Gânduri potrivite

Scrie Noaptea Iguanei un articol la care am vrut să comentez. A ieşit un comentariu prea lung şi l-am transformat direct în articol aici:

Violenţa verbală este la fel de agresivă ca cea fizică, dacă nu chiar mai agresivă, având în vedere că vorbele se vor întoarce mereu … Eu cred foarte mult în puterea cuvintelor. Pentru că săptămânile astea mă confrunt taman cu o situaţie supărătoare la generată de un copil de la grădiniţă care muşcă [adică l-a muşcat pe puiul de cioară de obraz până la sânge], copil cu care de altfel e bun prieten… mi s-a cristalizat şi ideea că cei 7 ani de-acasă nu-s doar o vorbă-n vânt. Totul pleacă din familie. Pentru că nici măcar familia nu a reuşit să-şi disciplineze odrasla de care vorbesc ….

În primul rând este important cum vorbesc şi cum se comportă părinţii între ei, părinţii cu şi despre rudele/vecinii/prietenii şi apoi părinţii cu copiii. Dacă aici totul este în ordine, mai există riscul colectivităţii. La grădiniţă/şcoală poţi pur şi simplu să ai ghinionul să fii nimerit într-o grupă/clasă în care un copil să nu fi crescut într-un mediu atât de “curat”. Şi, din păcate, comportamentele negative sunt foarte uşor absorbite oricât de binecrescut ar fi un copil. Se corectează toate aceste devieri de comportament asimilate în colectivitate, însă greu, cu multă tenacitate. Şi depinde foarte mult şi de structura copilului.

De aceea spun că responsabilitatea părinţilor e uriaşă în societate. Şi nu numai faţă de copilul căruia i-am dat naştere, ci faţă de toată generaţia de copii cu care acesta intră în contact. Pentru că aici e cheia pentru a avea o societate sănătoasă. Şi nu mă refer aici la sănătate fizică.

Ca să dau un exemplu: nu ne putem mira că părinţii noştri mai trăiesc încă drama colectatului pungilor din plastic (eu orice pot să-i duc la bunică-mea. dacă i-am dus însă un vraf de pungi, deja e fericită). Ea provine din vremuri adânc înrădăcinate când o întreagă societate a funcţionat pe principiul pungilor valoroase. Tot aşa, nu ne putem mira că generaţiile dinaintea noastră (ale părinţilor sau bunicilor) sunt atât de străine de apă şi săpun sau le folosesc cu discreţie. Provine tot din vremuri în care primeau apă 2 ore pe zi, timp în care priorităţile de “folosit apa” erau bine trasate. Sau din vremuri în care săpunul era un lux la fel de mare ca un gel de duş cu cristale lichide şi strălucire de diamant.

Societăţile sunt produsul educaţiei, produsul obieceiurilor unei epoci. Care obiceiuri încep întâi şi întâi în familie. Dacă un copil este obişnuit cu o rutină a spălatului corectă, şi-o va însuşi şi o va transmite mai departe. Dacă toţi părinţii unei generaţii fac asta, deja avem primul pas către o societate mai bună. Tot aşa putem merge mai departe către limbaj, comportament vizavi de oamenii cu care interacţionează.
Cât despre copii şi televizor şi Internet …. controlul părinţilor este vital. Am întâlnit părinţi care sunt mândri că odrasla de 3 ani poate selecta filmuleţele pe youtube. Deocamdată sunt filmuleţe pentru copii, cântecele şi activităţi, dar însăşi libertatea de informaţiei e periculoasă. La fel televizorul este un pericol şi e păcat că este prezent şi-n grădiniţe. Nu-i înţeleg rostul oricât de educative sunt desenele cu Sportacus din Lazy Town.

Nu mă încântă că ştie să folosească mouse-ul sau cd-ul. M-ar încânta totuşi să ştie cum miroase o carte din Biblioteca pentru Toţi.

