Gânduri potrivite

Mie-mi pare rău în aceste momente de doctorul Arafat. Privindu-l în diferite ipostaze, observ într-adevăr un om bun, are chipul unui om bun. Un om care a reuşit să pună pe picioare un sistem de la zero, care a luptat mult cu morile de vânt şi care, spre deosebire de Don Quijote, a şi câştigat lupta. Cumva nu cred că e un mare corupt, nu cred că se face vinovat de afaceri oneroase în nume propriu sau în numele prietenilor derulate în perioada în care era secretar de stat, nu cred că s-a jucat cu banii publici la bunul plac.

Mai cred că pentru fracţiuni de secundă s-a lăsat orbit de faima şi de succesul produsului său şi s-a opus din inerţie la anumite aspecte ale proiectului de lege. Apoi a urmat haosul: opoziţia şi presa au manipulat imaginea-simbol a medicului şi au creat un tăvălug care l-a cuprins ireversibil. Nimeni nu ştie realmente ce-a avut de obiectat doctorul Arafat, toţi vorbesc prostii şi pe lângă subiect şi l-au asemănat inclusiv cu Laszlo Tokes în rolul de salvator al României de marele dictator.

Între timp băsescu a venit cu o formidabilă lovitură de teatru, a cerut retragerea proiectului de lege din dezbatere şi a aruncat mingea înapoi în terenul medicilor şi a opiniei publice. În timp ce el îşi savurează victoria la umbra unui pahar de Chivas cu gheaţă, opoziţia a intrat în isteria alegerilor anticipate (uitând că ei l-au mai suspendat odată, iar poporul l-a adus înapoi pe marele marinar), poporul tembel strigă lozinci pe care nu le-nţelege şi manifestează care cum poate: unii live pe străzi, alţii din spatele tastelor pe marile reţele de socializare întru tembelism, iar medicul Arafat devine din erou marele învins al sistemului ticăloşit. Medicul Arafat n-a câştigat nimic, să fim bine înţeleşi. Să fii susţinut de o gaşcă tembeli care-au ieşit în stradă să strige nici ei nu ştiu ce nu e o mare victorie, e o ruşine.

Eu zic că acest an electoral va fi splendid, şi oricine vrea să facă vreun studiu asupra psihologiei maselor să vină în România lui 2012 să-şi ia notiţe.

Familia Regală şi ion iliescu

Nu prea ştiu cum să vă spun, însă oricât de monarhistă sunt eu şi oricâtă admiraţie am pentru Carol I şi Ferdinand şi oricât prefer să mă gândesc la Mihai I ca un demn urmaş al acestora, parcă gestul Familiei Regale de a se aşeza LÂNGĂ ion iliescu este dincolo de puterea mea de înţelegere.

Ieri, Regele a sărbătorit a 90-a aniversare, ocazie cu care grupul de lingăi din parlamentul României l-au invitat să ţină un discurs. Însoţit de Principesa moştenitoare, Margareta şi de Radu Duda, Regele s-a prezentat în parlamentul României şi a vorbit poporului. Dar Margareta şi Radu Duda au stat în acest timp lângă ion iliescu.

Ca să recapitulăm, pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, ion iliescu este persoana care i-a interzis lui Mihai I (de Hohenzollern pe vremea aia) şi familiei sale să intre în ţară. Camarila fesenistă de la vremea respectivă l-a întors chiar de pe aeroport. Or, indiferent câtă demnitate sau câtă decenţă îţi sunt inoculate în virtutatea sângelui albastru din vine, o astfel de umilire mi se pare impardonabilă. Până la urmă a fi de viţă nobilă nu implică automat plecarea capului şi absenţa coloanei vertebrale. Mi-ar fi plăcut ca Regele să refuze să stea lângă ion iliescu. Asta e, nu poţi avea în viaţă tot ce-ţi doreşti.

Familia Regală şi traian băsescu

traian băsescu e preşedintele Republicii România. L-am ales, de 2 ori şi l-aş alege din nou dacă ar mai candida. Dacă nu, voi alege pe cineva înaintat de el în speranţa că-l vor pune prim-ministru. E o alternativă de vis în comparaţie cu cei doi clovni dansatori la bară pe nume ponta şi antonescu.

traian băsescu a aprobat acu’ ceva vreme (google it) Raportul Tismăneanu şi a condamnat comunismul în România. Acelaşi raport prezenta favorabil şi obiectiv rolul Regelui Mihai în ieşirea României din război şi abdicarea Regelui. Atât de obiectiv cât poate fi prezentat un eveniment la peste 50 de ani de la petrecerea sa, fără ca cel care-l prezintă să fi asistat la eveniment pentru a şti cum s-au desfăşurat lucrurile.

traian băsescu s-a trezit acu’ ceva vreme (din raţiuni numai de el ştiute şi aş da mult să ştiu care a fost exact motivul, pentru că un animal politic atât de redutabil ca traian băsescu rar face ceva fără un scop profund) să condamne modul în care a ales să procedeze Regele Mihai prin abdicare. Sunt convinsă că traian băsescu, omul promisiunilor îndeplinite, ar fi murit cu mâna pe tron, el fiind un vajnic luptător.

traian băsescu a reuşit performanţa de a fi un mârlan de prima mână refuzând să participe la aniversarea a 90 de ani ai Regelui Mihai şi la discursul acestuia în parlamentul României. Ba mai mult, a interzis şi sacadatului prim-ministru şi preşedintei camerei de deputaţilor, ba chiar şi păstorului românilor întru Dumnezeu să facă acest lucru. Bine-ar fi să fi avut un scop solemn. Măcar atât.

