Influenţa mediului în educaţia copiilor
Orice persoană sănătoasă şi cu scaun la cap se gândeşte la educaţia copilului său. Cum am pretenţia de a avea scaun la cap, [atenţie, nu am zis nimic de sănătoasă la cap 
] şi după ce am avut ocazia de a educa 3 generaţii de liceeni, care mai de care mai provocatoare, nu fac decât să-mi pun zilnic tot felul de întrebări: eu cum voi proceda? cum pot să-l feresc de droguri? de alcool? de ţigări? de ţinute vestimentare extravagante? de piercing?? cum îl determin să citească? să nu mănânce chips-uri la şcoală??? Şi trec aşa de la starea de “foarte dură şi aia nu e voie aia nu e voie” la starea de explicat şi discutat şi arătat prin exemple ce e bine şi ce e rău.
Sunt ferm convinsă că educaţia unui copil se sedimentează zilnic în cadrul familiei prin comportamentul tuturor membrilor şi a celor cu care intră în contact, în parcul de joacă şi la grădiniţă/şcoală prin comportamentul celor cu care interacţionează etc. Revenind la cadrul familial sunt rude cărora le poţi spune pe şleau tot ce te deranjează şi rude căror nu le poţi spune. De exemplu membrilor familiei tale (aia dinainte de căsătorie, adică mama, tata, sora, bunica, bunicul) le poţi spune să nu fumeze în preajma copilului, să nu înjure, să nu râdă prosteşte, să nu folosească injurii, să spună “te rog” şi “Mulţumesc”, să nu-l lase să mănânce prin toată casa, ci numai la masă, să nu-l lase la televizor decât la anumite desene animate sau deloc. Eh, dar celorlalţi??? Cum le spui???
De câteva zile mă trezesc că fiu-meu îşi tot roade o unghie. Mereu arătătorul, aşa cu nerv. Ca să observ că de fapt mişcarea a fost copiată de la mătuşă-sa care are grijă momentan până-i dispare blestematul de pseudomonas din gât. Şi cum îi spui mătuşii să nu-şi mai roadă unghiile, să nu râdă prosteşte, să nu se mai uite la Mondenii sau alte porcării, să nu asculte muzică tare???? Cum îi spui să nu mănânce seminţe în cameră. Şi nici sandwich cald? Cum? Când ea a venit să te ajute deşi putea să stea la ea acasă liniştită, să se uite la televizorul ei liniştită să mănânce seminţe şi să-şi roadă arătătorul fără să mă audă pe mine ticăind din taste la urechile ei.
Şi cum le spui tuturor mamelor din parc că de fapt toboganul are 2 părţi: scările şi partea pe care aluneci şi nu pot fi inversate?? Adică e profund greşit să fii foarte mândră că fiu-tu/fii-ta a reuşit să urce cu picioarele până sus pe partea pe care aluneci ca apoi să-şi dea drumul şi tot aşa. Blocând în acelaşi timp accesul celorlalţi copii la tobogan, întrucât operaţiunea asta, vă rog să vă imaginaţi, nu e oricum foarte simplă şi ia ceva timp? Şi cum le spui aceloraşi mame că banca aia din parc nu a fost pusă acolo ca ele să stea să mănânce seminţe ale căror coji le aruncă pe jos, ci doar pentru odihnă în timp ce-ţi supraveghezi REALMENTE copilul în parc???
Şi cum spui prietenilor că pe copilul tău nu-l cheamă Alex şi că tu urăşti diminutivele?
Deci, cum ne educăm copiii şi cum îi ferim de influenţele celor din jur?
February 11th, 2009 at 16:06
Ce te faci daca odrasla e nascuta intr-o familie cinstita -proasta de cinstita!!!- si ajunge sa creada ca dreptatea e ceva normal pe lumea asta?! Simplu! Merge la scoala si pune intrebari incomode, intreaba clar si raspicat de ce se pun unora note nemeritate, il roaga pe profesor sa-i explice de ce a luat 9 intr-o lucrare la matematica fara greseala, explica celor care il acuza ca are tupeu ca el are curaj, nu tupeu si care e diferenta dintre cei doi termeni! E palpitant sa ai un asa copil! Zau!
February 11th, 2009 at 16:35
Vorbeam de copilul cel mic -”mic” pt mine desi are 17 ani! Cel mare -19- e un monument de diplomatie si observ ca trece mult mai usor prin viata, ii este mult mai simplu sa traverseze chiar si perioadele grele si noi -ca parinti- ne intrebam adeseori cum e mai bine? Sa lupti pentru dreptate, sa-ti sustii punctul de vedere in ciuda riscurilor sau sa zambesti gales, sa faci frumos atunci cand ai nevoie si sa te vezi cu sacii in car? La noi astea sunt datele problemei, diferentele sunt uriase intre copii si asa au fost dintotdeauna, probabil ideala ar fi fost combinatia dintre curaj si diplomatie, dar nu ne-a fost noua dat sa avem un copil perfect!
February 11th, 2009 at 21:36
Asta mi-a plăcut. Aş fi dat orice să fi avut un elev să-mi explice diferenţa dintre tupeu şi curaj. Pe de altă parte nu ar fi fost cazul la mine; pentru că oricum profesorii care se pretează la metode pe care mi le-ai descris tu nu merită prea multă oboseală.
Cât despre celălalt, cu diplomaţia reuşeşti mai multe în lumea în care trăim…:D
February 11th, 2009 at 22:34
Stiu asta! Eu, una, am incercat sa-i temperez celui mic excesele de personalitate, dar fara mare succes! Noroc ca sunt si PROFESORI printre profesori si are cine sa-l sustina atunci cand devine subiect de discutie in cancelarie!
February 11th, 2009 at 22:40
Ca sa revin cumva la subiect: cred ca sunt inevitabile influentele exterioare, dar depinde foarte mult -dincolo de cei 7 ani de acasa- si temperamentul copilului. La noi, incepand cu gradinita, cel mic a fost lider, iar cel mare a avut tendinta de a se lasa influentat. De preferat prima varianta!