Gânduri potrivite

M-am lipit de parapetul rece, simţeam asprimea pietrelor prin haina mea grea de ploaie. Vedeam umbrele trecând pe lângă mine şi nu-mi dădeam seama dacă trebuie să ies sau să încetez să mai respir. Ploaia îmi şfichiuia obrazul care se subţiase probabil de teamă, de rece, de dor. Uitasem când am ajuns aici, uitasem de ce-am ajuns. Lăsasem acasă viaţa şi venisem aici să îndeplinesc o sarcină. Să-mi fac datoria. Mi-am îndesat mai tare chipiul şi am înaintat încet de-a lungul parapetului lovindu-mă de pietrele ascuţite, împiedicându-mă în mormane. Călcam fără să mă uit. Aveam în minte aceeaşi imagine care mă bântuia dintotdeuna, a soldatului din Camil Petrescu ce continua să salute superiorii deşi nu mai avea cap şi a sergentului care alerga ţinându-şi maţele sfârtecate în căuşul palmei. Ştiam că în jurul meu sunt multe capete. Şi niciun om pe care să-l mai salut. Involuntar mi-am dus mâna la ochi, apoi mi-am atins părul. Capul era la locul său. Mi-am făcut cruce scurt şi am continuat să merg. Nu ştiam încotro mă îndrept. Cerul era negru, norii grei aruncau flăcări. Am închis ochii şi mi-am imaginat un loc cald, cu lemne sfârâind, cu mere în cuptor şi cu o mângâiere pe părul unui copil care doarme. I-am deschis şi am privit în jur. Mi-am dat seama că nu am nicio şansă să-mi găsesc viaţa. Dacă mă va găsi cineva aici, printre mormane şi arme, vor fi oricum cei de care fug acum.

Continui să merg lipită de zid, ating o urmă de ploaie rece, aud un glas dulce, de demult:

- Mami, trezeşte-te; mi-ş ud; am făcut pişi pe mine…

Şi m-am trezit ca să-mi dau seama că am întârziat şi la birou.

Posted din vis |