Gânduri potrivite

Măi, eu una nu mă mai uit la Românii au talent. Pentru că inevitabil, în fiecare vineri, e cineva care mă face să lăcrimez de emoţie. Aşa nu se mai poate? A fost data trecută băiatul ăla ce-a compus melodia Evident că românii au talent. Acuma câteva minute a fost corul sătesc dintr-un sat din judeţul Cluj, cu bărbaţi între 83 şi 18 ani, cântând printre altele aia cu: “sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii/ş-apoi să mergem la război …” (extras din Treceţi batalioane române Carpaţii..). Mă rog, nu e neapărat un moment de talent excepţional, dar a fost plăcut de văzut cum or vinit ei tăţi tăţi aşe adunaţi, cătinel, cătinel, în costume populare să cânte românilor cântece vechi de război… o fo super, mă, vă spui eu…

Păi no, oricât încerc eu să mă dau dură, eu tot sunt mândră că sunt româncă. Pentru că se putea şi mai rău. Românul nu e în boc şi-n iliescu şi-n băsescu sau ponta. Românul e în toţi cei care păstrează tradiţiile, care mai cred în ceva, care mai muncesc cinstit, care se mai bucură de lucruri mărunte etc ..

PS: ah, şi ador momentele cu talente de dansatori.

Era o vreme când Oscarurile se difuzau la ProTV (parcă) în direct. Eram prin liceu şi mă trezeam în noaptea respectivă la 2 sau la 4 când se transmiteau (asta pentru că în liceu aveam bunul obicei să dorm noaptea).

Mă uitam pentru rochii, pentru prezentare (Billy Crystal era fantastic) şi pentru reacţiile câştigătorilor.

Apoi încet-încet n-am mai urmărit decât rochiile. Favoritele mele de anul ăsta, în ordine:

1. Halle Berry în Marchesa (în opinia mea cea mai frumoasă vedetă de la Hollywood)

2. Helen Mirren în Vivienne Westwood

3. Scarlett Johansson în Dolce&Gabbana

(Sursa foto)

Actul 1 – Românii au talent

Mi-e oarecum greaţă de reacţiile stârnite de emisiunea de pe ProTv. Eu recunosc cinstit că mi se pare o emisiune destul de reuşită în contextul actual al televiziunilor româneşti. Atunci când concurezi cu capatos, cu realitatea, cu antena3, cu un cercopitec vorbitor de prezintă o emisiune despre titluri din ziare pe antena1, cu noră pentru mama, cu ţăran caut nevastă sau mai ştiu eu ce, e cam dificil să dai greş dacă ai un dram de minte. Ce-au făcut ProTV? Au cumpărat o licenţă pentru un format de emisiune. Care emisiune vine cap-coadă pe un anumit model. Nu prea poţi tu să faci pe isteţul să inventezi, să aduci ceva nou sau să laşi ceva pe dinafară.

Reacţie 1: puştiul contratenor are voce de castrat, ghei, e penibil, vai ce-am râs etc. Mi se pare o atitudine demnă de tot dispreţul. Nu arată decât superficialitatea tipic românească ce nu ne lasă niciodată să vedem dincolo de ambalaj. Eu n-am fost niciodată la un spectacol de operă, nu am habar de muzică, nu am ureche muzicală, sunt complet afoană, nu ştiu să apreciez sau disting note muzicale şi abia ştiu să numesc ceva termeni din muzică. Când l-am auzit pe băiatul ăla cântând m-am uitat aşa nemişcată fără să clipesc de teamă că mi se văd lacrimile şi face mişto bărbatu-meu de mine. Nu ştiam până atunci ce e aia contratenor şi dacă nu pomenea Andi Moisescu despre asta rămâneam şi acum fără să ştiu. Am simţit doar că băiatul ăla are un dar neobişnuit. Şi asta trebuie apreciat. Atât. Dincolo de asta toate celelalte sunt nişte aberaţii ale unor minţi înguste. Care în general refulează negativ stârnite de traume şi frustrări. De orice natură. Numai atunci eşti aşa înverşunat pe viaţă, pe semeni, pe oameni, pe viaţă în general.

Reacţie 2: ce coincidenţă că l-au găsit, taman pe el, taman la Românii au talent, ce coincidenţă că publicul ştia ce e aia contratenor, că a ştiut când să aplaude etc. Eu nu cred că e aşa o coincidenţă mare. S-au plimbat cu caravane în oraşele mari pentru a recruta concurenţi. Se ştia de emisiune, de audiţii, Internetul e mare, oricine află orice în scurt timp. Mi se pare păgubos să plăteşti fiecare concurent: şi pe cei cu talent şi pe cei fără talent şi publicul şi prezentatorii şi tot. Plus de asta toată lumea uită apetenţa nativă spre a se face de râs sau spre a epata. Plus că emisiunea asta, pare-mi-se, are un premiu. E ceva să reuşeşti s-o câştigi (nu ştiu cât e premiul în Ro, în Marea Britanie era 100.000 de lire). Şi în general se lansează vedete la emisiuni din astea. 1-2, dar e ceva.

