Gânduri potrivite

Am întotdeauna tot ce mi-am dorit. Asta şi pentru că am ştiut întotdeauna ce să-mi doresc. Nu am avut niciodată pretenţii exagerate, nu am suferit de invidie faţă de ce au alţii. Dar trebuie să recunosc că am fost privilegiată având bunici care mi-au îndeplinit orice vis de la bicicletă mountain-bike Shimano cumpărată de la Magico din Timişoara [îşi aminteşte cineva de Magico? de vitrina divină plină cu jucării, de la începutul anilor '90?] până la orice fel de ghete, cizme, ghete Puma (era o vreme când era nebunie şi cu astea), bluze, blugi (tone de blugi), ghiozdane care mai de care (da, incredibil, da’ pe vremea mea se mergea cu ghiozdanul la şcoală).

Bunici de altfel foarte simpli, care au trăit din agricultură şi apicultură. Atât de simplu şi de cinstit încât au reuşit să cumpere singurului copil apartament, maşină, mobilă, covoare, televizor color şi alte drăcovenii ce mai trebuie printr-o casă. Adică mamei mele. Aceeaşi bunici care au reuşit să cumpere şi tractor şi plug şi disc şi stupină şi remorcă ca să lucreze pământurile şi apoi încă un apartament pentru o nepoată. Adică eu. Şi au mai reuşit între timp să mai plătească facultate la Bucureşti pentru cealaltă nepoată. Şi mici mofturi, cum ar fi haine, cizme din piele, laptop, excursii, tabere şi şcoală de şoferi pentru fiecare nepoată la vremea ei. Şi apoi încă jumătate de maşină pentru unicul copil. Da, tot mama. Şi mai ce? Cartofi şi aproape orice lucru trebuincios pentru mâncare se găseşte la ei în gospodărie pentru 3 famili tot timpul anului.

În vremuri în care nu poţi face nimic fără mârşăvii şi necinste ei au reuşit. Din agricultură (câteva hectare de pomicultură meri şi pruni şi câteva hectare de teren arabil retrocedate de la colectivul lu’ Ceauşescu) şi 60-80 de familii de stupi. Şi muncă de dimineaţa până seara târziu în noapte, chiar şi în zilele reci de iarnă când leagă rame sau mai vopsesc sau cârpesc lăzi de stupi. O muncă istovitoare, cu furci cu plecat dimineaţa la 8 şi întors pe clar de lună acasă, după ce au terminat şi ultima claie de fân, cu săpat şi plivit pe arşiţă cumplită, cu arat şi treierat, încărcat şi descărcat lăzi peste lăzi cu stupi. O muncă fără odihnă. O gospodărie mare, cu 2 grădini, cu 2 vaci şi zeci de găini. Ba într-o vreme şi porci până când ne-am gândit cu toţii că nu e bună carnea de porc şi s-a renunţat la creşterea lor. O muncă cu drumuri în miez de noapte, câte 3 kilometri până la gara satului, cu traista plină cu zeci de borcane cu miere pentru a fi vândute la oraş. O muncă ce continuă şi după o angioplastie (operaţie de stent) la buna şi operaţie de prostată la bunu. O muncă ce nu va putea fi niciodată răsplătită îndeajuns, dar suficient de valoroasă pentru 3 generaţii.

Bunicii mei sunt frumoşi. Bunica mea e înaltă şi brunetă, poate puţin cam grasă, ca o femeie zdravănă de la munte. Iar faţa ei nu are riduri, e netedă şi fină, doar arsă de soare. Atât o trădează părul alb ce se iţeşte uşor de  sub batic. Şi bunica mea e cochetă. Că nu vine niciodată la oraş îmbrăcată fie-cum, ba se mai şi asortează. În tinereţe a fost printre cele mai râvnite fete din sat, deşi era săracă. Şi era o mândrie să joci cu ea în horă. Şi bunica mea urcă şi acuma mai repede ca mine dealu’ Bisericii spre casă de la cooperativă sau dealu’ cimitirului duminica dumineaţa. Atâta patimă a avut: o vorbă mai lungă schimbată cu alte muieri de prin sat. Bunica mea era aprigă şi o uram că mă obliga să mănânc. Dar nu a existat vreodată ceva ce să-şi dea seama că-mi doresc şi să nu am.

