Gânduri potrivite

Ştiţi ce e Domaşnea?

Domaşnea e locul întoarcerii şi al plecării, e raiul atins, e locul tuturor locurilor, e paradisul copilăriei, e gustul merelor coapte în ler şi al fânului strâns într-o vară toridă, e derdeluşul chiuind a copii înfriguraţi, e Părintele Gheorghe cu slujba lui de Înviere, e Gârdominul dulce, mirosind a flori de câmp, e susurul apei line privite de pe un podeţ, e moara cu mirosul ei de făină proaspăt măcinată şi piatra de moară învârtită de ape, e strânsul la prune cu capul în jos, când ai vrea să fii oriunde numai acolo nu, e gustul dulceţii fine de prună când ai vrea să nu mănânci niciodată nimic altceva, e fântâna după care se ascund copiii într-o perpetuuă v-aţi-ascunsa, e traiul bun şi greu cu multă muncă, e ropotul cailor pe asfaltul şoselei europene, e gustul cireşelor de iulie şi jocul nesfârşit al copilăriei, e căldura din teracotă care miroase a bine şi a carte de citit, e televizorul diamant la care îi priveşti înmărmurită pe Batistuta şi pe Maldini în Italia ’90, e drumul lung al tirurilor de la Drobeta până la Cenad, e Culmea cu merii şi prunii săi şi cu fânul care nu se mai gată odată de strâns, e căldura înăbuşitoare de vară când cari fânul cu furca, e mâncarea din traistă, mâncarea aia pe care ai mânca-o din 5 în 5 minute pretinzând că ţi-e foame de lup, numai să nu te întorci la furca de fân, e un codru de pâine caldă cu o bucată de brânză bună, bună, e dealu’ ogrăzii pe care-l urci duminica să duci o lumânare şi 2 cărbuni la morţii sufletului tău, e dealurile nesfârşite şi înverzite şi împădurite, e vacile care trec molcom întorcându-se de la păscut, e măturatul din faţa casei într-o sâmbătă seara, e toate babele cu haine negre şi cârpe, e nunta cu joc şi voie bună de pe terasa Bisericii şi cortul de nuntă împodobit cu covoare ţesute manual, e Ruga cu tarabele ei cu tinichele şi turtă dulce colorată…

Dar Domaşnea e şi un important centru al rezistenţei anti-comuniste, e comuna cu cel mai mare număr de titraţi pe cap de locuitor, având peste 300 de oameni cu studii superioare la cele 500 de case din comună.

La Domaşnea am crescut eu.

Domaşnea e suflet şi dor.

Cred că dezamăgirile sunt cel mai cumplit lucru. Depinde de fiecare persoană cum le tolerează şi ce etalon are de a măsura sau clasifica o dezamăgire, însă în esenţă nu e plăcut să fii dezamăgit. Să pui tot sufletul într-o anumită situaţie şi să realizezi că tot ce ai crezut sau ştiut tu despre situaţia respectivă e taman pe dos.

În tinereţe am avut suferinţe minore în dragoste, cauzate în principal de faptul că voiam lucrurile într-un anumit, singur fel fără niciun compromis. Apoi am învăţat să fac compromisuri, să accept şi partea celuilalt şi să fiu mai tolerantă. Unii ar spune că prea tolerantă, dar ce ştiu ei … Adevărul e că aşa e cu balanţele, sunt tot timpul în extreme şi se debalansează complet dintr-o partea în alta ca şi cum nimic de pe talerul celălalt nu mai e valabil.

În familie nu am suferit niciodată nicio oprelişte, nimic nu m-a nemulţumit niciodată. Poate şi pentru că am primit tot ce se putea. Cred că am şi oferit suficient pentru că n-am creat niciodată nicio problemă. Pe vremuri eram ca un fel e apă sfinţită care nici n-ajută nici nu strică.

În ceea ce priveşte prieteniile însă, lucrurile nu-s chiar aşa de roz. Naiba ştie, undeva instinctiv cred că am ştiut că nu vreau să mă dezamăgească nimic, aşa că nu am avut prea mulţi prieteni. Ici colo 1,2,3, cam aşa. Într-o singură persoană am avut încredere supremă întotdeauna şi ştiţi prea bine cum e cu secretele din adolescenţă: trebuie păzite cu maximă grijă, nu poţi încredinţa o aşa sarcină oricui.

Ulteior, maturitatea a adus cu ea noi prieteni şi a mai cimentat nişte prietenii care se iţiseră încet-încet la finalul liceului. Dar, vedeţi voi, prieteniile de mai târziu nu mai au farmecul celor de odinioară şi sunt coordonate de alte reguli.

