Sunt atât de obosită şi dezgustată de ce s-a-ntâmplat în ultimele zile; nu mi-aş fi imaginat că ajung aici. Oameni pe care-i credeam cu scaun la cap au intrat în fibrilaţii şi au semnat şi instigat la semnarea a numeroase petiţii şi cauze denaturând complet realitatea. Nu ştiu dacă sunt 20 de persoane care să aibă habar de ce conţine realmente proiectul de lege, însă toţi au sărit ca arşi să-l apere pe doctorul miracol [căruia nu-i contest meritele, să fim bine înţeleşi, nu despre el e vorba].

No, v-a dat bine de tot peste nas băsescu. V-a lăsat să salvaţi ce-aţi avut de salvat, nu rămâne acum decât să vă lăsaţi viaţa în mâinile sănătăţii din România.

Să recapitulăm puţin cum v-a manipulat pe voi băsescu:

- se dă un proiect de lege. a  educaţiei. care vine cu o grămadă de modificări. contestate de toţi, normal. pe principiul noi contestăm, nu gândim. se dă un bacalaureat la care nenumărate licee au cotă de promovabilitate Z E R O. apoi se introduce finanţarea şcolilor în funcţie de numărul de elevi, iar la liceele cu promovabilitate Z E R O se va reduce numărul de clase. să mai aud acuma un profesor că are tupeu să facă vreo grevă.

1-0 băsescu

- se dă un proiect de lege. a sănătăţii [legea e a sănătăţii şi nu proiectul; ar trebui să ştiţi că cei care salvează nu au habar de gramatică]. contestat, normal. opinia publică sare-n sus să salveze. nu ştie nici ea ce, dar salvează. medici din toate colţurile, câtă frunză şi câtă iarbă sar în sus ca arşi. nu, nu vrem privaţi, nu vrem nimic. să lăsăm aşa că funcţionează şi funcţionează bine. băsescu-şi râde-n barbă. funcţionează? no, bine atunci. ia hai să retragem noi proiectul. să vă aud eu că mai faceţi careva grevă. să aud eu vreun boulean că a murit din cauză că n-a ajuns salvarea împiedicată pe linia de tramvai din cauza unui imberb cu suv-ul…

2-0 băsescu

Oh, nu, băsescu e chiar mai diabolic decât mi-aş fi putut imagina.

Şi scriu ca să nu uit.

1. după 8 ani am livingul mult visat exact aşa cum l-am vrut.

2. după 3 ani de când s-a murdărit infernal şi după 1 an de când am dus materialul la croitor am cea mai frumoasă şi mai bine croită husă pentru cea mai confortabilă, spaţioasă şi prietenoasă canapea. La care am găsit şi perne colorate, multicolore, cu multe dungi de toate culorile, exact aşa cum am vrut.

3. am reuşit să cumpăr cel mai frumos şi pufos covor de culoarea şampaniei, nepătat cu suc de mere cu morcovi şi sfeclă roşie, cu Danette de ciocolată, cu Rivanol sau cu ketchup.

5. am un copil inteligent şi perspicace, iar eu sunt o mamă proastă că n-am ştiut asta. feels so good.

6. am cel mai minunat soţ din lume. Care s-a gândit să-mi cumpere o plită vitroceramică din bani pe care şi i-a strâns (nesimţitul) pentru ceva ce-şi dorea demult pentru sufletul lui. Ştiu, veţi zice că el găteşte. Dar eu vă răspund: iar eu o spăl. De-acum, dintr-o singură mişcare cu laveta voi avea şi plita şi faianţa şi blatul mobilei curate ca lacrima. bine, hai 2 mişcări. Drept pentru care azi, am comandat plită vitroceramică electrică, hotă telescopică şi cuptor electric de la acelaşi producător să nu stricăm designul casei cu lucruri neasortate. Mâine îmi sosesc. Şi mă mai emoţionează că trebuie să modific mobila, să aleg alt blat (nou, alt model), deci o revigorare …

