Gânduri potrivite

Temperamentul coleric se înrăutăţeşte de la an la an. O persoană colerică sau obsesiv-compulsivă devine tot mai puţin tolerantă la lucruri pe care le consideră în afara sferei ei. Indiferent de sferă. Tot aşa şi eu sunt tot mai puţin tolerantă la bunicile isterice şi răutăcioase din parc care urlă când alt copil se joacă cu o minge pe jumătate dezumflată a nepoatei ce-a abandonat mingea, la mămicile indolente din parc ce mănâncă seminţe în timp de plodul aruncă nisip pe tobogan sau în ochii altor copii. An de an mă deranjează tot mai tare comportamentele aflate la limita bunului-simţ.

M-am săturat să conduc liniştit pe drumuri lăturalnice de cartier şi să-mi iasă câte-un bătrân indolent să treacă strada pe unde pofteşte şi deşi mă vede să nu schiţeze nici măcar vreun semn că ar dori să se oprească. Frânele mele sunt obligate să se prosterneze în faţa părului său alb şi copilul meu aflat în scaunul din spate e obligat să facă o reverenţă până ajunge cu nasul mai aproape de scaunul din faţă, fiind blocat apoi de centură. Absolut delicios pentru o dimineaţă de sâmbătă. M-am săturat ca pe aceleaşi străduţe de cartier, la viteză de 40 la oră să fiu nevoită să frânez brusc pentru că un idiot nu s-a gândit că semnul ăla triunghi răsturnat înseamnă că EL tebuie să cedeze trecerea celor ce vin de pe străduţe perpendiculare.

M-am săturat să mă izbesc de vânzătoare insipide şi proaste, de babe isterice şi proaste, de doctori incompetenţi pentru care numai antibioticele sunt medicamente ce tratează orice formă de viroză la copii, deşi o viroză are o natură virală pe când antibioticele tratează cauze bacteriene.

M-am săturat de contabili îngropaţi în hârtii care se prefac că duc o lume în spate când toată lumea ştie că au maxim 10 facturi pe lună şi programele de conta fac majoritate din treabă, m-am săturat de sindromul şefiei şi al omului cel mai competent care există în fiecare birou, cu siguranţă l-aţi întâlnit. M-am săturat de şefi proşti şi avari, de patroni pentru care numai gheşeftul lor contează şi care ar vrea să facă din căcat bici.

M-am săturat de o ţară în care este permis să omori în miezul zilei, pe bulevard un bunic ce ţine o nepoată de mână, să omori oameni pe trecerea de pietoni, să treci cu maşina peste femei în benzinărie, de burtoşi plini de bani care dorm în parlament pe banii mei, de presă îngălgată şi aservită, de răutăţi şi proşi.

M-am săturat.

Vreau să evadez într-o lume curată, într-o lume care spune nativ mulţumesc şi te rog, într-o lume unde nu contează ce faci, cine eşti şi unde vrei să ajungi, într-o lume în care eşti apreciat pentru o vorbă bună şi un gest frumos, într-o lume unde nu contează că vii cu coşul plin din Real şi vecinii se zgâiesc pe geam mirându-se de unde ai bani ca să aibă despre ce să vorbească în săptămâna respectivă, ci contează mult mai mult liniştea familiei tale, un joc de lego în căldura camerei, o carte de colorat, o cafea bună băută într-o dimineaţă cu soţul pe balcon, o lume în care nu te cerţi din cauză că eşti obosit şi surmenat sau din cauză că iară n-au mai rămas bani de întreţinere, o lume în care fiecare are pe masă ouă de Paşte şi în care nu există copii care să moară de foame.

Acolo vreau să mă duc. Lume, te vreau!

Un subiect din cele mai controversate. Religia naşte monştri. Printre cele mai odioase crime se numără cele religioase. E atât de prost înţeles acest domeniu încât s-au generat milioane de perspective asupra Divinităţii şi asupra rolului Bisericii.

Întâi şi-ntâi voi încerca să separ foarte clar Divinitatea (Crez) şi Biserica de biserica şi religie. Din perspectivă strict personală, nu doctrinară.

A crede în Divinitate înseamnă a te supune unor norme de conduită laică care se bazează în primul rând pe respect faţă de propria persoană, faţă de indivizii cu care interacţionezi şi faţă de mediul în care trăieşti. A crede în Divinitate înseamnă anularea urii, invidiei, vorbelor urâte, infracţiunilor, maliţiozităţii etc şi organizarea unei vieţi armonioase cu înţelepciune. Pot rezuma foarte simplu Crezul meu, prin cuvinte populare româneşti: roata se-nvârte şi ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. De aici, indiferent în ce zeu suprem crezi (de la Dumnezeu la Buddha sau Allah, nu mai contează). Eu cred în Dumnezeu, deci voi continua pe linia asta.