Reacţie 3: Mihai Petre nu are ce căuta acolo, îl imită jalnic pe Simon Cowell, membrii juriului sunt penibili etc. Ba eu cred că au ales membrii juriului perfect. Emisiunea s-a cumpărat pe un anumit format şi-mi imaginez că trebuie respectat. Mihai Petre are cunoştinţe de coregrafie, de dans, de muzică. A câştigat câteva concursuri, cred că e profesor de coregrafie, e un dansator desăvârşit. Iar să câştigi concursuri de dans … pentru asta se munceşte, nu se câştigă din cluburi, din paginile cancan sau click etc. Omul ştie ce face. Pe cine ar fi trebuit să cheme ca să fie suficient de “mascul” pentru a-l egala pe Simon Cowell? Sunt şi eu curioasă. Andra e perfectă acolo unde e. Din peisajul autohton al vipurilor cu silicoane, Andra s-a detaşat subtil prin atitudine, prin ceva muzică mai acătării. Cine ar fi fost mai nimerită? Andi Moisescu este incontestabil un domn. Este rafinat, cult, inteligent, fără cusur.

Singurii care mi se pare că nu au fost bine aleşi sunt Smiley şi Bartoş. Sau poate prea exagerează. Cred că aş fi ales pe altcineva acolo.

Cel mai trist lucru când compari emisiunea asta cu formatele-mamă e că nu ai cum să nu observi nivelul de trai extrem de scăzut al românilor. Umilinţa răzbate din hainele pe care le aleg, din atitudine, din tot …

Iar la săracul ce-a venit să imite Lady Gaga cu Alejandro … râd şi acuma numai când îmi amintesc.

Actul 2: Britain’s got talent

Originalul este un show absolut bestial. Ştiam că există Britain’s got talent, America’s got talent, cred că şi nemţii au avut ceva, nu mai ţiu minte cum îi zicea, dar până ieri nu am văzut nici măcar un video. Ieri mi-am rupt din timpul pe care nu-l aveam pentru a vedea câteva pe youtube. Absolut fantastic. Îmi plac cel mai mult talentele “muzicale” şi “dansatorii”. Iar Simon Cowell e pur şi simplu … “a damn sexy man”. Tocmai l-a detronat pe Jon Bon Jovi şi se luptă strâns (cu soţul meu ) pentru rolul de cel mai sexy bărbat al planetei. Are un zâmbet fascinant, anumite gesturi şi mişcări atât de cuceritoare încât … pfff. Emisiunea e Simon Cowell şi Simon Cowell e emisiunea. Ceilalţi doi din juriu sunt doar ca să fie. Piers ce mai reuşeşte să se evidenţieze puţintel, dar nu suficient.

Abia aştept să am mai mult timp să văd tot ce se poate vedea din Britain’s got talent, XFactor şi America’s got talent. Nu de alta, dar Simon e “şef de juriu” în toate trei …

Şi, între timp, hai să devenim şi noi oameni şi să învăţăm să ne apreciem semenii care merită, ok? Aşa, simplu, fără ranchiună, fără superioritate. Simplu.

Ieri m-am uitat la televizor. Nu intenţionam neapărat, dar soţul lăsase pe ProTv la Românii au talent. La unele am râs cu lacrimi.

Şi apoi am plâns cu lacrimi.

La asta:

Da, m-au trecut fiori. Fabulos!

Mai multe pe Românii au talent

Duminică noapte nu chiar am dormit. Adică m-am culcat pe la 9 că mă durea capul îngrozitor nu puteam nici măcar să-l ţin ridicat, dar la 2 în puterea nopţii a sunat ceasul că aveam de predat circa 20 de pagini la ora 9. Luată de val , înşirând dement cuvinte peste cuvinte, am şi uitat să trezesc lumea pentru grădiniţă şi serviciu. Aşa că am ţinut maimuţa acasă cu mine şi soţul s-a-mbarcat într-un taxi.

Pe la ceasurile 9 şi un sfert sună telefonul.

Voce de bărbat: “Hello, do you speak German or English?”

Eu: I speak both, but I’d rather speak English.

Are nevoie de un interpret în cursul zilei soseşte din Bucureşti la o întâlnire importantă cu o doamnă. Atunci era la ieşire din Bucureşti.