Şi apoi vacanţa, şi mersul la munte, şi bradul de Crăciun şi mirosul cozonacilor făcuţi de mama şi poate un film stupid cu vampiri, ce-l voi viziona cu o prietenă de lângă suflet, într-o seară, după ce am culcat copiii şi bărbaţii, numai noi două, cu becurile stinse, ca-n vremurile când eram tinere şi povesteam noaptea la nesfârşit despre aceeaşi doi bărbaţi, şi apoi mă emoţionează că am prieteni şi am o mamă cu care povestesc cele mai stupide nimicuri şi un tată cu care mă potrivesc ca o mănuşă la toate concepţiile politice şi filozofice, şi am o soră care mă scoate din sărite uneori, care a proiectat duplexul de vis pe care ni l-am fi dorit şi care a rămas doar vis pe moment, şi am bunici care trăiesc şi cu care vorbesc zilnic pentru c-avem multe minute incluse, şi am un copil sănătos care face cele mai interesante deducţii logice şi matematice şi-mi dă speranţă că nu va fi un îngrămădit ca mine pentru care regula de trei simplă e fizică atomică, şi mai am o altă prietenă minunată care m-a dus la Sâmbăta de Sus unde am cunoscut alţi doi oameni buni şi nu în ultimul rând pentru că s u n t aici.

Viaţa e minunată. Zile bune să aveţi!

Regele Mihai poartă parcă pe chip, cu demnitate, toată suferinţa de 50 de ani a românilor.

(Sursa foto: Şuţu.ro)

Sau …

Se dă o seară de octombrie rece, cu lemne trosnind în sobă. Buncii (sau străbunicii) se adună de pe la treburile de-afară, după ce au adăpat şi vaca, au închis şi găinile şi au hrănit până şi câinele, mamele închid laptopul, iar copiii se spală de frigul şi alergătura zilei.

Ticuleee, îmi spui o poveste?

Hai că-ţi spun …

Şi ia Ticu cartea de poveşti, o carte veche din care foile zboară volante şi se documentează. Citeşte trei poveşti pentru a-şi aminti firul evenimentelor. Le citeşte în gând, cu ochelarii atârnând pe nas. Apoi pune cartea deoparte şi se-ntinde. Copilul vine lângă el şi începe povestea. O recită poticnit, adaptând slova originală pe înţelesul copilului. Fără imagini pe hârtie, străbunicul desfăşoară în faţa ochilor lumea poveştii. Mintea fuge urmărind personajele, râsul chicotit umple camera, de pe cuptor vine un îmbietor miros de clătite, iar mama stă pe-un colţ şi-şi revede copilăria.

Şi e o pace imensă în spunerea unei poveşti de demult …

Ei bine, este una. Un om imposibil pentru tot restul lumii. Şi nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori îl sun mă poate ajuta. Deşi nu-i cer lucruri simple, o, nu.

Odată l-am sunat în miezul zilei pe la orele 13 ca să mă ducă dintr-un capăt al oraşului în altul să-mi ridic maşina din service. Se-nţelege că omul ăsta era la serviciu. A lăsat serviciul şi s-a pus pe maşină, a venit, m-a luat, m-a dus unde trebuia. A pierdut probabil pauza de masă că nu lucrează pe tarlaua proprie să plece când vrea el.

Într-o seară târziu de tot, să fie fost 10 seara, pe când Alexei era micuţ aşa de vreo 2 anişori, când n-aveam maşină şi soţul era la serviciu, l-am sunat tot pe el să-mi aducă de la o farmacie Panadol că are copilul febră. Mi l-a cumpărat pe banii lui şi mi l-a adus.

Ultimul laptop l-am cumpărat de la o firmă unde are el puternice afinităţi. Pentru că am putut să-l plătesc în 2 tranşe egale am putut să-mi cumpăr şi un laptop mai scump.

Banii. Oho, dar de câte ori nu rămân eu fără bani. Nu v-am spus de atâtea ori că indiferent câţi bani am, eu ştiu să-i termin instant? Păi la cine să apelezi aşa scurt pe câteva zile, maxim o săptămână “până binevoiesc ăia să-mi plătească factura”? La el, că el e plin de bani mereu şi zgârcit ca Hagi Tudose. Avem şi conturi la aceeaşi bancă deci lucrurile merg ca unse… Numai ieri ce mi-a dat bani să plătesc hostingul acilişa de faţă că n-aveam decât numerar şi nu-s nici la oraş zilele astea. Bine, ne vom întâlni azi şi-i returnez, dar ideea rămâne.