Biserica e casa Domnului. E locul închinat şi destinat reculegerii şi aproprierii de Dumnezeu. Asta se face în general în linişte şi orice moment de intrare în Biserică este un moment de căinţă şi aplecare către divinitate. Biserica nu are nicio legătură cu omul decât prin prisma faptului că a fost construită de om. Casei Domnului-Bisericii nu-i trebuie icoane aurite, covoare scumpe, dotări exagerate. Casei Domnului îi trebuie oameni care să intre acolo şi să fac un pas înainte în relaţia cu Dumnezeu şi pentru îmbunătăţirea vieţii cu cei din jur.

biserica nu are nicio legătură cu Divinitatea. biserica are legătură cu religia, cu nişte norme absurde impuse, cu doctrine, cu oameni, cu propovăduiri, cu făţărnicie, cu invidie şi cu lăcomie. biserica este o construcţie împodobită cu covoare scumpe şi icoane aurite pe care enoriaşii le pupă la intrare şi la ieşire, de cele mai multe ori neştiind cine-i în icoana respectivă. biserica are un preot-tartor care e de cele mai multe ori departe de Divinitate şi ale cărui acţiuni nu concordă de cele mai multe ori cu ce propovăduieşte.

Religia este un ansamblu de norme şi reguli rigide născute din imaginaţia omului, interpretări a ceea ce crede omul că-şi doreşte Divinitatea-Dumnezeu de la el. Religia nu are nicio legătură cu modestia şi cinstea. Religia este doar o faţadă, o perdea care de obicei ascunde suflete urâte.

Oricine vine să contrazică argumentele mele trebuie să citească întâi Noul Testament şi, mai ales, – pentru că ilustrează cel mai bine – confruntările lui Iisus cu preoţii şi cu autoritatea politică şi sacrificarea lui Iisus pe considerente politice şi doctrinare. Adică tot ce-a făcut şi biserica şi preoţii – într-un cuvânt Religia – de-a lungul veacurilor oamenilor simpli.

Am întotdeauna tot ce mi-am dorit. Asta şi pentru că am ştiut întotdeauna ce să-mi doresc. Nu am avut niciodată pretenţii exagerate, nu am suferit de invidie faţă de ce au alţii. Dar trebuie să recunosc că am fost privilegiată având bunici care mi-au îndeplinit orice vis de la bicicletă mountain-bike Shimano cumpărată de la Magico din Timişoara [îşi aminteşte cineva de Magico? de vitrina divină plină cu jucării, de la începutul anilor '90?] până la orice fel de ghete, cizme, ghete Puma (era o vreme când era nebunie şi cu astea), bluze, blugi (tone de blugi), ghiozdane care mai de care (da, incredibil, da’ pe vremea mea se mergea cu ghiozdanul la şcoală).

Bunici de altfel foarte simpli, care au trăit din agricultură şi apicultură. Atât de simplu şi de cinstit încât au reuşit să cumpere singurului copil apartament, maşină, mobilă, covoare, televizor color şi alte drăcovenii ce mai trebuie printr-o casă. Adică mamei mele. Aceeaşi bunici care au reuşit să cumpere şi tractor şi plug şi disc şi stupină şi remorcă ca să lucreze pământurile şi apoi încă un apartament pentru o nepoată. Adică eu. Şi au mai reuşit între timp să mai plătească facultate la Bucureşti pentru cealaltă nepoată. Şi mici mofturi, cum ar fi haine, cizme din piele, laptop, excursii, tabere şi şcoală de şoferi pentru fiecare nepoată la vremea ei. Şi apoi încă jumătate de maşină pentru unicul copil. Da, tot mama. Şi mai ce? Cartofi şi aproape orice lucru trebuincios pentru mâncare se găseşte la ei în gospodărie pentru 3 famili tot timpul anului.

În vremuri în care nu poţi face nimic fără mârşăvii şi necinste ei au reuşit. Din agricultură (câteva hectare de pomicultură meri şi pruni şi câteva hectare de teren arabil retrocedate de la colectivul lu’ Ceauşescu) şi 60-80 de familii de stupi. Şi muncă de dimineaţa până seara târziu în noapte, chiar şi în zilele reci de iarnă când leagă rame sau mai vopsesc sau cârpesc lăzi de stupi. O muncă istovitoare, cu furci cu plecat dimineaţa la 8 şi întors pe clar de lună acasă, după ce au terminat şi ultima claie de fân, cu săpat şi plivit pe arşiţă cumplită, cu arat şi treierat, încărcat şi descărcat lăzi peste lăzi cu stupi. O muncă fără odihnă. O gospodărie mare, cu 2 grădini, cu 2 vaci şi zeci de găini. Ba într-o vreme şi porci până când ne-am gândit cu toţii că nu e bună carnea de porc şi s-a renunţat la creşterea lor. O muncă cu drumuri în miez de noapte, câte 3 kilometri până la gara satului, cu traista plină cu zeci de borcane cu miere pentru a fi vândute la oraş. O muncă ce continuă şi după o angioplastie (operaţie de stent) la buna şi operaţie de prostată la bunu. O muncă ce nu va putea fi niciodată răsplătită îndeajuns, dar suficient de valoroasă pentru 3 generaţii.

