Munca şi fericirea
Eu nu sunt adepta traiului modest, nu sunt adepta pâinii şi a sării întru fericire. Îmi place traiul în lux (lux la nivelul meu social, ăla mediu, nu ăla al lui Becali), îmi place să pot să-mi cumpăr ceva ce-mi doresc şi rareori aş renunţa la munca în plus dacă ştiu că îmi oferă avantaje materiale. De asta din păcate nu pot nici să economisesc.
În ierarhia priorităţilor familia este foarte importantă pentru mine. Aş spune că cea mai importantă, dar nu vreau să fiu patetică şi să spun că nu contează ce mănânci, contează să te iubeşti şi să fii fericit. În esenţă, nu există nici fericire, nici iubire fără un anumit confort material. Pentru că oricâtă iubire şi fericire poţi înmagazina, atunci când auzi copilul că vrea un costum de Spiderman pentru că aşa are şi X la grădiniţă şi tu ştii că nu-ţi permiţi nici puiul la masa de duminică, toate se epuizează instant făcând loc frustrării şi nemulţumirii.
Dacă în anumite circumstanţe, mai puţin favorabile, ar fi nevoie, pentru un costum de Spiderman aş face curat şi-n scări de bloc, curat pe la familii sau orice altă muncă necesară. Munca nu este ruşinoasă.
Ruşinos este, însă, să mori de prea multă muncă. Cazul femeii, a 2-a din câte se cunoaşte public, care a decedat datorită extenuării e dincolo de orice ridicol. Nu se mai justifică aici nici dorinţa de a trăi bine, nici nimic. Atunci când ai 2 copii nu-ţi poţi permite să mori din raţiuni atât de stupide cum ar fi epuizarea. Bănuiesc că n-a muncit atâta, totuşi, pentru că nu avea ce mânca. Nici măcar aşa nu s-ar justifica. Pentru că, ce folos acum, că a murit? Cu ce mai este ea de folos copiilor ei? A murit şi ce? Vor duce o viaţă mai bună? Mai îndestulată? Vor purta cu mândrie un costum de Spiderman? Ar fi bine dacă moartea ei ar trage un semnal de alarmă asupra companiilor care exploatează angajaţii. Însă vina nu e companiilor.
Pentru că dacă vine compania şi-mi cere mie, un angajat să muncesc până la epuizare, eu am 2 opţiuni: îmi dau demisia sau accept să mor muncind. Cine-i tâmpitul în ecuaţia asta?
March 14th, 2010 at 20:46
Ha. Foarte la obiect. Sunt de acord cu ce zici, in special cu ultima parte.
Mi-e greu sa inteleg de ce ai face asta cand stii ca te asteapta o familie acasa sau chiar si un prieten/sot ce-o fi el. Erau zile cand credeam ca relatiile pot trece pe locul doi dar cu timpul mi-am dat seama ca as innebuni daca as fi doar de capul meu. Momentan nu stau cu prietenul dar mi-as dori candva sa pot sa ma intorc acasa de la serviciu si sa fie cineva acolo si sa nu stau de una singura in fata televizorului, calculatorului sau citind singura cuc. Nu sunt nici genul care sa iasa in fiecare seara cu straini in baruri..ma rog.
Si eu cred ca e rusinos, pe langa vina companiei dar in nicio companie nu exista cineva sa stea cu nuiaua dupa tine sa-ti spuna sa pleci acasa. Nici noi nu suntem platiti orele pe care le stam peste program. Pana la urma se rezuma si la interactiile cu colegii de lucru; totul merge struna, lumea pleaca acasa fericita si cu treaba rezolvata. Ai bisericute si barfa, totul merge prost si pentru ca n-ai inteles ce vrea seful prima data sau nu ti-ai dat silinta ca sa multumesti pe altcineva intai, stai peste program. As putea sa ma uit la toti ceilalti care fac asta dar singurele zile in care am stat pana tarziu (gen 11 noaptea si dimineata la 7 eram iar la agentie) au fost cele in care domnea incertitudinea asupra comportamentului uman (pana la urma cel mai important) si am mai bagat un focus grup pana tarziu.
Colegii spuneau despre ea ca era perseverenta deci undeva problema tine si de etica muncii care nu se preda si nici nu se invata in multe locuri. Da, e bine de tine ca esti perseverent si ca ai pt cine munci, dar vorba ta. Pt un costum de spiderman? Sa mori la birou? Undeva trebuie sa existe cineva sa-ti spuna ca nu e ultima slujba de pe pamant si aia n-o sa fie angajatorii tai. Multi au senzatia ca angajatorul se ataseaza emotional de tine daca le arati mereu cat de inimos/inimoasa esti dar adevarul trist e ca nu e asa. Ea saraca, odihneasca-se in pace dar e vina ambelor parti.
Mai rau imi e cand ii vad pe aia saraci cu duhul si toarna cate 8 copii, ca i-a dat Dumnezeu. Da’ tot ala de da nu le-a dat si cu ce sa-i intretina…of
.-= andreea´s last blog ..Ce e relevanta? =-.
March 14th, 2010 at 21:34
Ocazional şi eu prind ore suplimentare, deplasări, muncit sâmbăta etc. În funcţie de ce şi cum. Însă fiecare trebuie să ştie care e limita până la care duce. Fără să trişeze.