La maşina mea a expirat leasingul, am făcut toate procedurile, am primit numerele noi şi am primit dovadă de 14 zile până vine talonul în original. Eu sunt la Domaşnea la bunici luna asta [soţul lucrează non-stop, n-oi sta singură cu copilul la Timişoara să mă plictisesc de moarte şi să învăţ, doamne fereşte, să gătesc]. Talonul a binevoit să vină prin poştă ieri, iar el, omul ăsta oricum are drum azi către o localitate spre care trece şi prin Domaşnea. Normal că l-am sunat. Şi normal că s-a dus azi  la 9 dimineaţa, înainte de a merge la propriul serviciu să-mi ridice talonul în original şi să mi-l aducă.

Hm, şi câte-oi fi uitat. De câte nenumărate ori nu m-a dus cu maşina pe unde-aveam nevoie când n-aveam eu maşină … De câte ori nu mi-a adus diverse lucruri voluminoase în maşina lui de la Domaşnea la Timşoara … Dar de câte ori nu l-am întrebat diverse lucruri cu titlu de sfat?

Oare se califică pentru numele de cel mai bun prieten din lume?

Pe focul încins în vatră duduie oala cu sarme şi zupa din cel mai frumos cocoş, prin curte fâţâie toată lumea agitată ca să pună masa sub via deasă, în camera bună stau la răcoare torturile cu multă cremă, pe scaune şi pe umeraşe sunt deja pregătite ţoalele pentru jocul de seară, la un telefon răblăgit al lu’ tata cântă Petrică Moise în timp ce tata se roagă de mine să copiez şi eu muzică pe “laptopul ăla şi să-l aduc afară”, fiu-meu face ture între casă şi locul unde şi-au amplasat ţiganii tarabele cu jucării de 2 lei fără de care nicio negeie nu e completă. Bărbatu-meu, ca de obicei, a ratat evenimentul pentru că cineva mai şi munceşte-n familia noastră.

Agitaţia creşte puţin la ora mesei, când se-ntind 3-4 feluri de mâncare care te răpun apoi pentru 2 ore la răcoare, în cameră, sub plapuma pufoasă când dormi somnul cel mai dulce.

Două zile durează negeia la Domaşnea şi satul freamătă de oameni, de musafiri, de copii, de rochii frumoase, de jucători care-ncing câte-un brâu focos şi-o argeleană de-ameţeşti urmărindu-le paşii.

Pe vremea când nu era aşa ţâfnos ca acuma, zaqk participa şi el la negeia de la Domaşnea. A fost chiar în doi ani la rând.

Chiar, vi-e dor de negeia de la Domaşnea? Zaqk, Ozana, Ioana?

Domaşnea e locul întoarcerii şi al plecării, e raiul atins, e locul tuturor locurilor, e paradisul copilăriei, e gustul merelor coapte în ler şi al fânului strâns într-o vară toridă, e derdeluşul chiuind a copii înfriguraţi, e Părintele Gheorghe cu slujba lui de Înviere, e Gârdominul dulce, mirosind a flori de câmp, e susurul apei line privite de pe un podeţ, e moara cu mirosul ei de făină proaspăt măcinată şi piatra de moară învârtită de ape, e strânsul la prune cu capul în jos, când ai vrea să fii oriunde numai acolo nu, e gustul dulceţii fine de prună când ai vrea să nu mănânci niciodată nimic altceva, e fântâna după care se ascund copiii într-o perpetuuă v-aţi-ascunsa, e traiul bun şi greu cu multă muncă, e ropotul cailor pe asfaltul şoselei europene, e gustul cireşelor de iulie şi jocul nesfârşit al copilăriei, e căldura din teracotă care miroase a bine şi a carte de citit, e televizorul diamant la care îi priveşti înmărmurită pe Batistuta şi pe Maldini în Italia ’90, e drumul lung al tirurilor de la Drobeta până la Cenad, e Culmea cu merii şi prunii săi şi cu fânul care nu se mai gată odată de strâns, e căldura înăbuşitoare de vară când cari fânul cu furca, e mâncarea din traistă, mâncarea aia pe care ai mânca-o din 5 în 5 minute pretinzând că ţi-e foame de lup, numai să nu te întorci la furca de fân, e un codru de pâine caldă cu o bucată de brânză bună, bună, e dealu’ ogrăzii pe care-l urci duminica să duci o lumânare şi 2 cărbuni la morţii sufletului tău, e dealurile nesfârşite şi înverzite şi împădurite, e vacile care trec molcom întorcându-se de la păscut, e măturatul din faţa casei într-o sâmbătă seara, e toate babele cu haine negre şi cârpe, e nunta cu joc şi voie bună de pe terasa Bisericii şi cortul de nuntă împodobit cu covoare ţesute manual, e Ruga cu tarabele ei cu tinichele şi turtă dulce colorată…

Dar Domaşnea e şi un important centru al rezistenţei anti-comuniste, e comuna cu cel mai mare număr de titraţi pe cap de locuitor, având peste 300 de oameni cu studii superioare la cele 500 de case din comună.