Apoi a venit faiomosul 30 de ani care a adus cu el ceva schimbări. N-am luat-o complet razna, balanţa încă se luptă să rămână echilibrată, însă 30 de ani a adus cu sine pe lângă o conştientizare profundă a faptului că am îmbătrânit şi trebuie să mă spoiesc mai mult şi mai cu grijă (conştientizare care s-a concretizat prin bani cheltuiţi pe creme şi farduri) şi o descoperire epocală a prietenilor de care mă înconjurasem aşa cum sunt ei în realitate.

Inutil de spus cât de prost am judecat, inutil de spus cât de mult m-a marcat să descopăr că am fost o proastă. Cei vechi, ăia vechi, vechi, s-au maturat ca vinul cel bun. Alţii, n-au reuşit să treacă de degustarea de la 30 de ani, iar gustul rămas nu a fost cu arome fine de fructe, ci m-a pişcat la limbă ca alcoolul prost, contrafăcut. Mă enervează că trec cu greutate peste asta, că am senzaţia că am pierdut multă vreme şi mult suflet odată cu toate astea, mă enervează că mă întreb unde am greşit (pentru că inevitabil oi fi greşit şi eu pe ici pe colo) şi mă enervează senzaţia pe care ţi-o dau dezamăgirile, ca unui copil care nu înţelege unde a greşit când de fapt nu e vina lui. Bucata aia de suflet pe care-am pierdut-o nu o mai recuperez, din păcate, niciodată …

Totuşi, odată cu 30 de ani vin noi experienţe, noi prietenii. Oarecum mai spirituale, mai profunde, cu discuţii existenţiale şi cu poveşti din copilăria fiecăruia, cu preocupări comune, de la oameni de la care am numai de câştigat avându-i în preajmă. Îmi doresc ca de data asta să nu mă înşel, să-mi rămână în picioare infatuarea aia pe care o trăiesc de a fi cea mai deşteaptă din parcare, să pot să spun că acum, după 30 de ani am făcut alegerile bune cu mintea aşa cum le-am făcut bune pe cele din copilărie cu sufletul şi că orice altceva intermediar au fost doar nişte tranziţii inerente.

Probabil că mă macină prea mult, pentru că am mai scris despre asta, nu foarte demult.

Eh, noi să fim sănătoşi, că viaţa ştie să ne pună singură la punct.

În mod normal ar trebui să-mi acord ceva timp să văd dacă voi reuşi ce-mi propun, însă scriu aici pentru ca blogul şi voi să rămâneţi martori pe vecie ai succesului sau eşecului meu.

Ca scurtă introducere ar trebui să ştiţi că eu am reuşit în viaţa asta tot ce mi-am propus, ori de câte ori am încercat ceva. Pe vremea când intrarea la liceu era cu examen, am reuşit să intru la o secţie unde concurenţa era acerbă şi unde cei mai buni au intrat cu 10 la mate, cap de listă. Credeţi-mă, a fost infernal de greu. M-a ajutat examenul la limba şi literatura română ca să mă aflu şi eu pe lista de admişi la secţia respectivă, deşi nu pe locuri fruntaşe, am făcut parte dintre cei mai buni. Oh, şi să mă credeţi am avut nişte colegi incredibili de buni. O generaţie foarte puternică.

Apoi, tot pe vremea când admiterea la facultate era cu examen şi nu cu dosar am intrat la una din cele mai grele secţii ale Universităţii de Vest (engleză-germană), cu cea mai acerbă concurenţă (5 pe loc în anul când am dat eu). Am fost cam la mijlocul listei de admişi, pe locul 18 din 30 de locuri fără taxă.

M-am angajat unde am vrut şi când am vrut pe vremea când nu era recesiune. Cel  mai bun loc de muncă al meu şi aducător de satisfacţii profesionale şi sociale a fost la un birou de traduceri din Timişoara. Acolo am învăţat tot ce ştiu despre traduceri şi am avut o echipă excelentă.

Am născut un copil când am vrut eu. Am vrut să-l nasc vara ca să pot sta 3 luni acasă şi apoi să mă întorc la catedră. Am născut vara, am stat 2 luni jumate acasă şi m-am întors la catedră. Ulterior am plecat de la catedră şi voi regreta veşnic asta.

(Ceva ce-l voi învăţa pe fiu-meu în viaţă: nu lăsa niciodată ceva ce-ţi place mult pentru bani mai mulţi. Uită multinaţionalele, alege performanţa.) Am greşit aici. Am învăţat şi am plecat mai departe.

