Cronică de litoral
Am aşteptat câteva zile de la revenirea de pe litoral pentru ca toate impresiile să se cristalizeze. Deci: am fost pe litoralul românesc. În ciuda tuturor avertismentelor de genul: la banii ăştia mergi în Grecia, Croaţia, ba chiar în Antalya, servicii, mizerie etc.
Drumul: am crezut că o să pot să conduc seara (ca să doarmă maimuţa tot drumul). La ora 11 m-am oprit totuşi la Domaşnea la bunici (după 2 ore infernale pe un traseu cu semafoare şi o singură bandă de 40 de km) şi am dormit până la 5 dimineaţa. Drumul Timişoara-Drobeta e infernal. Restul drumului pe la olteni, aţă. Autostrada, la fel. Centura Craiovei nu am făcut-o că am intrat prin oraş să mâncăm ceva. Centura Bucureştiului e cum sunt coclaurile de pe dealurile Domaşnei: toată vălurită, urâtă, urâtă, urâtă. Şi cum prin toată Austria (pe care am şi traversat-o) nu m-am rătăcit defel trebuia să mă rătăcesc pe centura Bucureştiului la indicatorul Constanţa/Cernavodă pe care l-am omis pentru că era … îndoit. Autostrada Soarelui aţă. Dar chiar nu m-am aşteptat să nu aibă nicio benzinărie. Drept pentru care am ieşit de pe ea cu rezervorul pe 0 deja de 15 kilometri şi nişte emoţii groaznice. Am găsit rapid benzinărie şi am alimentat. Constanţa nu a fost o aventură din fericire pentru că ne-a dus bine gps-ul. Ne-a rătăcit însă prin Neptun. La ora 19 am ajuns la hotel în Jupiter. Cazare, masă somn.
Plaja: nisip amestecat cu o grămadă de scoici sparte, mucuri de ţigară, hârtii şi ambalaje. Valuri mari. Apa, deci murdară. Cu alge pe anumite porţiuni de nu puteai băga piciorul. Lumea din jur pitorescă, dar nu comentăm. Bine că n-am fost la Mamaia să văd toate fiţele alea. Am remarcat totuşi că în zilele fără valuri apa era semi-curată în sensul că se putea vedea nisipul de pe fund (al mării).
Preţurile: exagerat de mari. Serviciile: nu mai rele decât în alte părţi.
Motive să mai merg vreodată: nu prea sunt. Ar fi totuşi unul: oamenii. Suntem noi mai ciobani, mai mizerabili, mai gălăgioşi … dar suntem români. Suntem de-ai noştri printre ai noştri.
Drumul înapoi: normal că am ratat centura Bucureştiului şi m-am trezit dintr-o dată direct în Sectorul 2. După 2 ore am ieşit din Bucureşti. Şi mi-am dat seama (deşi ştiam) că nu aş putea trăi în Bucureşti. Soţul, nici atât. Centura Craiovei e un vis noaptea. Dar drumul Drobeta-Caransebeş e un coşmar şi noaptea. Pe lângă lucrări peste lucrări, semafoare şi alte table pe bandă care restricţionează câte un sens, puse imediat după câte-o curbă, fără preaviz, NU E MARCAT. Şi pe noapte a condus tata, chemat special pe post de co-pilot.
Totuşi, nu mă plâng: ştiam ce-o să fie, nu spun nici că trăim în rromânia, nici nu înjur autorităţile, nici locuitorii ăştia care îngroapă mucurile de ţigară în nisip. Pur şi simplu, la anul … mă duc în Antalya. Gata, mi-a trecut nostalgia Mării Negre…..