Rulează acum pe Acasă TV un film, “Vieţi furate”. O poveste clasică despre schimb de copii la maternitate. Tipic americănesc. Pe scurt, un cuplu cu vreo 8 copii trece prin drama de a-şi pierde unul din copii (o fată de 10 ani) care moare după o operaţie de remodelare a inimii. Problema este că în urma testelor premergătoare operaţiei ei descoperă că fetiţa nu are cum să fie fetiţa lor. Nu există niciun dubiu că NU e fata lor. După înmormântarea fetiţei, pe soţi îi macină tot mai mult dorinţa de a afla cine este fata lor adevărată. Aparent, aceasta ar fi o fetiţă născută în aceeaşi zi, oră etc, crescută de tatăl ei, mama murindu-i undeva foarte devreme. Soţii doresc să-şi recupereze fiica. În numele familiei, al iubirii al dorinţei de a-şi cunoaşte şi a-şi îmbrăţişa copilul. În toată această tevatură uită de copilul de 10 ani pe care l-au crescut şi care nu e era al lor.

Dilema mea este: prevalează dreptul natural în faţa celui moral? Poţi să lupţi pentru un copil care este al tău numai din punct de vedere natural? Copilul meu este al meu pentru că este al meu, dar şi pentru că l-am crescut. Am fost alături de el când lupta cu primii colici, dinţişorii, fantasmele nocturne. Ne-am bucurat împreună de prima baie, de primele zâmbete, primele cuvinte, primele pozne, poveştile dinainte de culcare, castelul din cuburi, creioanele de colorat, trenuleţele, arcul cu săgeţi, invenţiile pentru a-l face să mănânce 4 linguri de supă, prima zăpadă, periuţa de dinţi, siropul de muguri de brad, căciula cu Spiderman, biberonul, perna cu Spiderman, Hansel şi Gratel, buni şi bunu, bubu, Dani, Giani, Lulia, naşu şi naşa, căţeluş cu păru’ creţ, prima poezie în germană, 1,2 Polizei, origami de la grădiniţă, bulinele roşii şi bulinele negre. E un întreg univers care se desfăşoară între părinţi şi copii, o lume aparte care-i leagă şi-i uneşte. Acest Univers merge dincolo de orice.

Aş avea, aşadar, oare dreptul să lupt pentru a-mi recupera copilul natural, pe care nu l-am văzut niciodată, privându-l sau privându-i pe cei care l-au crescut de toate cele de mai sus?

Eu cred în iubire, în dragostea dintre 2 oameni, în fructul iubirii lor, în gene şi dreptul natural al unui părinte. Dar, mult mai pragmatic, cred în întreg Universul creat între mamă, tată şi copil.

PS: drept natural nu este cea mai fericită expresie, ba e chiar greşită în context din câte văd. Însă nu poci, nici pace, să-mi amintesc sintagma care s-ar potrivi aici. Şi ştiu că există una…

Ca să revenim la subiecte mai plăcute, dar în acelaşi spirit de soacră mare critică, vă aduc astăzi în atenţie un spinos subiect: copiii. Astfel, pe lângă multe alte criterii de la estetică la psihanaliză, aş putea categorisi oamenii şi în funcţie de deţinerea sau nu a unui prunc propriu.

Pentru persoanele care nu deţin aceste exemplare, copii sunt acele chestii înfricoşătoare pe care le auzi prin supermarket sau în mijloacele de transport în comun urlând şi chiţăind din cine ştie ce raţiuni stupide, raţiuni denumite de aceste persoane de mai sus răsfăţ sau proastă creştere.