Eu: “oh, then you will not be in Timişoara sooner than 8 hours”:

Vocea: “no, no, I will. In 5 hours I’ll be there”:

Eu: ok (nu de alta da’ mai ştiu pe cineva care face Bucureşti-Timişoara în 5 ore pe ceas). Then call me 1 hour before the meeting.

Vocea: ok.

Se învârt rotiţele: de ce n-oi fi dus eu copilul la grădi? Ce fac cu el? Sun o prietenă. Rezolvăm. Duc copilul la fetiţa lor, are grijă buni de ei. Între timp mă sună din nou tipul s-o şi sun pe doamnă să stabilim întâlnirea. Doamna zice că la 5 la pensiunea x şi să-i spun să-şi ia cameră că va fi nevoie să şi doarmă acolo musiu.

Dând filmul înapoi realizez că tipul mă sunase extrem de transformat ca şi cum scăpase de la ospiciu. Cum în general nu mi se face frică, nici nu mi-am pus problema că mă sună cineva să mă răpească (geez, cine-ar vrea să răpească 80 de kilograme când se găsesc câte 50 de persoană prin bambuurile din Bucureşti…) cum m-au avertizat mama şi apoi soră-mea.

În fine, ca să intrăm în subiect, am fost sigură că-i vorba de ceva amoros, dar măsura dramei nu mi-am imaginat-o …

La 5 mă prezint la pensiune. Cei doi: bărbat şi femeie faţă-n faţă la o masă. Nu-şi vorbeau nimic. Mă aşteptau ca pe Mesia să le dezleg comunicarea. Îi scrutez cu privirea: el un bărbat extrem de bine făcut cu un corp lucrat (dar nu pachet de muşchi gen steroizi), dar “obosit” de la viaţă. 44 de ani, neamţ. Ea o femeie obişnuită, o fostă frumuseţe. Acum doar decentă.

Discuţia debutează cu el plângând. Oau, îmi zic: unde-am nimerit, frate? El termină cu plânsul care-i îneacă vorbele. Începe ea să plângă:

Ea: “X, te rog, linişteşte-te, mă sperii”.

El: “‘I’m calm”.

Se uită la ea pierdut. Curiozitatea mea nu are margini.

Drama se deschide în faţa mea ca o carte abia ieşită de la tipografie: el e bărbatul îndrăgostit, plin de bani; ea e …. mama iubitei. O gazelă de bambuu, frumoasă, fugită de-acasă la 15 ani, dansatoare în cluburi în Germania, prostituată de lux, damă de companie şi proxenetă. El plânge, e trist pentru că de când sunt împreună (din vară) a cheltuit 200.000 de euro, o iubeşte, ştie sigur că şi ea-l iubeşte, dar el nu poate trăi aşa, nu poate accepta ca ea să se întâlnească şi cu foşti clienţi.

El: “I’m a man, you know, I’m no angel, I have not been an angel in the past, but I love her. I do not know what more I can do”.

Ea: “da, ştiu, te înţeleg perfect. ai dreptate. dacă o iubeşti cum spui trebuie să o salvezi. trebuie să fii alături de ea, să-i acorzi încredere şi când va înţelege şi va fi sigură că se poate baza pe tine atunci va renunţa”:

El: “I cannot be patient. I told her hundred times not to lie to me. I know she loves me. I know she made love not sex with me”:

(Na, zic, tradu asta Tatiana; mi-am muşcat uşor buzele să nu pufnesc în râs şi am tradus cât am putut de serios): “Ştiu că a făcut dragoste cu mine şi nu sex”.

Drama continuă, mama plânge că a făcut totul pentru ea, a muncit 20 de ore pe zi, a crescut 3 copii, ceilalţi 2 nu sunt aşa. Nu ştie ce să mai facă.

El: “I know. It’s not your fault. It’s not hers either. It’s only a result of the unhappy life she has lived. She is not satisfied, she is afraid, she is terified. But she went to Italy, 4 days with xxx. He paid her 40.000 euro. I refuse to believe she did nothing. I’m no idiot, you know…”

Ea: “nu n-am spus că eşti. nu ştiu ce să spun. nu ştiu. dacă vrei să pleci, pleacă, x, dar nu te mai întoarce. îi faci mai mult rău.”

El: “I will hurt more than she does. I love her with all my heart, but I cannot accept that. She has six hundred contacts in her messenger and xxx in Facebook. She is contacting clients over the Internet. I gave her everything.”

Ea: “Da, x, ai făcut-o. Dar ştii cum e ea, nu o încântă banii. Nu o încântă că-i cumperi un Rolex cu 20.000 de euro. Are nevoie să se simtă în siguranţă.”

El: “A Rolex is 300.000 de euro. And money is not important. Not for me. But she needs to stop. I hate the way she makes me feel: shouting and being agressive. Yes, yes. I gave her security, I gave her everything.”

