Gânduri potrivite

îmi spune un prieten sâmbătă seara pe la ora 8, la volanul maşinii mele pe drumul de întoarcere Domaşnea-Caransebeş.

Retrospectiv, lucrurile stau cam aşa:

Plecăm cu mic cu mare (adică mamă, tată, Alexei, buni şi bunu) acu’ 2 săptămâni spre locul tuturor locurilor şi mai ales al copilăriei mele. Ca să ne vedem bunicii, să ne aprovizionăm cu diverse şi ca să se joace maimuţa pe tractor.

O zi întreagă în care nu am reuşit să-l bag în casă defel, o zi în care s-a murdărit din cap până în picioare cum n-a fost de când l-o făcut mumă-sa şi poate nici atunci şi cum, cu certitudine tat-su cel obsedat de curăţenie, n-o visat că o să-i fie vreodată odrasla. Deci murdar. O zi în care nu o mâncat nimica pentru că o trebuit să “stai să pal [repar] coctolu [tractoru']“. Etc. Toată ziua s-o tânguit după mine să-i dau cheia de la maşină, pe care i-o dau de obicei, dar, am raţionat eu, cu puţina raţiune ce mi-o mai rămas de când sunt mamă în luptă cu simţirea, că dacă pierde cheia pe aici e mult mai greu de recuperat decât într-un apartament de bloc. Deci nu i-am dat-o.

Pe final de program, adică pe la ora 5, vine tata să-mi ceară cheia să aranjeze lucrurile în portbagaj. Şi după vreo 20 de minute vine soţul cu o faţă destul de nervoasă şi-mi arată cheia de la maşină. R U P T Ă!!!!!!!!!!!!!!!!! Partea metalică a cheii, ruptă. Pentru moment nu mi-a venit să cred că mă uit la ceva real. Ştiind că rezerva a pierdut-o tot maimuţa, ştiind că era sâmbătă seara şi eram la sat, aproape de întunecate, mintea mi s-a blocat definitiv, din picioare s-a scurs tot sângele care, în mod ciudat pentru o “scurgere” s-a urcat la cap, ochii s-au bulbucat, probabil, iar obrajii au pălit. Bunică-mea a roşit, că ea are tensiune şi e cel mai comun lucru care i se întâmplă, mama a pălit şi s-a roşit; soţul mi-a dat cheia şi mi-a povestit că a introdus-o maimuţa în portieră, s-a împiedicat, s-a sprijinit de cheie şi pam-pam …. Întreb aşa într-o doară: “şi partea ailaltă…?” Îmi arată şi partea ailaltă care, miraculos a putut fi recuperată pentru că nu fusese cheia vârâtă cu totul în portieră. Bun aşa. Sun la Dacia Asistenţă. Tarifele pentru tractare sunt halucinante, o cheie cu cip (da, au şi Daciile astea noi de le zice Logan cip, să ştiţi) costă 150 de euro, vă trebuie codul … informaţii peste informaţii mi se învălmăşesc în cap.

Şi: soţul sună un prieten. Vine, ia gaşca şi-o duce la Caransebeş (adică tată, Alexei, buni şi bunu) şi merg să confecţioneze o cheie la un maistru ce face copii şi după chei rupte. Pe la 7 se înturnează cu cheia. O bagă în contact, se potriveşte, învârte, nu merge. Păi sigur că nu merge. Aţi uitat că v-am zis de cip? Bun. Atunci scot cheia confecţionată din plastic, taie cu flexul să scurteze lamela, o fixează în carcasa de telecomandă şi încearcă din nou. EVRIKA. Merge. Bunînţeles că după atâtea evenimente, la ora 8 seara nu am fost în stare să conduc eu spre Caransebeş. Aşa că m-am întins ca pleaşca pe scaunul din dreapta şi am stat până-am ajuns la oraş.

Şi aşa ne vom aminti mereu: mai ştii când a rupt cheia de la maşină şi am cheltuit 1 milion jumate să ne plimbăm Domaşnea-Caransebeş şi retur şi apoi iară Domaşnea-Caransebeş?

*scris în semi-dialect bănăţean

-va urma-

Posted şi puiul de cioară ... |