Să nu vă prind că aţi descoperit vreo greşeală de sens, gramaticală sau de altă formă. Că nu am făcut greşeli.

Săptămânile astea mă încearcă un sictir greu de egalat. Cauzele sunt multiple, ia să le luăm noi rând pe rând:

1. Blogurile despre cum sunt eu cel mai tare. Măi, m-am cam săturat să citesc despre oameni mari şi tari. Despre oameni care din spatele (sau din faţa monitorului) sunt cei mai tari din toate parcările suspendate. Despre oameni care scriu articole de c**t şi câştigă incomensurabil de trăiesc o viaţă divină, atât de divină încât toţi ceilalţi sunt nişte oameni mici, bă, şi nişte fraieri care împing cărucioare pline prin supermarket deşi e criză bă, staţi dracu’ pe-acasă că ştim noi blogerii că nu aveţi bani, plătesc rate pentru plasme şi case şi se chinuie bă, da’ noi ni-s şmecheri, mă. Noi nu plătim rate pentru că din cât câştigăm abia avem bani de transport la câte-un tweetmeet sau blogfest sau ceva. Da’ e bine să-i criticăm pe fraierii care se chinuie, nu? Câştigăm trafic de la hateri!

2. Cum paleta de google reader e variată, am şi blogurile de părinţi. Deh, deformare maternă. Ei, blogurile de părinţi sunt un deliciu. Pentru că acuma toţi părinţii sunt nişte divini, foarte attachment parenting, care dorm cu bebeluşul, au copil precoce care face toate minunile lumii nu pentru că aşa e natura şi e chiar foarte bine că merge de la 9 luni fără să fie fost pus în premergător, nu e dezvoltare naturală, nu. Faptul că tu ai fost un părinte foarte atent l-a făcut să meargă mai repede. Oo, dar pe blogurile de părinţi (în general mamele) să te ferească Dumnezeu Sfântul şi Bunul să recunoşti că ai întrerupt alăptarea pe la 8 luni-1 an. Cum? Dar copiii lor sunt alăptaţi şi la 3 ani şi beneficiile laptelui matern sunt incomensurabil de benefice, chiar nu pot pricepe ce mamă şi cât de denaturată poate fi cea care nu mai alăptează la 3 ani. Oliţa? Dom’le nu stresăm copilul cu oliţa cum făcea bunica de-l punea pe bietul copil de la 8 luni pe oliţă. Nu, cumpărăm scutece din alea eco de le speli cu mâna nu au înălbitor şi alte cele, nu se descompun în natură, nu afectează nici mediul nici funduleţul şi lăsăm copilul până se simte pregătit că sfincterele au un ritm de dezvoltare cu totul diferit de restul corpului (adică dacă merge precoce e pentru că tu ai fost un părinte perfect cu o grijă extraordinară; dar aceaşi dezvoltare nu se aplică şi sfincterelor, nu, astea se dezvoltă diferit) şi perioada lor de dezvoltare creşte invers sau direct proporţional (nu ştiu exact că eu mi-s filolog) cu alăptarea. Adică pe la după 2 ani se dezvoltă şi ele săracele. Până atunci e absolut ok, am respectat ritmul de dezvoltare a copilului şi nu-l forţăm cu nimic. E clar da.E bine să aibă scutec şi la 2 ani.

Eh, şi pe blogurile astea de mame e foarte bine şi foarte părintesc să te lauzi cu ce mai poate copilul tău. Merge la 9 luni? Ştie mulţimi la 1 an? Recunoaşte literele la 2 ani? Citeşte la 3 ani? Pictează ca Van Gogh la 4 ani? Dar vai! Ce diviin! Ce părinte sunt eu. Vedeţi bă? Luaţi aminte voi ăia denaturaţi care vă mai răstiţi la al vostru în drum spre maşină că vrea gumă la grădiniţă. Sau care nu aveţi tot timpul vreme să vă jucaţi pentru că maldărele de haine nu se spală singure şi nici şniţelele nu le bate soţul prin forţa magiei.

3. Forumurile. De când cu blogurile nu mai am timp şi de forumuri că mai trebe să şi muncesc. Dar cum avem acum o problema majoră pentru că ne-am luat acvariu să ne facem mari acvarişti înainte de a afla că e atât de complicat că mai bine creşti un copil decât peşti. Şi na, ne documentăm despre acvaristică. Şi normal, există forumuri cu experţi. Dar forumurile astea nu sunt aşa ale oamenilor cu timp. Nuuuu! Acolo dacă vrei o informaţie rapidă că poate-ţi mor dracu’ peştii până te documentezi să te ferească Dumnezeu să postezi ceva fără să fii citit: regulamentul forumului, toate articolele dedicate plus, PLUS ce-au scris alţii despre problemă PLUS că trebuie să te prezinţi cu lux de amănunte şi de detalii în secţiunea dedicată. Şi dup’aia, dacă peştii tăi mai trăiesc, atunci e timpul să şi postezi ceva. Să te ferească Dumnezeu să începi să scrii direct ce problemă ai (ca tot omul stresat), nu, acolo trebuie să te duci direct informat că oamenii-s foarte ocupaţi şi n-au timp de pierdut cu toţi inepţii şi începătorii. Ei sunt de obicei profesioniştii care vor râde în nas oricărui prost ce-a luat-o invers decât au stabilit maeştrii.

4. Ţara. Nu mai mor dracu’ toţi troglodiţii, toţi corupţii, toţi bocii, băseştii, antoneştii, pesediştii şi alţii? Toţi dacă s-ar putea. Nu muriţi, mă odată să ne scăpăm şi noi de jugul de a vă căra toţi cu veiroane şi de a locui în reşedinţe de lux pe banii noştri? Nu mă, lăsaţi-ne neguvernaţi şi nef***ţi. Lăsaţi-ne-n amarul nostru de români năpăstuiţi. Mă, da’ chiar nu se poate să apară şi la noi cineva să ne scoată din mocirlă? Mă, vreun catindat de doamne-ajută nu ne trimiţi şi nouă, Doamne?

Opriţi lumea! Vreau să cobor şi-o iau cătinel pe jos …

“Stiletul şi Pasărea de bronz”! Acesta este titlul a 2 mini-romane scrise de Anatoli Rîbakov (apar într-un singur volum), un scriitor rus, în perioada stalinistă. Dau orice pentru această carte (evident în ediţie de anticariat că altfel nu se găseşte). Dacă o are cineva şi-i prisoseşte, dacă o găseşte în vreun anticariat sau e mai priceput decât mine s-o identifice de cumpărat pe net, dacă, dacă ….

Please help!

Tatiana