La Domaşnea am crescut eu.

Domaşnea e suflet şi dor.

În tinereţe am avut suferinţe minore în dragoste, cauzate în principal de faptul că voiam lucrurile într-un anumit, singur fel fără niciun compromis. Apoi am învăţat să fac compromisuri, să accept şi partea celuilalt şi să fiu mai tolerantă. Unii ar spune că prea tolerantă, dar ce ştiu ei … Adevărul e că aşa e cu balanţele, sunt tot timpul în extreme şi se debalansează complet dintr-o partea în alta ca şi cum nimic de pe talerul celălalt nu mai e valabil.

În familie nu am suferit niciodată nicio oprelişte, nimic nu m-a nemulţumit niciodată. Poate şi pentru că am primit tot ce se putea. Cred că am şi oferit suficient pentru că n-am creat niciodată nicio problemă. Pe vremuri eram ca un fel e apă sfinţită care nici n-ajută nici nu strică.

În ceea ce priveşte prieteniile însă, lucrurile nu-s chiar aşa de roz. Naiba ştie, undeva instinctiv cred că am ştiut că nu vreau să mă dezamăgească nimic, aşa că nu am avut prea mulţi prieteni. Ici colo 1,2,3, cam aşa. Într-o singură persoană am avut încredere supremă întotdeauna şi ştiţi prea bine cum e cu secretele din adolescenţă: trebuie păzite cu maximă grijă, nu poţi încredinţa o aşa sarcină oricui.

Ulteior, maturitatea a adus cu ea noi prieteni şi a mai cimentat nişte prietenii care se iţiseră încet-încet la finalul liceului. Dar, vedeţi voi, prieteniile de mai târziu nu mai au farmecul celor de odinioară şi sunt coordonate de alte reguli.

Apoi a venit faiomosul 30 de ani care a adus cu el ceva schimbări. N-am luat-o complet razna, balanţa încă se luptă să rămână echilibrată, însă 30 de ani a adus cu sine pe lângă o conştientizare profundă a faptului că am îmbătrânit şi trebuie să mă spoiesc mai mult şi mai cu grijă (conştientizare care s-a concretizat prin bani cheltuiţi pe creme şi farduri) şi o descoperire epocală a prietenilor de care mă înconjurasem aşa cum sunt ei în realitate.

Inutil de spus cât de prost am judecat, inutil de spus cât de mult m-a marcat să descopăr că am fost o proastă. Cei vechi, ăia vechi, vechi, s-au maturat ca vinul cel bun. Alţii, n-au reuşit să treacă de degustarea de la 30 de ani, iar gustul rămas nu a fost cu arome fine de fructe, ci m-a pişcat la limbă ca alcoolul prost, contrafăcut. Mă enervează că trec cu greutate peste asta, că am senzaţia că am pierdut multă vreme şi mult suflet odată cu toate astea, mă enervează că mă întreb unde am greşit (pentru că inevitabil oi fi greşit şi eu pe ici pe colo) şi mă enervează senzaţia pe care ţi-o dau dezamăgirile, ca unui copil care nu înţelege unde a greşit când de fapt nu e vina lui. Bucata aia de suflet pe care-am pierdut-o nu o mai recuperez, din păcate, niciodată …

Totuşi, odată cu 30 de ani vin noi experienţe, noi prietenii. Oarecum mai spirituale, mai profunde, cu discuţii existenţiale şi cu poveşti din copilăria fiecăruia, cu preocupări comune, de la oameni de la care am numai de câştigat avându-i în preajmă. Îmi doresc ca de data asta să nu mă înşel, să-mi rămână în picioare infatuarea aia pe care o trăiesc de a fi cea mai deşteaptă din parcare, să pot să spun că acum, după 30 de ani am făcut alegerile bune cu mintea aşa cum le-am făcut bune pe cele din copilărie cu sufletul şi că orice altceva intermediar au fost doar nişte tranziţii inerente.