Pentru persoanele care deţin astfel de exemplare, propriile exemplare sunt cel mai minunat lucru din lume, neputând fi asemuit nici măcar cu soarele de pe cer, plânsul lor este nu urlet, ci cristalin şi dulce, iar mofturile se datorează unei proaste stări de spirit, faptului că nu au dormit cum trebuie la prânz, nu au mâncat suficient/au mâncat prea mult sau au puţină febră combinată cu dureri de dinţi sau colici, în funcţie de vârstă. Tot pentru aceste persoane, copiii altora nu sunt decât prilej de nervi dacă odrasla altuia se nimereşte să fie mai înaltă, mai grasă [da, să ştiţi că părinţii sunt un soi ciudat de fiinţe umane care trăiesc cu eterna spaimă că odrasla lor e prea slabă], mai inteligentă, ştie să coloreze, să numere, să ghicească în stele, ştie sistemul solar şi toate replicile de la Ben10, în comparaţie cu odrasla proprie care e prea puţn interesată de astfel de preocupări academice, fiind mult mai preocupată de joacă SAU un prilej de bucurie dacă odrasla altuia se nimereşte să fie mult inferioară în preocupări şi aspect estetic propriei odrasle.

Indiferent de tabără, situaţia e clară: cei care au copii ştiu din proprie experienţă cam toate fazele de la penibile la drăguţe prin care se poate trece cu un copil, atât în public cât şi în privat. Cei care nu au copii nu pot decât să fie oripilaţi de un copil care urlă în autobuz sau la supermarket în faţa unei jucării. Şi vă spun pentru că şi eu pe vremea când mergeam cu autobuzul şi eram mult mai tânără, eram siderată de copiii “răsfăţaţi” ce urlau sau care se tăvăleau în magazin pentru te miri ce.

De dimineaţă am citit un articol în care se întreba autorul de ce iau părinţii copiii prin supermarket. Dincolo de faptul că eu refuz să cred că suntem toţi o naţie de inculţi, idioţi şi retardaţi cum dă foarte bine acum să crezi, refuz şi să cred că majoritatea părinţilor din ţara asta sunt nişte incapabili, nu-şi cresc copiii cum trebuie şi sunt o plagă a societăţii. Şi spun asta cunoscând peste 10 de mămici personal, de cea mai bună calitate şi peste 30 online care dovedesc cu vârf şi îndesat că lucrurile nu numai că stau atlfel, dar stau chiar diferit.

Printre răspunsurile care îmi vin în minte la simpla întrebare: de ce iau părinţii copiii prin supermarket se numără: nu au cu cine să-l lase, îl iau pentru a se obişnui cu lumea, viaţa, aglomeraţia, socializarea. Partea cu lumea, viaţa, aglomeaţia şi socializarea le-am trăit pe propria piele. Pentru că era o vreme în care Alexei a stat mult în casă sau a fost expus numai la contactul cu lumea din cărucior, în jurul blocului. Prima dată în gară sau în Mall a fost o sperietură groaznică pentru el. De aia susţin sus şi tare că trebuie implicaţi copiii în toate activităţile cotidiene ale familiei. Ştiu că pe mulţi îi poate deranja, ştiu că pentru mulţi simpla prezenţă a unui copil în apropiere generează spaime de netrecut închipuindu-şi că va începe maimuţa să urle sau să bată din picioare, dar traumele astea de care suferă individul se rezolvă la psiholog, nu prin anularea prezenţei copiilor în juru-i.

Partea cu urlatul şi bătutul din picioare se rezolvă mai greu. Din educaţie. Pentru că depinde foarte mult atât de personalitatea copilului cât şi de epuizarea nervoasă a părintelui. Uneori pur şi simplu nu mai poţi să explici. Ştiu, mulţi vor spune: dacă nu poţi, nu mai face copii. Dar mămicile şi tăticii vor înţelege aici exact ce vreau să spun.