Acum mă strecor uşor-uşor prin viaţă ca liber-profesionist făcând faţă unei multitudini de provocări generate gestionarea eficientă a banilor, a comenzilor care vin una peste alta, a clienţilor mofturoşi, a celorlalte responsabilităţi familiale pe care le mai am (deşi în mică proporţie).

Într-un singur domeniu al vieţii mele am eşuat lamentabil: alimentaţia & greutatea (de fapt e masa corporală că greutatea e altceva din câte-mi amintesc eu de la fizica din clasa a 9-a).

După ce m-am născut fără poftă de mâncare, după ce am leşinat de nenumărate ori în copilărie şi adolescenţă (unii ar zice că de foame), după ce am trecut prin liceu şi o parte din facultate ca manechinele de pe podium, după toate astea, undeva, din 2002 începând s-a rupt firul şi am început să mă îngraş constant, constant şi progresiv. Nu voi da vina pe nicio boală şi nici pe tiroidă. Nu sufăr de nimic.

În sarcină am acumulat prin reţinere de lichide peste 30 de kilograme. Nu mănânc atât de mult, dar mănânc foarte prost şi stau mult la calculator. Niciodată nu m-am ocupat de asta. Am neglijat tocmai cel mai important aspect: sănătatea.

În săptămâna dinaintea Paştelui am avut o revelaţie şi am decis să preiau controlul asupra organismului. Revelaţia n-a venit de una singură, ci adusă. În vizită la cea mai bună prietenă, am constatat că fiica ei mănâncă legume crude cu mare plăcere: morcovi, ţelină, cartofi cruzi. Mergând la frigider, am văzut că frigiderul ei (al mamei ei de fapt) e plin de conopidă, brocoli şi multe alte legume. Eu n-am avut niciodată brocoli în frigider. Congelatorul meu e plin de carne.

Primisem o carte de la o prietenă (mulţumesc, Miha) care mi-a strecurat-o foarte inteligent spunându-mi să citesc câteva pasaje de la final referitoare la colon şi curăţarea colonului. A numit-o: biblia mea în nutriţie. Am pus-o neglijent pe-o noptieră şi am plecat Caransebeş. M-am întors marţi după Paşte de la Caransebeş. Marţi pe la ora 13 am fost în casă. N-am despachetat, n-am făcut nimic. Copilul şi-a dat drumul la un canal de muzică (ceea ce n-a mai făcut până acuma) şi s-a aşezat pe canapea lângă mine unde a adormit singur, soţul dormea în dormitor. Eu am luat cartea şi am început s-o citesc. Ce e remarcabil în carte nu sunt doar informaţiile, ci şi modul în care e scrisă, cuvintele care sunt alese, detaliile plastice privind procesele digestive şi funcţionarea colonului.

Cartea prezintă modul de viaţă raw vegan (care în esenţă înseamnă crud-vegetarian) fără a fi foarte incisivă. Nici măcar nu e necesar să fii 100% raw vegan, poţi trăi foarte bine şi sănătos de la 51% raw vegan în sus.

Nu vi se pare curios că toată lumea ştie că legumele şi fructele sunt sănătoase, dar nimeni nu adoptă un regim alimentar predominant în fructe şi legume?,

spune Natalia Rose în cartea ei …

Primul meu pas este să învăţ să mânânc corect. Apoi voi aplica asta asupra copilului meu care are toate, dar toate caracteristicile mele dinainte de a deveni grasă. Soţul meu e liber să aleagă ce doreşte, el oricum nu are aceleaşi probleme pe care le am eu nici genetic, nici de sedentarism, nici de alimentaţie.

Următorul meu pas este să-mi cumpăr o bicicletă. Vreau o bicicletă din aia superbă cu coş pentru legume, într-o culoare vie de genul verde, albastru azuriu, roz sau lila. Pentru femei, cu coarnele întoarse. Şi apoi îmi voi face curaj să merg pe ea prin jungla oraşului. Voi începe cu drumuri scurte pe alei lăturalnice până-n piaţa din cartier.

Curând vă voi povesti de mănânc şi cum. Vă asigur că e gustos, sănătos şi nu aduce a “sectă”, aşa cum am considerat eu până nu demult raw-veganii sau vegetarienii. Numai o minte limitată mai condamnă azi pe cineva care mănâncă multe legume în detrimentul produselor gătite greu. Spun asta pentru că şi eu am făcut-o până acum 1 săptămână. Am condamnat-o pe soacra mea care a decis să mănânce sănătos de frică să nu moară. Îşi face sucuri, îşi prepară tot felul de chestii la blender, nu mai mănâncă grăsimi şi porcării. Iar eu am râs de ea, am zis că e ipohondră. Am râs pe sub mustăţi de prietena mea care mânca legume fierte deşi ea e impecabil de slabă după 2 sarcini şi fetele ei mănâncă legume, al meu copil nu.