Probabil că mă macină prea mult, pentru că am mai scris despre asta, nu foarte demult.

Eh, noi să fim sănătoşi, că viaţa ştie să ne pună singură la punct.

Ca scurtă introducere ar trebui să ştiţi că eu am reuşit în viaţa asta tot ce mi-am propus, ori de câte ori am încercat ceva. Pe vremea când intrarea la liceu era cu examen, am reuşit să intru la o secţie unde concurenţa era acerbă şi unde cei mai buni au intrat cu 10 la mate, cap de listă. Credeţi-mă, a fost infernal de greu. M-a ajutat examenul la limba şi literatura română ca să mă aflu şi eu pe lista de admişi la secţia respectivă, deşi nu pe locuri fruntaşe, am făcut parte dintre cei mai buni. Oh, şi să mă credeţi am avut nişte colegi incredibili de buni. O generaţie foarte puternică.

Apoi, tot pe vremea când admiterea la facultate era cu examen şi nu cu dosar am intrat la una din cele mai grele secţii ale Universităţii de Vest (engleză-germană), cu cea mai acerbă concurenţă (5 pe loc în anul când am dat eu). Am fost cam la mijlocul listei de admişi, pe locul 18 din 30 de locuri fără taxă.

M-am angajat unde am vrut şi când am vrut pe vremea când nu era recesiune. Cel  mai bun loc de muncă al meu şi aducător de satisfacţii profesionale şi sociale a fost la un birou de traduceri din Timişoara. Acolo am învăţat tot ce ştiu despre traduceri şi am avut o echipă excelentă.

Am născut un copil când am vrut eu. Am vrut să-l nasc vara ca să pot sta 3 luni acasă şi apoi să mă întorc la catedră. Am născut vara, am stat 2 luni jumate acasă şi m-am întors la catedră. Ulterior am plecat de la catedră şi voi regreta veşnic asta.

(Ceva ce-l voi învăţa pe fiu-meu în viaţă: nu lăsa niciodată ceva ce-ţi place mult pentru bani mai mulţi. Uită multinaţionalele, alege performanţa.) Am greşit aici. Am învăţat şi am plecat mai departe.

Acum mă strecor uşor-uşor prin viaţă ca liber-profesionist făcând faţă unei multitudini de provocări generate gestionarea eficientă a banilor, a comenzilor care vin una peste alta, a clienţilor mofturoşi, a celorlalte responsabilităţi familiale pe care le mai am (deşi în mică proporţie).

Într-un singur domeniu al vieţii mele am eşuat lamentabil: alimentaţia & greutatea (de fapt e masa corporală că greutatea e altceva din câte-mi amintesc eu de la fizica din clasa a 9-a).

După ce m-am născut fără poftă de mâncare, după ce am leşinat de nenumărate ori în copilărie şi adolescenţă (unii ar zice că de foame), după ce am trecut prin liceu şi o parte din facultate ca manechinele de pe podium, după toate astea, undeva, din 2002 începând s-a rupt firul şi am început să mă îngraş constant, constant şi progresiv. Nu voi da vina pe nicio boală şi nici pe tiroidă. Nu sufăr de nimic.

În sarcină am acumulat prin reţinere de lichide peste 30 de kilograme. Nu mănânc atât de mult, dar mănânc foarte prost şi stau mult la calculator. Niciodată nu m-am ocupat de asta. Am neglijat tocmai cel mai important aspect: sănătatea.

În săptămâna dinaintea Paştelui am avut o revelaţie şi am decis să preiau controlul asupra organismului. Revelaţia n-a venit de una singură, ci adusă. În vizită la cea mai bună prietenă, am constatat că fiica ei mănâncă legume crude cu mare plăcere: morcovi, ţelină, cartofi cruzi. Mergând la frigider, am văzut că frigiderul ei (al mamei ei de fapt) e plin de conopidă, brocoli şi multe alte legume. Eu n-am avut niciodată brocoli în frigider. Congelatorul meu e plin de carne.

