Gânduri potrivite

Copilărind la sat, printre babe şi moşi, cu poveşti cu lupi care te iau cu sacul şi te duc pe râu şi cu tot felul de fantezii spuse dulce şi lin, pot să afirm ferm că toate rădăcinile mele sunt aici. Pentru că “tâlcul plecării e întoarcerea”(® la profa de română), orice revenire în sat e o întoarcere ancestrală la origini.

Am copilărit în 2 case. La bunici şi la străbunici. Poziţionate diferit, o bună ocazie să cunosc toate babele şi toţi moşii de pe vreo 6 uliţe. Fiecare cu poveştile şi cu durerile lui.

De exemplu, pe moşul Adam de la străbunici, îl consultam zilnic (pe când eram doctoriţă la 4 ani). Era bolnav rău moşul Adam. De fiecare dată îl durea în altă parte. Era dificil pentru stetoscopul meu să identifice exact problema. Îi dădeam pastile (bomboane de mentă) şi-i recomandam să stea întins. Până odată când m-am enervat rău că se tot văita şi-mi cerea să-l tot consult şi i-am spus franc: “apăi, moş Adam, pe tine nici dracu’ nu te mai vindecă….”. (ca să pricepeţi clar cu cine seamănă fiu-meu). Moş Adam a murit demult, prin copilăria mea. Baba lui s-a mutat la oraş la copii. Casa e părăsită, încovoiată de tristeţe.

Vizavi de moşul Adam stătea Stana lu’ Saimenu’. Făcea nişte turţi delicioase. Şi mă lăsa să torc lână lângă ea, la sobă aşteptând să mâncăm merele coapte. Muncea mult Stana. A murit tot demult. A murit şi moşul ei. Casa e prăfuită, goală, singură.

Vizavi de Stana lu’ Saimenu’ stătea Ion Cucu. Infirm de un picior, nu prea putea munci. Îmi spunea poveşti de la CFR, de pe vremea vagonetelor de cărbuni, din război, cu soldaţii nemţi şi cu impiegatul de post. Bârfea mult Ion Cucu. Cum avea casa la şoseaua naţională, ieşea mereu pe un scaun în faţa casei şi studia maşinile care trec. Pe atunci toate erau Dacii. Maşinile şi lumea. A murit şi el. Nu am mai văzut niciodată un scaun în faţa casei lu’ Ion Cucu.

Lângă casa noastră (la străbunici) stătea Ion Pocăitu’. Pentru că era pocăit, de aia îi ziceam aşa. Mergeam duminica la rugăciune. Cântau şi se rugau. Era frumos. Îmi spuneau mereu că fratele Ion şi fratele Zdrilea o să meargă în Rai. O casă curată, cu trandafiri roşii, roz şi galbeni. Mari, impunători, mirositori. Cea mai frumoasă casă de pe stradă. Cu băncuţă în faţa casei. Se adunau sâmbătă seara şi duminica la vorbă. Când i-au venit copiii din America a fost un mare eveniment pe stradă. O maşină mare, cum nu mai văzusem. Şi multe multe bomboane şi ciocolată. Ion Pocăitu’ a murit. Probabil că duminica se roagă numai baba lui şi cu fratele Zdrilea, dar nu mai merge nimeni la rugăciune. Trandafirii sunt tăiaţi scurt şi nu mai înfloresc. Banca a putrezit de tristeţe.

La capătul străzii, lângă râu era moara. Când era în funcţiune, mirosul de făină de mălai era atât de puternic şi de frumos. Se cernea atât de frumos făina şi moara făcea un zgomot infernal, deosebit de drag. Nu mai funcţionează moara.

Au murit şi străbunicii mei. Casa e goală, s-a ridicat apa prin podele. De fiecare dată când mă duc la casă intru în toate camerele şi încerc să-mi amintesc crâmpeie de ceva. Mă uit la teracotă şi-mi amintesc cartofii cum pârâiau, mă uit la patul înalt şi-mi amintesc de câte ori am căzut din el. La curte, la coteţul lui Rex ….

Strada bunicilor e ceva mai nouă. Vizavi, la Puiu’ popii nu mai stă nimeni. Nenea Puiu şi tanti Irina s-au mutat la oraş. Acolo mă duceam la Dallas la color, mă urcam în pod şi aveam bazarul meu de lucruri de vândut, făceam injecţie la păpuşi cu seringi din alea mari, metalice de veterinar şi eram centralistă la Poştă. Casa mare e goală, nu mai vine nimeni.

Lângă Puiu Popii, casa lu’ Anda e tristă. Muma Ana stă singură şi-şi numără zilele. Copiii sunt toţi în America, moşul ei a murit. Telefonul mai sună cu un clichet de departe. Şi vecinii mai bat să vadă ce face.

Vizavi de Muma Ana, Limpe şi Maria s-au mutat sus la colibă. Copiii sunt la oraş. Casa se mai deschide la Rugă, Paşte şi Crăciun.

Lângă noi, la Marganu’ a fost viaţă până nu demult. Dar s-a mutat şi Măriuţa la oraş la copii, a vândut şi vacă şi tot şi e doamnă. Tot aşa, casa se mai deschide la Rugă, Paşte şi Crăciun.

În colţ, la Babău nu stă nimeni. Numai la Rugă poate, când vin copiii de la oraş.

Case, case, case. Toate goale şi singure.

Ruga e un prilej bun ca fiecare casă să prindă viaţă. Noi nu avem ruga în zi de sărbătoare în calendar. Nu, srăbătorim numai sfinţirea Bisericii. Şi atunci e joc pe terasa din faţa bisericii, prilej de mâncare multă pe mesele din curte, de musafiri şi voie bună.

Şi cam atât.

Posted personal |