Ca să revenim la subiecte mai plăcute, dar în acelaşi spirit de soacră mare critică, vă aduc astăzi în atenţie un spinos subiect: copiii. Astfel, pe lângă multe alte criterii de la estetică la psihanaliză, aş putea categorisi oamenii şi în funcţie de deţinerea sau nu a unui prunc propriu.
Pentru persoanele care nu deţin aceste exemplare, copii sunt acele chestii înfricoşătoare pe care le auzi prin supermarket sau în mijloacele de transport în comun urlând şi chiţăind din cine ştie ce raţiuni stupide, raţiuni denumite de aceste persoane de mai sus răsfăţ sau proastă creştere.
Pentru persoanele care deţin astfel de exemplare, propriile exemplare sunt cel mai minunat lucru din lume, neputând fi asemuit nici măcar cu soarele de pe cer, plânsul lor este nu urlet, ci cristalin şi dulce, iar mofturile se datorează unei proaste stări de spirit, faptului că nu au dormit cum trebuie la prânz, nu au mâncat suficient/au mâncat prea mult sau au puţină febră combinată cu dureri de dinţi sau colici, în funcţie de vârstă. Tot pentru aceste persoane, copiii altora nu sunt decât prilej de nervi dacă odrasla altuia se nimereşte să fie mai înaltă, mai grasă [da, să ştiţi că părinţii sunt un soi ciudat de fiinţe umane care trăiesc cu eterna spaimă că odrasla lor e prea slabă], mai inteligentă, ştie să coloreze, să numere, să ghicească în stele, ştie sistemul solar şi toate replicile de la Ben10, în comparaţie cu odrasla proprie care e prea puţn interesată de astfel de preocupări academice, fiind mult mai preocupată de joacă SAU un prilej de bucurie dacă odrasla altuia se nimereşte să fie mult inferioară în preocupări şi aspect estetic propriei odrasle.
Indiferent de tabără, situaţia e clară: cei care au copii ştiu din proprie experienţă cam toate fazele de la penibile la drăguţe prin care se poate trece cu un copil, atât în public cât şi în privat. Cei care nu au copii nu pot decât să fie oripilaţi de un copil care urlă în autobuz sau la supermarket în faţa unei jucării. Şi vă spun pentru că şi eu pe vremea când mergeam cu autobuzul şi eram mult mai tânără, eram siderată de copiii “răsfăţaţi” ce urlau sau care se tăvăleau în magazin pentru te miri ce.
De dimineaţă am citit un articol în care se întreba autorul de ce iau părinţii copiii prin supermarket. Dincolo de faptul că eu refuz să cred că suntem toţi o naţie de inculţi, idioţi şi retardaţi cum dă foarte bine acum să crezi, refuz şi să cred că majoritatea părinţilor din ţara asta sunt nişte incapabili, nu-şi cresc copiii cum trebuie şi sunt o plagă a societăţii. Şi spun asta cunoscând peste 10 de mămici personal, de cea mai bună calitate şi peste 30 online care dovedesc cu vârf şi îndesat că lucrurile nu numai că stau atlfel, dar stau chiar diferit.
Printre răspunsurile care îmi vin în minte la simpla întrebare: de ce iau părinţii copiii prin supermarket se numără: nu au cu cine să-l lase, îl iau pentru a se obişnui cu lumea, viaţa, aglomeraţia, socializarea. Partea cu lumea, viaţa, aglomeaţia şi socializarea le-am trăit pe propria piele. Pentru că era o vreme în care Alexei a stat mult în casă sau a fost expus numai la contactul cu lumea din cărucior, în jurul blocului. Prima dată în gară sau în Mall a fost o sperietură groaznică pentru el. De aia susţin sus şi tare că trebuie implicaţi copiii în toate activităţile cotidiene ale familiei. Ştiu că pe mulţi îi poate deranja, ştiu că pentru mulţi simpla prezenţă a unui copil în apropiere generează spaime de netrecut închipuindu-şi că va începe maimuţa să urle sau să bată din picioare, dar traumele astea de care suferă individul se rezolvă la psiholog, nu prin anularea prezenţei copiilor în juru-i.
Partea cu urlatul şi bătutul din picioare se rezolvă mai greu. Din educaţie. Pentru că depinde foarte mult atât de personalitatea copilului cât şi de epuizarea nervoasă a părintelui. Uneori pur şi simplu nu mai poţi să explici. Ştiu, mulţi vor spune: dacă nu poţi, nu mai face copii. Dar mămicile şi tăticii vor înţelege aici exact ce vreau să spun.
Metoda proprie este de a-i explica clar de acasă unde mergem, ce facem, ce cumpărăm şi că n-avem bani. Îi spun clar că mergem la real şi cumpărăm lapte şi mâncare. Nu avem bani de jucării. Eventual îi aduc aminte şi de faptul că are cam toate jucăriile pe care şi le poate dori. Şi apoi foarte ferm îi mai spun că numai copiii sălbatici urlă. Am şi noroc că are referinţă pentru că a văzut un copil sălbatic în parc de care s-a speriat când avea vreo 2 ani (urla, dădea în copii, arunca cu nisip, trăgea de bicicletă). Am profitat de moment pentru a-i spune încet că e un copil sălbatic şi că e foarte urât de face. De atunci, uneori merge faza cu copilul sălbatic. La fel, la magazinul de la colţ îi spun încă de la intrare: cumpărăm doar lapte. Să nu te aud că vrei şi gumă, sau ciocolată sau suc. În acelaşi timp, uneori, când plecăm undeva facem mici concesii şi-i spun: poţi să-ţi alegi un singur lucru, dar dacă mama spune că e prea scump, îl luăm data viitoare. Şi condiţia este să nu aibă o jucărie asemănătoare.
Copilului trebuie să i se explice foarte ferm şi în acelaşi timp ca unui adult. Trebuie să ştie şi el, să fie implicat şi eventual consultat. Am avut odată o surpriză plăcută în supermarket. Era în maşina aia-cărucior de real şi căutam smântâna, n-o vedeam defel pe raft. Şi bombăneam cu voce tare, mai cu el, mai singură, când îl văd că se ridică din maşină şi zice: uite, smântâna, ducându-mă direct la găletuşa de smântână. La fel, îl las să-şi aleagă şi să-i ia singur iaurturile, actimelul şi cerealele de pe raft pentru a-i da senzaţia că poate să aleagă şi este importantă părerea şi munca lui. Copiii trataţi ca nişte marionete se vor comporta ca nişte marionete şi vor vrea să-şi impună punctul de vedere în cele mai nepotrivite momente.
Sunt convinsă că nu sunt un exemplar unic de părinte, ba mai degrabă cele câteva cazuri izolate de mici urlătoare sunt doar excepţia care confirmă regula.
Pe de altă parte, ce nu pot eu să înţeleg, oricât de binevoitoare şi deschisă la minte aş fi, sunt copiii în restaurante la ore mult după 9 seara şi în mult fum, copiii la petreceri sau evenimente în aer liber, purtaţi în braţe, sau după cap, uneori adormiţi, pe la ore gen 11, 12 noaptea. Ştiu şi pot să înţeleg dorinţa părinţilor de a respira, de a mai face şi altceva, de a ieşi din cotidian. Şi pot să înţeleg că nu au cu cine să-l lase. Totuşi, după ora 9 iarna şi maxim ora 10 vara, un copil trebuie să doarmă, nu să se plimbe prin oraş. Nici măcar la mare, nici măcar în vacanţă.
Şi să nu uităm că trebuie să trăieşti o experienţă ca să poţi s-o-nţelegi.