Metoda proprie este de a-i explica clar de acasă unde mergem, ce facem, ce cumpărăm şi că n-avem bani. Îi spun clar că mergem la real şi cumpărăm lapte şi mâncare. Nu avem bani de jucării. Eventual îi aduc aminte şi de faptul că are cam toate jucăriile pe care şi le poate dori. Şi apoi foarte ferm îi mai spun că numai copiii sălbatici urlă. Am şi noroc că are referinţă pentru că a văzut un copil sălbatic în parc de care s-a speriat când avea vreo 2 ani (urla, dădea în copii, arunca cu nisip, trăgea de bicicletă). Am profitat de moment pentru a-i spune încet că e un copil sălbatic şi că e foarte urât de face. De atunci, uneori merge faza cu copilul sălbatic. La fel, la magazinul de la colţ îi spun încă de la intrare: cumpărăm doar lapte. Să nu te aud că vrei şi gumă, sau ciocolată sau suc. În acelaşi timp, uneori, când plecăm undeva facem mici concesii şi-i spun: poţi să-ţi alegi un singur lucru, dar dacă mama spune că e prea scump, îl luăm data viitoare. Şi condiţia este să nu aibă o jucărie asemănătoare.

Copilului trebuie să i se explice foarte ferm şi în acelaşi timp ca unui adult. Trebuie să ştie şi el, să fie implicat şi eventual consultat. Am avut odată o surpriză plăcută în supermarket. Era în maşina aia-cărucior de real şi căutam smântâna, n-o vedeam defel pe raft. Şi bombăneam cu voce tare, mai cu el, mai singură, când îl văd că se ridică din maşină şi zice: uite, smântâna, ducându-mă direct la găletuşa de smântână. La fel, îl las să-şi aleagă şi să-i ia singur iaurturile, actimelul şi cerealele de pe raft pentru a-i da senzaţia că poate să aleagă şi este importantă părerea şi munca lui. Copiii trataţi ca nişte marionete se vor comporta ca nişte marionete şi vor vrea să-şi impună punctul de vedere în cele mai nepotrivite momente.

Sunt convinsă că nu sunt un exemplar unic de părinte, ba mai degrabă cele câteva cazuri izolate de mici urlătoare sunt doar excepţia care confirmă regula.

Pe de altă parte, ce nu pot eu să înţeleg, oricât de binevoitoare şi deschisă la minte aş fi, sunt copiii în restaurante la ore mult după 9 seara şi în mult fum, copiii la petreceri sau evenimente în aer liber, purtaţi în braţe, sau după cap, uneori adormiţi, pe la ore gen 11, 12 noaptea. Ştiu şi pot să înţeleg dorinţa părinţilor de a respira, de a mai face şi altceva, de a ieşi din cotidian. Şi pot să înţeleg că nu au cu cine să-l lase. Totuşi, după ora 9 iarna şi maxim ora 10 vara, un copil trebuie să doarmă, nu să se plimbe prin oraş. Nici măcar la mare, nici măcar în vacanţă.

Şi să nu uităm că trebuie să trăieşti o experienţă ca să poţi s-o-nţelegi.

În fiecare seară ritualul nostru de seară e acelaşi: baie (cu tata), pijămălit (cu tata), lapte şi poveste (de aici intră mama în scenă). Povestea o alege Măria Sa, puiul de cioară, şi poate fi din colecţia Disney (cărţile de la Adevărul), sau alte cărţulii mai micuţe sau mai mari cumpărate până acuma (de exemplu de Ion Creangă). Uneori, mama reuşeşte miraculos să recomande subtil o povestioară mai scurtă ca să grăbim ritualul să ajungem până la somn. După poveste, puiul se mută pe partea lui de pat, spune Înger-îngeraşul meu şi dă să adoarmă. Se ridică apoi instant şi mă întreabă şmechereşte:

“Ce-am uitat?” (îl spune aşa, uşor cântat).

Eu: ce-am uitat?

El: Am uitat să dăm cu pulbere magică (pentru profani, pulberea magică este praful pe care-l răspândeşe Tinkerbell, în Peter Pan).

Şi atunci eu fac gestul teatral de a da cu pulbere magică în toată încăperea.

El: şi peste Luca (iepuraşul de pluş)

Dau şi peste Luca

El: şi peste cărţi

Dau şi peste cărţi.

Şi tot aşa până epuizăm cam toate de prin cameră.