Bunicul meu e înalt şi drept şi frumos din cale-afară. Cu ochi albaştri şi păr alb. Şi şi-a pus dinţi albi şi frumoşi. E ca un domn mare când vine la oraş cu paltonul bleumarin şi pantofii ăi buni. Bunicul meu nu a intrat niciodată şi nu a pierdut niciodată vremea la birtul din sat, chiar dacă acasă a mai gustat o ştampă de răchie de prună. Atâta cere să i se cumpere de la cooperativă: apă minerală şi napolitane. Şi merge în fiecare duminică la rugăciune, deşi nu e pocăit. Şi singura lui credinţă e că “bine faci bine primeşti”. Nu posteşte pentru că “e mai mare păcat ce iese pe gură decât ce intră pe gură”. Bunicul meu e mai deştept decât mulţi din titraţii vremurilor de azi. Fără a avea decât o profesională şi armata făcută la aviaţie. A făcut curs de electronică ca să repare singur televizorul Diamant, ştie tâmplărie, instalaţii, pus gresie şi faianţă. Bunicul meu nu a fost niciodată membru de partid, oricât l-au certat superiorii, oricât au încercat să-l convingă, deşi avea o funcţie unde cu greu rămâneai fără a fi membru: perceptor la Primărie. Ba chiar la şedinţele Primăriei nu era plăcut să-l ai în sală pentru că orice mârşăvie sau prostie era combătută imediat. Până când au renunţat să şi-l mai dorească membru de partid. Bunicul meu n-a votat niciodată cu Iliescu şi toate subvenţiile primite pentru agricultură sau apicultură au fost investite tot pentru asta. Bunicul meu nu s-a lăsat până nu a obţinut permis de conducere şi pentru “maşină mică” şi pentru tractor, deşi nu-i place.

Bunicii mei nu s-au certat niciodată cu nimeni din sat. Unde s-au putut au ajutat, unde a fost nevoie au fost ajutaţi. Bunicii mei sunt cele mai bune fiinţe de pe faţa Pământului.

Pot să mă gândesc la foarte multe pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Şi în egală măsură am şi multe să-L rog. Dar mereu în primul rând vor fi buncii pe care mi i-a dat.

Scrie Dojo un articol la care am simţit nevoia să comentez. Iniţial într-un comentariu, dar pentru că a ieşit prea lung, îl înşir aici:)

Încep prin a preciza de la bun început că firma la care lucrez e prea micuţă pentru a fi o corporaţie, deşi în sens larg, face parte dintr-un holding internaţional. Deci tangenţial se prea poate să fiu corporatistă.

Totuşi, pentru că am fost şi liber-profesionist aş vrea să povestesc cam cum a fost: am lucrat 2 ani ca freelancer în traduceri. Sigur, aveam câteva ore şi la un liceu+facultate; particulare ambele. Dar acolo mă duceam mai mult din nostalgia a ceea ce mi-am dorit cândva. Banii veniţi de acolo îmi ajungeau de taxi, ceva cornuri şi maxim cărţi sau dicţionare.
Ca freelancer am lucrat 2 ani non-stop. Şi când spun non-stop, chiar asta vreau să spun. “Timpul meu” devine o sintagmă-oximoron atunci când lucrezi pe cont propriu pentru că în realitate niciodată nu ai timpul tău. Cel puţin eu nu aveam [poate în alte domenii tarifele sunt mai mari....].

Dimineţi, nopţi, sâmbete, duminici, după-amieze. În cele câteva vizite pe care le făceam eram stresată că trebuie să ajung înapoi să termin ultimele pagini înainte de livrare. Când mergeam acasă la părinţi căram laptopul cu mine şi traduceam non-stop. Orele în parc cu căruciorul (că pe atunci piticul meu era cât o mână de om) erau mai scurte sau le petrecea numai soţul. Eram obosită şi fizic şi psihic, totul învârtindu-se în jurul textelor de tradus. Traducând mereu din aceleaşi domeniu, medical, visam şi noaptea [3-4 ore cât dormeam din ea] aceleaşi sintagame pe care le traduceam, studii clinice şi medicamente, contracte, termene-limită etc.