Primisem o carte de la o prietenă (mulţumesc, Miha) care mi-a strecurat-o foarte inteligent spunându-mi să citesc câteva pasaje de la final referitoare la colon şi curăţarea colonului. A numit-o: biblia mea în nutriţie. Am pus-o neglijent pe-o noptieră şi am plecat Caransebeş. M-am întors marţi după Paşte de la Caransebeş. Marţi pe la ora 13 am fost în casă. N-am despachetat, n-am făcut nimic. Copilul şi-a dat drumul la un canal de muzică (ceea ce n-a mai făcut până acuma) şi s-a aşezat pe canapea lângă mine unde a adormit singur, soţul dormea în dormitor. Eu am luat cartea şi am început s-o citesc. Ce e remarcabil în carte nu sunt doar informaţiile, ci şi modul în care e scrisă, cuvintele care sunt alese, detaliile plastice privind procesele digestive şi funcţionarea colonului.

Cartea prezintă modul de viaţă raw vegan (care în esenţă înseamnă crud-vegetarian) fără a fi foarte incisivă. Nici măcar nu e necesar să fii 100% raw vegan, poţi trăi foarte bine şi sănătos de la 51% raw vegan în sus.

Nu vi se pare curios că toată lumea ştie că legumele şi fructele sunt sănătoase, dar nimeni nu adoptă un regim alimentar predominant în fructe şi legume?,

spune Natalia Rose în cartea ei …

Primul meu pas este să învăţ să mânânc corect. Apoi voi aplica asta asupra copilului meu care are toate, dar toate caracteristicile mele dinainte de a deveni grasă. Soţul meu e liber să aleagă ce doreşte, el oricum nu are aceleaşi probleme pe care le am eu nici genetic, nici de sedentarism, nici de alimentaţie.

Următorul meu pas este să-mi cumpăr o bicicletă. Vreau o bicicletă din aia superbă cu coş pentru legume, într-o culoare vie de genul verde, albastru azuriu, roz sau lila. Pentru femei, cu coarnele întoarse. Şi apoi îmi voi face curaj să merg pe ea prin jungla oraşului. Voi începe cu drumuri scurte pe alei lăturalnice până-n piaţa din cartier.

Curând vă voi povesti de mănânc şi cum. Vă asigur că e gustos, sănătos şi nu aduce a “sectă”, aşa cum am considerat eu până nu demult raw-veganii sau vegetarienii. Numai o minte limitată mai condamnă azi pe cineva care mănâncă multe legume în detrimentul produselor gătite greu. Spun asta pentru că şi eu am făcut-o până acum 1 săptămână. Am condamnat-o pe soacra mea care a decis să mănânce sănătos de frică să nu moară. Îşi face sucuri, îşi prepară tot felul de chestii la blender, nu mai mănâncă grăsimi şi porcării. Iar eu am râs de ea, am zis că e ipohondră. Am râs pe sub mustăţi de prietena mea care mânca legume fierte deşi ea e impecabil de slabă după 2 sarcini şi fetele ei mănâncă legume, al meu copil nu.

Or, eu mi-am dat seama că în ritmul ăsta, nu mai departe de 45 de ani voi suferi primul infarct din care nu se ştie dacă voi ieşi victorioasă.

Ce vreau să fie clar şi bun înţeles din capul locului e că nu renunţ la carne şi nu devin complet raw vegan. Dar renunţ şi eu şi Alexei la lactate.

Ei bine, dacă nu voi reuşi ce-mi propun înseamnă că nu sunt atât de grozavă pe cum mă cred şi îmi puteţi bate obrazul.

Am zis!

editare ulterioară: NU RENUNŢ COMPLET LA CARNE!

Să zicem că fiind în limba engleză cartea este destul de puţin accesibilă unor cititoare românce care, din diferite motive care nu contează, nu s-au confruntat cu limba engleză. Gratuit nu pot s-o traduc pentru că e groasă şi complexă şi vreme n-am. Dar aş vrea s-o traduc contra unei sume mai mici decât tarifele mele obişnuite pentru o editură să zicem. Nu-mi propun să câştig din vânzări sau ceva, vreau doar un preţ minim corect pentru munca depusă. Restul încasărilor se pot duce la cei care se ocupă de restul detaliilor. Eu aş vrea doar să fie la raft în librării.

Şi mă întreb: cum se procedează? Se contactează o editură pentru a-i propune să contacteze autoarea etc? Sau se contaczează direct autoarea? Sau vreun investitor?

PS: şi nu, cartea nu spune nimic din ce informează anumite site-uri din RO că ar spune. Am dat o căutare scurtă pe Google, pagini scrise în română privind “raw food detox diet”. Nicio informaţie nu e perfect precisă.

Ah, şi cartea are un titlu greşit. Nu tratează doar alimentaţie 100% raw (alimente crude).