Bunicii mei sunt frumoşi. Bunica mea e înaltă şi brunetă, poate puţin cam grasă, ca o femeie zdravănă de la munte. Iar faţa ei nu are riduri, e netedă şi fină, doar arsă de soare. Atât o trădează părul alb ce se iţeşte uşor de  sub batic. Şi bunica mea e cochetă. Că nu vine niciodată la oraş îmbrăcată fie-cum, ba se mai şi asortează. În tinereţe a fost printre cele mai râvnite fete din sat, deşi era săracă. Şi era o mândrie să joci cu ea în horă. Şi bunica mea urcă şi acuma mai repede ca mine dealu’ Bisericii spre casă de la cooperativă sau dealu’ cimitirului duminica dumineaţa. Atâta patimă a avut: o vorbă mai lungă schimbată cu alte muieri de prin sat. Bunica mea era aprigă şi o uram că mă obliga să mănânc. Dar nu a existat vreodată ceva ce să-şi dea seama că-mi doresc şi să nu am.

Bunicul meu e înalt şi drept şi frumos din cale-afară. Cu ochi albaştri şi păr alb. Şi şi-a pus dinţi albi şi frumoşi. E ca un domn mare când vine la oraş cu paltonul bleumarin şi pantofii ăi buni. Bunicul meu nu a intrat niciodată şi nu a pierdut niciodată vremea la birtul din sat, chiar dacă acasă a mai gustat o ştampă de răchie de prună. Atâta cere să i se cumpere de la cooperativă: apă minerală şi napolitane. Şi merge în fiecare duminică la rugăciune, deşi nu e pocăit. Şi singura lui credinţă e că “bine faci bine primeşti”. Nu posteşte pentru că “e mai mare păcat ce iese pe gură decât ce intră pe gură”. Bunicul meu e mai deştept decât mulţi din titraţii vremurilor de azi. Fără a avea decât o profesională şi armata făcută la aviaţie. A făcut curs de electronică ca să repare singur televizorul Diamant, ştie tâmplărie, instalaţii, pus gresie şi faianţă. Bunicul meu nu a fost niciodată membru de partid, oricât l-au certat superiorii, oricât au încercat să-l convingă, deşi avea o funcţie unde cu greu rămâneai fără a fi membru: perceptor la Primărie. Ba chiar la şedinţele Primăriei nu era plăcut să-l ai în sală pentru că orice mârşăvie sau prostie era combătută imediat. Până când au renunţat să şi-l mai dorească membru de partid. Bunicul meu n-a votat niciodată cu Iliescu şi toate subvenţiile primite pentru agricultură sau apicultură au fost investite tot pentru asta. Bunicul meu nu s-a lăsat până nu a obţinut permis de conducere şi pentru “maşină mică” şi pentru tractor, deşi nu-i place.

Bunicii mei nu s-au certat niciodată cu nimeni din sat. Unde s-au putut au ajutat, unde a fost nevoie au fost ajutaţi. Bunicii mei sunt cele mai bune fiinţe de pe faţa Pământului.

Pot să mă gândesc la foarte multe pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Şi în egală măsură am şi multe să-L rog. Dar mereu în primul rând vor fi buncii pe care mi i-a dat.

Scrie Dojo un articol la care am simţit nevoia să comentez. Iniţial într-un comentariu, dar pentru că a ieşit prea lung, îl înşir aici:)

Încep prin a preciza de la bun început că firma la care lucrez e prea micuţă pentru a fi o corporaţie, deşi în sens larg, face parte dintr-un holding internaţional. Deci tangenţial se prea poate să fiu corporatistă.

Totuşi, pentru că am fost şi liber-profesionist aş vrea să povestesc cam cum a fost: am lucrat 2 ani ca freelancer în traduceri. Sigur, aveam câteva ore şi la un liceu+facultate; particulare ambele. Dar acolo mă duceam mai mult din nostalgia a ceea ce mi-am dorit cândva. Banii veniţi de acolo îmi ajungeau de taxi, ceva cornuri şi maxim cărţi sau dicţionare.
Ca freelancer am lucrat 2 ani non-stop. Şi când spun non-stop, chiar asta vreau să spun. “Timpul meu” devine o sintagmă-oximoron atunci când lucrezi pe cont propriu pentru că în realitate niciodată nu ai timpul tău. Cel puţin eu nu aveam [poate în alte domenii tarifele sunt mai mari....].