Sigur, banii pe care-i câştigam nu se compară cu nimic. Şi teoretic eram stăpână pe timpul meu. Practic, nu, deoarece eram mereu din comandă în comandă cu ideea că ar fi bine să nu refuzi dacă vrei ca clientul să te mai caute. Pentru că, să fim sinceri, cam aşa merg lucrurile. Şi evident că toată oboseala şi stresul nu le-am simţit decât pe final, la început a fost frumos să mă pot trezi la 11 şi să lucrez din pijama. Până când unul din clienţi [cel mai mare şi mai important] mi-a spus că muncesc prea mult şi că ar trebui să văd “Click”, filmul, cu Adam Sandler. L-am urmărit într-o sâmbătă, acordându-mi 2 ore şi întârziind cu o predare la acelaşi client pentru luni pentru că în duminica următoare nu am lucrat nimic. Şi luni i-am spus clientului că e numai vina lui, altfel terminam traducerea Şi de atunci nu am mai lucrat în nicio sâmbătă şi în nicio duminică decât ocazional.
Apoi m-am angajat. Salariul este bun, programul îmi permite să iau copilul de la grădiniţă mai repede, să lipsesc atunci când am o problemă, trebuie să plătesc ceva [deşi ptr. plăţi există internet banking] sau trebuie să merg la medic sau chiar o zi întreagă. Nu mă simt un sclav şi consider că e greşită percepţia <corporatist=sclav>. Muncesc şi primesc un salariu. Când acestea nu-mi vor mai ajunge, voi căuta altceva. Nu consider nici că firma mă manipulează sau mă extenuează, nici că aş merita mai mult.

Sigur, mai accept oferte de traducere. O fac de plăcere şi pentru bani în plus. Bani pentru mofturi, pentru haine, machiaje, jucării, o masă la restaurant. Nu mai devine esenţial, nu mai traduc pentru a trăi.

Am timp liber în care nu trebuie să mă stresez cu marketing şi publicitate, client-research, tarife, oferte, comenzi, termene-limită şi nopţi nedormite. Timp liber în care pot să citesc poveşti, să mă uit la filme, să construiesc castele sau să fac puzzle.

Şi închei sec, fără concluzie.

În ultimele săptămâni m-am înfierbântat mai mult decât era cazul având în vedere că oricum nu pot schimba nimic. Nişte vorbe goale, lipsite de rost, câteva articole citite, filmuleţe pe youtube şi mult timp pierdut alimentându-mi o ură împotriva comuniştilor de acum 50 de ani şi împotriva comuniştilor de acum. Nu au avut niciun rost demersurile mele, nu a avut niciun sens să-mi amărăsc sufletul cu amintirile unor suferinţe şi gânduri rele împotriva unora şi altora. Mi-e greaţă să mă uit la televizor. Am stins astăzi televizorul de 3 ori şi de 3 ori l-am reaprins.

S-a adus astăzi în discuţie un concept nou. Deşi l-au adus în discuţie persoane pe care nu le agreez. Este vorba despre reconcilierea cu trecutul. Sunt perfect de acord. Primul pas către evoluţia omului este iertarea. Iertarea este dată de Dumnezeu, la fel de dreaptă şi sfântă ca şi suferinţa. Cred că şi cei persecutaţi de oprimarea totalitaristă au iertat. Şi ar vrea să doarmă liniştiţi. De la iertare la uitare sunt câţiva paşi. Putem ierta fără să uităm niciodată. E bine să ascundem într-un con de umbră faptele care ne înjosesc ca popor şi să mergem mai departe. Acum, la 20 de ani, fantomele unui trecut sumbru ne fac prea mult rău. Consecinţele celor 50 de ani de dictatură comunistă sunt imprimate adânc în trăsăturile naţiei române şi vor mai trece 50 de ani până ne vom debarasa de ele şi vom evolua ca indivizi.

Omagiile şi gândurile mele vor merge întotdeauna către cei care au luptat drept, către cei care s-au sacrificat, către cei care au murit pentru crezul lor.

Bună dimineaţa!

Ştiu că e dovadă maximă de egocentrism şi infatuare, dar:

- ce vă place aici pe blogul ăsta? (fiind acelaşi lucru cu ce-i mai jos)

- de ce reveniţi aici pe blogul ăsta?

O zi excelentă

editare ulterioară: cred că acesta e primul articol de comunicare directă cu cititorii. Aşa că cine vrea, cine pofteşte, poate să se şi prezinte (copii da/nu, meserie/interese, localitate/ţară, vârstă (dacă doreşte)). Ştiţi voi, asl pls

Nu mă voi sătura niciodată să spun cât de mult urăsc medicii. Totuşi, ca să nu fiu nedreaptă voi face o completare: medicii de familie. Şi ca să fiu cât mai dreaptă posibil, voi mai face o completare: medicii de familie pediatri. Cred cu tărie că medicii de familie pediatri sunt incompetenţi, lipsiţi de profesionalism şi rataţi. Excepţiile, pentru că sunt convinsă că există, nu vor face decât să întărească această generalizare deloc forţată.

