Gânduri potrivite

Na, că a trecut şi asta. Cum m-am stresat foarte mult cu organizarea, alături de alţi foşti colegi, am uitat să mă bucur de moment sau să re-trăiesc vreo emoţie. Asta se mai datorează şi unui cârcotaş (se ştie el care) ce-a binevoit să-mi strice tot cheful încă din noiembrie trecut cu privire la eveniment, spunându-mi că oricum nu am cum să mai recreez starea de la absolvirea liceului. Mda, parcă nu ştiam şi eu asta. Dar dacă mă lăsa să trăiesc cu impresia că va fi la fel când mă voi aşeza în bancă, “simţeam” întâlnirea asta mult mai puţin pragmatic.

Un prim obicei pe ordinea de zi este “strigarea catalogului”. Adică elevii celor 4 clase absolvente se adună într-o sală mare, alături de profesori şi se face apelul catalogului în ordine alfabetică. Eu, evident fiind în A am urmat a 6-a că pe atunci mă numeam cu B. Şi evident, “trendul” absolut comunist este să te lauzi cu ce-ai făcut în ultimii 10 ani. Unde, normal, am ţinut morţiş să mă fac remarcată şi ţinută minte, ca să aibă profii subiect de bârfă vreo două luni înainte, încheindu-mi mica pledoarie de realizări cam aşa: “am şi un copil, dar asta nu e aşa o mare realizare”. S-a inflamat din start dirigintele, care a spus tare şi apăsat că asta e cea mai tare realizare, apoi profa de română de undeva dintr-un fundal, spunând oripilată că cum şi că de ce etc … Şi eu le-am clarificat foarte pe şleau că e prea mic să evaluăm acum cu precizie. Să mai crească şi mai vorbim. Şi normal că “realizaţii” s-au împărţit între am copii, lumina zilelor, bucuria etc şi nu am copii, dar mai am timp (atenuau ei, săracii, sub privirile pline de reproş ale celor care au copii). De asta mă enervează pe mine melodramele astea. Şi de asta nu am povestit eu defel toată seara ce minuni mai face Alexei şi nu m-am trezit că agasez interlocutorul povestind ce grozav e el. Că toţi copiii sunt egali. Toţi sunt minunaţi şi frumoşi şi mirobolanţi şi fac toate trăznăile din lume. Nu numai al meu.

Apoi a urmat recepţia la restaurant, cu o petrecere de zile mari până la 4 dimineaţa unde eu, ca majoritatea colegelor şi colegilor de clasă, m-am dus fără bărbat, rămas acasă cu copilul.

Asta este. Să ne vedem cu bine la 20 de ani, dac-om trăi şi atunci m-oi lăuda ce olimpic o fi fiu-meu, deşi deocamdată numai cu mingea face minuni; poate ajunge vreun mutu, de-o să-i placă numa’ Idiotu’ şi telefoanele Vertu, iar în cazul ăsta nici nu m-oi mai prezenta la întâlnire.

Posted circul la români |