Altfel, grosolănia e fără margini. Fără a mai fi rege, fără a avea vreo coroană, Mihai I este totuşi singurul om de stat în viaţă care a participat la evenimentele din al doilea război mondial. Familia din care face parte a adus independenţa şi suveranitatea statului român aşa cum îl cunoaştem azi [nu mai elaborăm că era chiar mai mare...]. Familia sa a adus România într-un stadiu de dezvoltare fără precedent. Măcar pentru asta şeful statului român, împreună cu bufonul său şi cu patriarhul bisericii ortodoxe din România ar fi trebuit să asiste la evenimentul din parlamentul ţării.

Notă: toate minusculele sunt intenţionate. Ca şi majusculele.

Povestea la care se referă clipul cu Obama a început, se pare de vreo 3 ani, când Donald Trump l-a acuzat că nu este preşedinte al Americii în mod legitim pentru că s-a născut în Kenya. Obama a tăcut cu privire la subiect cam 3 ani până când a decis, recent, să-şi prezinte certificatul de naştere.
Mi se pare mie sau Donald Trump e acum un fel de Geoană, doar că are perucă?

Mai jos o altă bucată de umor sarcastic. E lung, da’ merită urmărit:

V-am mai spus eu mai demult că-mi place Obama. Ei bine, cum să nu-ţi placă:

Un fleac, i-a ciuruit …

(Via zoso)

Trăim cel mai sinistru, tembel şi deprimant efect al vreunor guvernări, de la începuturilor veacurilor şi cred că aşa va rămâne până la final. Care final? Nu importă.
Până acum refuzam să cred că dacă ne zbatem suficient nu vom ieşi din mocirlă. Astăzi mi-e clar. Soluţia nu este pentru noi.

De foarte, foarte multă vreme nu mă mai uit la televizor. Dar aşa, la modul că nu-l deschid. Soţul se uită la filme sau la filmuleţe de desene animate, dar puţin. Nu am aproape niciun fel de contact cu ce se-ntâmplă în showbiz, în sport, nu mă mai interesează ce fac politicienii. Nici dacă ar înghiţi vreunul sodă caustică din proprie iniţiativă nu mi s-ar părea vreo chestie inedită.

Citesc multe bloguri, dar nu le urmăresc pe cele de ştiri. Nu mă interesează. Refuz să mai ascult ceva, nu mă priveşte dacă intrăm în Schengen, câţi vameşi au scos la înaintare ca să-i mute la altă vamă şi să arunce praf în ochii proştilor, nu mă priveşte cine-i prim-ministru, nu mă priveşte ce fac tembelii de Ponta şi Crin. Pur şi simplu refuz să iau contact cu realitatea.
DAR am ajuns din greşeală la articolul ăsta. E doar o mică picătură în 20 de ani de mocirlă. 20 de ani de bătaie de joc, de hoţie, de dezumanizare, de cancer social şi economic.

Da, nu-mi mai păsa de TVA, de impozite aberante, de cotizaţii, de reţineri din pensii pentru sănătate, de privatizări, de benzină 5 lei, de orice. Dar uite-aşa se adună picătură cu picătură până când refulează sonda.

În afară de scurte orbecăieli pe care le-am considerat oarecum fireşti, inerente în procesul de transformare, îmi plăcea legea asta. Veneau cu nişte schimbări şi promiteau. Dar nu se putea, dom’le. Nu puteau să dea dracului măcar o lege coerentă în 20 de ani de rahat.

Asta este. Mergem mai departe, târâş-grăpiş, sigur vine apocalipsa aia odată.

„Este foarte uşor: toată viaţa mea am luptat pentru democraţie. Am plecat din ţară când eram tânăr, m-am opus totalitarilor de dreapta şi pe urmă m-am opus totalitarilor de stânga. (…) În momentul în care eu nu voi fi ales, mă voi concentra să aduc tot ce am acumulat eu în aceşti ani de exil, toate cunoştinţele mele, tot ce am scris (…) şi voi lupta ca să aduc elementul esenţial al democraţiei, care nu este jocul numerelor, al cifrelor, cine are majoritatea, cine dintre noi trei de astăzi are cel mai mare număr de voturi. Nu asta e democraţie. Democraţia însemnează o înţelegere că omul este în centrul societăţii şi că toate instituţiile se învârt în jurul lui. Democraţia înseamnă că-l asculţi pe om şi pe urmă îi respingi punctul de vedere. Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine. Dacă eşti în stare să faci treaba asta, atunci am început să învăţăm ce însemnează democraţia. Şi rostul meu în momentul în care nu voi fi ales va fi să aduc democraţia în ţara asta pe cât mă ajută pe mine puterile mele”.

Aşa ar fi fost România CU Ion Raţiu. Din păcate nu am avut şansa.

*Citiţi articolul complet. Ideea titlului provine tot de acolo.