Nu am întâlnit încă în experienţa mea de 3 ani de mămică (personal sau aflând de la prietene) un medic de familie sau pediatru prin vreun spital de pediatrie care să-mi dea un diagnostic corect. Şi asta nu pentru că am preferat eu să neg realitatea. Un caz concret de acum un an: maimuţa are febră. Dintre toate, febra îmi place cel mai puţin. Medicul de familie îmi spusese că are puţin roşu-n gât şi mi-a prescris antibiotice. Că ei asta ştiu. Orice diagnostic îl tratează cu antibiotice. Nemulţumită de antibiotice şi de faptul că febra era în creştere, mă duc la Urgenţe la Loius Ţurcanu. După ce mă plimbă portarul prin 3 secţii îmi zice în final să mă duc vizavi în Policlinică. Ajung, îl consultă, îl ascultă. Pneumonie interstiţială. Ăsta e al 2-lea diagnostic la copii preferat de incompetenţii ăştia. Îi face o injecţie şoc cu gentamicină. Unul din cele mai puternice antibiotice. Cine naiba s-o gândit că trebuie să plece la Urgenţe cu laptopul şi cu netul să verifice imediat toate medicamentele. Îmi ia 50 RON şi mă cheamă în ziua următoare dis de dimineaţă înainte să iasă ea din tură pentru a 2-a serie de gentamicină. Nemulţumită de banii daţi (teoretic ar trebui să nu plătesc la spital; nu o banală injecţie) şi de venitul în ziua următoare (taman pe tura ei), mă mai duc odată în spital că se schimba garda să-l mai asculte alt medic. Îl ascultă alta care spune că n-are nimic la plămâni (adică nu pneumonie interstiţială), nu are roşu-n gât şi-mi recomandă un soi de antibiotic mai slab pentru febră, tusea ce-o avea şi mucii care-i curgeau. De atunci nu m-am mai dus niciodată la medicul de familie şi nu i-am mai dat niciodată antibiotic.

Şi acum, la polul opus, există un medic pediatru în Timişoara pe care doresc să-l recomand cu toată căldura. Deşi e scump, 70 RON consultaţia (e scump având în vedere că se merge destul de des la medic cu copiii) poţi să pleci liniştit cu diagnosticul corect şi fără antibiotice. Tratamentele sunt cu precădere homeopate sau leacuri pe bază de alimente sau clasicele băbeşti. În funcţie de diagnostic. De exemplu, acum pentru banalul roşu-n gât (amigdalită acută), n-am primit antibiotice cum a primit o prietenă de la medicul de familie pentru acelaşi roşu-n gât, ci un tratament homeopat. E drept, de 3 luni.

Şi pentru clasica noastră lipsă a poftei de mâncare avem tratament homeopat de deparazitare intestinală şi apoi un sirop homeopat. Plus, plus (că de aia vă spuneam de leacuri pe bază de alimente) 50 gr de seminţe de dovleac crude pe zi şi usturoi (în mujdei sau bruschete) de 2 ori pe săptămână. Iar pentru că l-a văzut disperat după bomboanele ei de dat la copiii cuminţi mi-a spus să-i dau dulciuri cât pofteşte, orice fel pofteşte. Să aibă la îndemână într-un coş al lui oricâtă ciocolată, caramele, bomboane sau orice altceva pofteşte şi să nu mă stresez că mănâncă mult. Oricum e slab. Şi îmi garantează ea că în maxim 3 săptămâni nu va mai fi aşa disperat după dulciuri.

Am scris această însemnare pentru că m-am săturat să văd mămici abuzate de medicii de familie prin prescrierea antibioticelor. Antibioticele sunt nocive şi nu ar trebui prescrise copiilor DECÂT în cazuri care justifică administrarea şi CÂND alte tratamente alternative (homeopate, băbeşti sau de orice alt fel) au EŞUAT.

Pentru oricine doreşte să ştie cum o cheamă pe doctoriţa noastră minune: Anca Mălai. Datele pot fi găsite cu uşurinţă pe Google. M-aş bucura să aud cât mai multe mame care renunţă la antibiotice. Şi la medicul de familie pediatru dacă este necesar pentru asta.

PS: pentru tusea de toamnă la copii, un leac minune este siropul din muguri de brad, preparat în casă. Nu ar trebui să lipsească din “garderoba de medicamente” a niciunui părinte. Iar febra se scade întâi cu ciorapi şi comprese de oţet şi duşuri cu apă mai degrabă rece (totuşi nu perfect rece) apoi cu Panadol sirop (sau Nurofen; eu personal prefer Panadol) şi abia în ultimă instanţă şi la diferenţă temporală de Panadol cu supozitor de paracetamol. Ar trebui ca febra să fie puţin trecută de 39 ca să ajungeţi la supozitor. Evitaţi cu orice preţ Novocalminul. Detalii, din nou pe Google.

Mult succes şi minte acasă în tratamentul micuţilor!