Or, eu mi-am dat seama că în ritmul ăsta, nu mai departe de 45 de ani voi suferi primul infarct din care nu se ştie dacă voi ieşi victorioasă.

Ce vreau să fie clar şi bun înţeles din capul locului e că nu renunţ la carne şi nu devin complet raw vegan. Dar renunţ şi eu şi Alexei la lactate.

Ei bine, dacă nu voi reuşi ce-mi propun înseamnă că nu sunt atât de grozavă pe cum mă cred şi îmi puteţi bate obrazul.

Am zis!

editare ulterioară: NU RENUNŢ COMPLET LA CARNE!

Mă confrunt cu o dilemă. Să zicem că citesc o carte extrem de interesantă, logică şi bine documentată despre educarea modului de alimentaţie. Evident că e în limba engleză. Or, cartea asta ar trebui să nu lipsească din bagajul de cunoştinţe al nimănui, în special al femeilor (mame, gospodine sau manechine, cu menţiunea că cele 3 clasificări nu se exclud reciproc). Cartea se numeşte “The Raw Food Detox Diet” şi înainte de a lăsa loc prejudecăţilor aş vrea să reţineţi că nu obişnuiesc să citesc cărţi proaste. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt: cartea nu conţine informaţii ieftine de dragul marketingului. Dar conţine informaţii foarte “la mintea cocoşului”.

Să zicem că fiind în limba engleză cartea este destul de puţin accesibilă unor cititoare românce care, din diferite motive care nu contează, nu s-au confruntat cu limba engleză. Gratuit nu pot s-o traduc pentru că e groasă şi complexă şi vreme n-am. Dar aş vrea s-o traduc contra unei sume mai mici decât tarifele mele obişnuite pentru o editură să zicem. Nu-mi propun să câştig din vânzări sau ceva, vreau doar un preţ minim corect pentru munca depusă. Restul încasărilor se pot duce la cei care se ocupă de restul detaliilor. Eu aş vrea doar să fie la raft în librării.

Şi mă întreb: cum se procedează? Se contactează o editură pentru a-i propune să contacteze autoarea etc? Sau se contaczează direct autoarea? Sau vreun investitor?

PS: şi nu, cartea nu spune nimic din ce informează anumite site-uri din RO că ar spune. Am dat o căutare scurtă pe Google, pagini scrise în română privind “raw food detox diet”. Nicio informaţie nu e perfect precisă.

Ah, şi cartea are un titlu greşit. Nu tratează doar alimentaţie 100% raw (alimente crude).

Eu, de exemplu, reuşesc să:

1. cobor 2 scări
2. calc strâmb
3. cad într-un genunchi
4. julesc genunchiul pe care am căzut
5. murdăresc pantalonii pe ambele picioare  (asta n-am priceput de ce)
6. murdăresc adidaşii mei Superstar, albi cu roz, purtaţi azi pentru prima dată de când i-am scos din maşina de spălat
7. murdăresc şi julesc palmele

Rezultat: o entorsă de toată frumuseţea la piciorul drept, cu gleznă umflată şi dificultăţi de mers. Bine că mai pot să conduc.

Na, să vă văd, care mă întrece?

El era băiatul râvnit pe care ea-l vedea numai câteodată prin oraş, plimbându-se fără sens. Sau la discotecă, stând în picioare la bar vorbind absent cu barmanul sau privind în gol. Nu l-a văzut niciodată dansând. Ea avea o gaşcă mare de prieteni şi prietene şi dansau până dimineaţa, apoi plecau pe jos acasă, la lumina soarelui la răsărit.
Într-o seară au fost în acelaşi cerc. Venit singur la discotecă s-a-ntâlnit cu fratele lui şi cu prieteni comuni. Prietena ei cea mai bună ieşea cu fratele lui. Inevitabil au făcut cunoştinţă, iar ea s-a topit la atingerea mâinii lui. S-au mai văzut o vreme prin oraş. Apoi nu l-a mai văzut multe luni.