Apoi dă şi el cu pulbere magică peste mine.

De câteva zile, a inclus după poveste etapa număratului până la 10 “pe gelmană”. De la fünf încolo ştie singur

Nu e minunat să fii mamă?

Cartea, fiule, e temelia succesului în viaţă.

I. 3-9 ani

• Snoave sau poveşti populare/legendele sau basmele românilor/poveşti nemuritoare, de Petre Ispirescu
• Povestiri istorice, de Dimitrie Bolintineanu
• Poveşti şi povestiri, de Ion Creangă (Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Fata babei şi fata moşneagului, Capra cu 3 iezi, Prostia omenească, Povestea unui om leneş, Ursul păcălit de vulpe)
• Căluţul cocoşat, de Piotr Erşov (o voi găsi cândva, undeva)
• Colecţia de basme Disney
• Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, de Anton Pann
• Pinocchio, de Carlo Collodi
• Vrăjitorul din Oz, de Frank Baum
• Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu
• Motanul încălţat, de Charles Perrault
• Poveşti fermecate ruseşti (o voi găsi cândva, undeva)

II. 9-14 ani

• Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru
• Stiletul şi Pasărea de bronz, de I. Rîbakov (o voi găsi cândva, undeva; preferata mea, deşi ilustra aventuri ale tineretului comunist
• M-am făcut băiat mare, de Niculiţă Tănase (o carte de suflet)
• Momente şi schiţe, de I.L. Caragiale
• Singur pe lume, de Hector Malot
• Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon, de Alphonse Daudet
• Morcoveaţă, de Jules Renard
• Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia, de Selma Lagerloef
• Robin Hood, de Alexandre Dumas (mult mai frumoasă decât originalul)
• Robinson Crusoe, de Daniel Defoe
• Noul Testament ilustrat pentru copii
• Fabule, de la Fontaine
• Tom Sawyer şi Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain
• Teatru, de I.L. Caragiale
• Colecţia Alexandre Dumas
• Colecţia Michel Zevaco
• Cireşarii, de Constantin Chiriţă
• Cuore, Inimă de copil, de Edmondo de Amicis
• La Medeleni, de Ionel Teodoreanu
• Misterele Parisului, de Eugene Sue
• Misterele Londrei, de Paul Feval
• Cocoşatul de la Notre-Dame, de Paul Feval
• Marile Speranţe, de Charles Dickens
• De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger

Nu am inclus Jules Verne şi, bineînţeles, multe altele, ci doar pe cele care au avut cel mai mare impact asupra mea la vremea respectivă. Iar unele le-am şi uitat. M-am oprit cam unde se termină şi copilăria (deşi am întins-o intenţionat mai mult…).

Lista rămâne deschisă şi o voi actualiza din comentarii, dacă va fi cazul.

Astăzi a fost prima zi la grădiniţă. A puiului de cioară, evident. Ei bine, după ce am zis că “nu-l dau la Lenau că e plin de fiţe” şi am găsit o grădiniţă cu potenţial ridicat şi foarte bine dotată (material şi intelectual) am stat în dubii: să-l înscriu la grupa mică germană sau la română? Atâta am ameţit-o şi pe directoare că română că germană (oricum grupă de germană e numai combinat mică-mijlocie) încât n-o mai ştiut săraca ce şi cum.

Astfel, azi-dimineaţă, eu convinsă fiind că am zis că grupa mică o face la română şi-l mut la germană de la grupa mijlocie, când mă duc să ne căutăm pe listă, să vedem unde am nimerit, caut caut, nu-l văz nici unde la grupa mică română. Mai caut, ajung la grupa mică-mijlocie germană. La poziţia 26 … Neamţu Alexei.

Aşa că nu am decât să las aici pentru posteritate concluzia mamei mele (înveruşnată rău pentru germană, necăjită că nu am vrut să-l las la grupa mică germană) când i-am povestit:

“păi vezi că tot are copilul noroc, chiar dacă are mamă proastă…”