Acolo nu se mai pune problema de fericirea copiilor sau a familiei în sine…
Ăia cu 8 copii pe care i-a dat Dumnezeu sunt cazurile sociale care trăiesc întru Domnul (mă îndoiesc totuşi că ştiu cu adevărat ce înseamnă asta însă) fără să se gândească la Domnul
Şi da, e tare plăcut să ai la ce să te întorci acasă
March 14th, 2010 at 22:41
Există însă şi o altă faţă – e drept, nu se aplică acestui caz – luăm, spre exemplu o femeie, economist, 47 de ani. Disponibilizată ca urmare a reducerii numărului angajaţilor cu 30% (neoficial, pe criterii politice). Reuşeşte, după o perioadă de şomaj (mulţi angajatori nu suportă să vadă în CV vârsta mai mare de 35 de ani!) – reuşeşte să se angajeze într-o instituţie publică. Salariul maxim pe care îl poate obţine – 1.000 lei. Dar, pentru a-şi păstra chiar şi acel loc de muncă, este obligată (tacit, desigur) să lucreze chiar şi 12 ore pe zi – 6 zile din 7, uneori chiar şi duminica. Nu primeşte ore suplimentare, deoarece criza a “îngheţat” sporurile de orice fel acordate funcţionarilor publici. Ar trebui să i se dea zile libere. Dar, şi dacă i s-ar da, nu ar putea să ceară mai mult de 32 de ore lunar – legea prevede că este numărul maxim de ore ce i se poate “cere” unui salariat. Are familie. Copii. Oare dacă o persoană aflată în acestă situaţie ar deceda, ar putea fi acuzată de… Ce aţi face în locul ei? Nu uitaţi – are o anumită vârstă şi este criză (cel puţin oficial!)…
.-= Iguana´s last blog ..Nopţi fără hotar (8) =-.
March 14th, 2010 at 22:47
Ştii, e tot timpul greu să vorbeşti fără să fi trăit. Aşa să dai din gură generalizând despre situaţii ideale e uşor
Cam cum am făcut eu aici.
DAR: 10 scări de bloc dacă le ia la curăţenie câştigă lejer cei 1000 de lei. Şi nu munceşte nici cam maxim 30 ore pe săptămână (dacă face la fiecare scară de 2 ori pe săptămână). Sper că m-a ajutat matematica
SAU: există familii care angajează femei care să ia copiii de la şcoală şi să mai aibă grijă de ei până pe la 5. Sau bone cu normă întreagă. În general salariul se duce pe la 8 mil şi mai şi mănânci acolo.
PS: ştiu, am o fixaţie zilele cu spălatul scărilor de bloc
))) pentru că noi plătim 1 mil pe lună cuiva care nu face NIMIC 
))) De aici mi-am dat seama că omul ăla câştigă pe oră mai mult decât mine. Făcând nimic.
PLUS că, şi iarăşi generalizez periculos: cum a ajuns să fie disponibilizată pe criterii politice?????
March 16th, 2010 at 11:28
Cazul prezentat de mine este cât se poate de real… sincer, după ce ai învăţat o viaţă întreagă, este cam dificil să te reprofilezi ca femeie de serviciu sau bonă – în primul rând… te plafonezi – acestea sunt meserii pe care le faci, poate, după ce te pensionezi, pentru a-ţi ocupa timpul şi mări veniturile. Copilul ei nu cred că s-ar mândri să se laude la şcoală că mama are facultate, dar spală scuipatul de pe jos… iartă-mă, dar…
Şi, da, există şi disponibilizări pe criterii politice (chiar dacă nu pe faţă!) – de exemplu… în instituţiile publice se bate monedă că nu se face politică! Eronat. Dacă ai avut ca şef un ministru (de ex.) de o orientare politică şi acesta a fost înlocuit de către unul cu o altă orientare politică, cel nou va dori să -şi aducă oameni de încredere – şi îi aduce. Când însă vine momentul disponibilizărilor, nu îi va da afară pe ultimii sosiţi, cei aduşi de el, ci pe cei mai vechi – deoarece are siguranţa că nu îl vor deranja… (este realitatea… din păcate…)
.-= Iguana´s last blog ..Nopţi fără hotar (9) =-.
March 16th, 2010 at 11:31
Iguana, e foarte interesant că atunci când am văzut un nou comentariu, chiar înainte să-l citesc m-am gândit la argumentul tău că după ce ai învăţat e greu să te reprofilezi pe aşa ceva, ce va spune copilul la şcoală etc. Şi e perfect adevărat, valabil şi real
Ar fi dureros şi pentru mine şi n-aş face aşa ceva cu inima uşoară. Totuşi, gândind pragmatic, în tonul articolului, copilul ar fi bine să se poată mândri că mama lui trăieşte …
Acum iarăşi intru într-un teritoriu periculos fără să cunosc exact cazul, însă, de cele mai multe ori, disponibilizări pe criterii politice vin în general în urma unor numiri pe criterii politice ….
March 17th, 2010 at 23:06
[...] ea – nu ştii când poate fi ultima dată… 4. Nu-ţi irosi timpul – trăieşte clipa! 5. Preţuieşte viaţa – trăim o singură dată! 6. Nu întrerupe pe nimeni când vorbeşte – nici ţie nu îţi place! [...]
March 18th, 2010 at 17:43
sunt situatii incare daca ai comentat ai zburat. sunt situatii in care comentariul s-ar putea sa-ti fi salvat postul, pt ca omu a vazut ca nu te poate calca in picioare si poatre chiar are nevoie de oameni cu coloana. depinde. ffff discutabil. depinde si cat comentezi si cand.
.-= VanGhelie´s last blog ..!0 principii =-.
May 20th, 2010 at 20:48
VanGhelie, abscons foarte abscons …