În acea noapte de august în discoteca de la Motel cântă Madonna, la Isla Bonita. Ea simte că s-a proptit cineva în spatele ei. Pentru moment i-a fost frică pentru că în discotecă fauna era bogată, dar s-a-ntors şi a văzut chipul lui cu tenul alb şi ochii negri. “Dansezi?”, zâmbeşte el. “Păi nu ştiu să dansez pe melodia asta”, răspunde ea. “Nici eu”, dar dansăm aşa. Şi au dansat cel mai lent blues din viaţa tuturor. În capul ei se frământau gânduri unul după altul. Nu o băgase niciodată în seamă, părea să nu-şi dea măcar seama că ea există. Ori de câte ori se vedeau prin oraş se salutau scurt apoi fiecare întorcea capul: el, nepăsător; ea, cu inima bătând puternic. De ce acum? Madonna terminase demult de cântat, iar ei continuau să danseze. Ea era conştientă de privirile pe care celelalte fete din discotecă i le aruncau lui. Şi ei. Era invidie în privirea lor, iar ea a zâmbit trufaşă, triumfătoare. Apoi, conştientă că se agăţa de el, s-a depărtat înainte de a se face complet de râs. Îi era dintr-o dată atât de cald că nu putea respira.

Nevăzută, s-a strecurat afară. Sângele alerga năvalnic prin vene, iar ea era furioasă pe ea. Furioasă pe senzaţiile astea. Mai mult decât orice ura să se facă de râs. Şi-a atins fruntea cu palma şi a ridicat privirea. L-a văzut. Stătea în uşa discotecii şi o privea mirat. Ea a crezut că nimeni nu o vede ieşind. De câtă vreme stătea oare acolo? Oare şi-a dat seama de toate gândurile ei? Of, s-a făcut de râs. Aproape că-i venea să plângă şi nu ştia care din emoţii era vinovată de asta.
El s-a apropiat, n-a spus un cuvânt. A sărutat-o. Avea buzele dulci, o ameţitoare combinaţie de Orbit şi whisky. A purtat-o spre cer şi-napoi şi-apoi din nou şi din nou. A ţinut-o strâns în braţe, iar ea ar fi vrut deopotrivă să fugă şi să se topească acolo. Când a aterizat, capul îi vâjâia, iar el s-a sprijinit de perete, strângând-o tare de mână, iar în strângerea aia era tot sărutul lui dinainte. Pe ea o enerva că nu spune nimic, pentru el tăcerea era totul.

Au mers pe jos spre casă, mai mult sărutându-se. Niciuna din cărţile ei nu o pregătiseră pentru senzaţiile astea, pentru emoţia şi căldura asta.

S-au văzut în fiecare zi, se plimbau ore-n şir. A învăţat-o să joace biliard şi i-a cumpărat cei mai frumoşi cercei de argint pe care îi găsise. Nu era o relaţie potrivită, i s-a spus de nenumărate ori că el nu e potrivit pentru ea. Dar cine putea şti cine e potrivit pentru ea şi cine nu. Nimeni nu înţelegea tăcerea lui, dar lor li se potriveau şi gândurile şi gesturile şi faptele.
Au urmat ani de prietenie, de dragoste, de râsete sau de tăcere timidă. Au fost şi seri de plâns şi furii şi de gelozie şi despărţiri şi împăcări.

Erau în gară şi o conducea la trenul de fiecare duminică ce-o ducea la facultate. “Vreau să rămânem întotdeauna împreună”, i-a spus el ţinând-o atât de aproape că o sufoca, iar ea a dat din cap. A sărutat-o pe obraz şi, cumva, era mult mai intens decât orice altă sărutare a lor.

4 ani au avut o relaţie de weekend şi vacanţe, iar apoi 1 an de convieţuit împreună, numai ei doi. 1 an în care au raşchetat pereţi de zugrăveală veche şi plini de praf şi se sărutau la fiecare pauză pe care o făceau. După duşul în cada veche plecau împreună spre căminul unde stăteau temporar până când ar fi terminat amenajările. Dimineaţa se duceau acasă şi reluau lucrul: au dat jos faianţă veche din baie şi gresie, au spart pereţi, au cărat amândoi găleţi de moloz, au cârpit pereţi, au mâncat te miri ce conserve şi apoi şi-au cumpărat o canapea. S-au mutat în mijlocul şantierului şi se trezeau în fiecare dimineaţă devreme ca să lucreze din nou. 2 săptămâni şi-au cărat unul altuia găleţi de apă caldă în cada de baie pe care o scoseseră în sufragerie pentru că în baie se monta faianţa, se schimbau instalaţiile şi toate cele.
A urmat o căsătorie şi după doi ani a venit un copil. Au fost şi certuri şi dulci împăcări şi nervi şi multe vorbe aruncate la furie şi tăceri şi sărutări care te poartă la cer şi-napoi.

Fără multe cuvinte, fără declaraţii, doar cu promisiunea aceea că vor rămâne împreună întotdeauna …

Astăzi este ziua lui. Are 33 de ani. Iar 13 i-a petrecut cu ea.

La Mulţi Ani, love!