Dimineţi, nopţi, sâmbete, duminici, după-amieze. În cele câteva vizite pe care le făceam eram stresată că trebuie să ajung înapoi să termin ultimele pagini înainte de livrare. Când mergeam acasă la părinţi căram laptopul cu mine şi traduceam non-stop. Orele în parc cu căruciorul (că pe atunci piticul meu era cât o mână de om) erau mai scurte sau le petrecea numai soţul. Eram obosită şi fizic şi psihic, totul învârtindu-se în jurul textelor de tradus. Traducând mereu din aceleaşi domeniu, medical, visam şi noaptea [3-4 ore cât dormeam din ea] aceleaşi sintagame pe care le traduceam, studii clinice şi medicamente, contracte, termene-limită etc.

Sigur, banii pe care-i câştigam nu se compară cu nimic. Şi teoretic eram stăpână pe timpul meu. Practic, nu, deoarece eram mereu din comandă în comandă cu ideea că ar fi bine să nu refuzi dacă vrei ca clientul să te mai caute. Pentru că, să fim sinceri, cam aşa merg lucrurile. Şi evident că toată oboseala şi stresul nu le-am simţit decât pe final, la început a fost frumos să mă pot trezi la 11 şi să lucrez din pijama. Până când unul din clienţi [cel mai mare şi mai important] mi-a spus că muncesc prea mult şi că ar trebui să văd “Click”, filmul, cu Adam Sandler. L-am urmărit într-o sâmbătă, acordându-mi 2 ore şi întârziind cu o predare la acelaşi client pentru luni pentru că în duminica următoare nu am lucrat nimic. Şi luni i-am spus clientului că e numai vina lui, altfel terminam traducerea Şi de atunci nu am mai lucrat în nicio sâmbătă şi în nicio duminică decât ocazional.
Apoi m-am angajat. Salariul este bun, programul îmi permite să iau copilul de la grădiniţă mai repede, să lipsesc atunci când am o problemă, trebuie să plătesc ceva [deşi ptr. plăţi există internet banking] sau trebuie să merg la medic sau chiar o zi întreagă. Nu mă simt un sclav şi consider că e greşită percepţia <corporatist=sclav>. Muncesc şi primesc un salariu. Când acestea nu-mi vor mai ajunge, voi căuta altceva. Nu consider nici că firma mă manipulează sau mă extenuează, nici că aş merita mai mult.

Sigur, mai accept oferte de traducere. O fac de plăcere şi pentru bani în plus. Bani pentru mofturi, pentru haine, machiaje, jucării, o masă la restaurant. Nu mai devine esenţial, nu mai traduc pentru a trăi.

Am timp liber în care nu trebuie să mă stresez cu marketing şi publicitate, client-research, tarife, oferte, comenzi, termene-limită şi nopţi nedormite. Timp liber în care pot să citesc poveşti, să mă uit la filme, să construiesc castele sau să fac puzzle.

Şi închei sec, fără concluzie.

În ultimele săptămâni m-am înfierbântat mai mult decât era cazul având în vedere că oricum nu pot schimba nimic. Nişte vorbe goale, lipsite de rost, câteva articole citite, filmuleţe pe youtube şi mult timp pierdut alimentându-mi o ură împotriva comuniştilor de acum 50 de ani şi împotriva comuniştilor de acum. Nu au avut niciun rost demersurile mele, nu a avut niciun sens să-mi amărăsc sufletul cu amintirile unor suferinţe şi gânduri rele împotriva unora şi altora. Mi-e greaţă să mă uit la televizor. Am stins astăzi televizorul de 3 ori şi de 3 ori l-am reaprins.

S-a adus astăzi în discuţie un concept nou. Deşi l-au adus în discuţie persoane pe care nu le agreez. Este vorba despre reconcilierea cu trecutul. Sunt perfect de acord. Primul pas către evoluţia omului este iertarea. Iertarea este dată de Dumnezeu, la fel de dreaptă şi sfântă ca şi suferinţa. Cred că şi cei persecutaţi de oprimarea totalitaristă au iertat. Şi ar vrea să doarmă liniştiţi. De la iertare la uitare sunt câţiva paşi. Putem ierta fără să uităm niciodată. E bine să ascundem într-un con de umbră faptele care ne înjosesc ca popor şi să mergem mai departe. Acum, la 20 de ani, fantomele unui trecut sumbru ne fac prea mult rău. Consecinţele celor 50 de ani de dictatură comunistă sunt imprimate adânc în trăsăturile naţiei române şi vor mai trece 50 de ani până ne vom debarasa de ele şi vom evolua ca indivizi.

Omagiile şi gândurile mele vor merge întotdeauna către cei care au luptat drept, către cei care s-au sacrificat, către cei care au murit pentru crezul lor.