Etc …

Lacrimi, plânsete, soluţii, sfaturi. Am aflat chiar că au şi făcut dragoste exact când era ea la ovulaţie ca să aibă şi un copil împreună.

Şi-a plecat. Nu a vrut să doarmă la pensiune. Avea 1500 de km până-n Germania.

M-am dus şi eu acasă să-mi iau copilul din vecini şi m-am gândit ce-o să mai urmeze. Oare unde mă vor mai purta cărările meseriei?

Presa în România este într-o comă greţoasă, ba alcoolică, ba medicamentoasă, ba cerebrală. Iar problema îşi are rădăcinile la suprafaţă şi se poate rezuma într-un singur cuvânt: calitate. Iar cu asta aş putea să închei articolul, sunt sigură că vă prindeţi.

Totuşi, să elaborăm. Din cunoştinţele mele există la o ora actuală 4 trusturi mari de presă în România: Vântu, Voiculescu, Patriciu şi Ringier. Asta pentru că includ şi presa scrisă. Fiecare din aceste trusturi are pe piaţă mai multe produse media. Vântu de exemplu a achiziţionat Academia Caţavencu, a fondat (sau achiziţionat, nu ştiu) canalul TV Realitatea, mai are Money Channel, B-24-Fun, Tabu, Aventuri la pescuit, Dilema Veche şi nenumărate produse online. Voiculescu are 4 televiziuni, Jurnalul Naţional, Gazeta Sporturilor, Săptămâna Financiară etc. Şi tot aşa.

Totuşi, este imposibil să faci presă de calitate prin cantitate. Lucrurile sunt atât de simple. Nu văd niciun rost pentru care ar exista Antena 1, Antena 2, Antena 3. Hai, să zicem că obiectivul Euforiei TV îl înţeleg. Dar dacă nu şi l-au atins ar putea foarte simplu să închidă postul şi gata.

Nu cunosc şi nu-mi imaginez niciun om întreg la cap care să aibă încredere în vreunul din posturile TV sau în presa scrisă din România. Vă rog să mă contraziceţi şi să-mi daţi un exemplu de produs media care ar trebui urmărit şi în care se poate avea încredere. Tradiţional sau online. Indiferent de baricada pe care se situează la pupat în fund. Nu pot să înţeleg şi refuz să cred că cineva s-ar raporta la ştirile, talk-show-urile mizere şi cuvintele înşirate pe hârtie de jurnaliştii de azi. România nu are jurnalişti adevăraţi. Pentru că o parte din ei provin din vechiul regim de presă comunist, care deficitar major la capitolul calitate, nu putea să dea jurnalişti buni, iar o parte din ei provin din educaţia post-decembristă, aflată în veşnică reformă, cu repere morale îndoielnice. Pentru ei orice ciolan care i-ar ajuta să urce pe o scară socială MATERIALĂ devine mai interesant decât poveştile pe care i le citesc eu seara lu’ fiu-meu despre onoare, coloană vertebrală, nobleţe, onestitate.

Presa românească este putredă, iar patronii de presă se confruntă cu probleme majore în acoperi salariile uriaşe pe care le-au plătit cumpărând oamenii. Oricât de cinic sună, eu mă bucur extrem şi voi jubila în momentul în care vor da faliment televiziunile de ştiri şi talk-show şi ziarele quality din România. Momentul nu poate fi foarte departe. Nu-mi pare rău nici de miile de oameni care vor suferi pentru că vina le-ar aparţine în totalitate. Nu poţi să te vinzi unui infractor, să te bucuri ocazional de nişte bani veniţi grămadă şi să speri să asta merge la nesfârşit. Undeva lucrurile trebuie să se întrerupă şi munca în calitate de mijloc primar de trai trebuie să înceapă să primeze din nou. În cazul presei din România finanţările uriaşe au provenit în proporţie uriaşă din afaceri oneroase, iar la un moment calea lor se înfundă. Când o anumită formă de obţine bani facil şi ilegal este epuizată, când forma respectivă nu-i va mai putea servi intereselor economice orice astfel de finanţator-mogul va trece la o altă formă de a obţine bani. Fără ezitare.

Poate e mai bine aşa. Poate e momentul să începem să gândim şi să luăm decizii fără a asculta formatorii de opinii. Poate e mai bine să cunoaştem ştirile care ne înconjoară aşa cum sunt ele, cu problemele de zi cu zi, cu frământările şi bucuriile proprii fiecăruia. Şi să muncim.

Iar eu aş vrea să-i văd pe jurnaliştii de azi, pe toţi fără excepţie, ducându-şi existenţa eminamente din muncă. Atunci îşi vor preţui cuvintele.